Influenţa umidităţii asupra perioadei de vegetaţie la grâul de toamnă

Pe glob, grâul se cultivă în regiuni foarte diferite din punct de vedere al umidităţii solului şi aerului. Astfel, se întâlnesc culturi de grâu în zone cu 2.500 mm precipitaţii anuale, dar şi în zone cu numai 200 mm. Peste 75% din suprafaţa mondială ocupată cu grâu se extinde însă în regiuni cu precipitaţii anuale cuprinse între 370 şi 875 mm.

Cercetările efectuate în România au pus în evidenţă că pentru răsărire, când temperatura lunii octombrie este ridicată (15,1 ̊C), umiditatea solului pe adâncimea de 15 cm trebuie să reprezinte multiplu de 2,5 al apei higroscopice. Când temperatura scade sub normală (sub 12,1 ̊C), grâul răsare şi la o cantitate de apă egală cu dublul apei higroscopice: la multiplu de 1,5 al apei higroscopice, grâul nu răsare decât după căderea de precipitaţii. Dublul apei higroscopice pe un sol specific zonei Dobrogea, înseamnă 12,84 umiditate a solului sau 32,5% din capacitatea capilară, iar multiplul de 2,5 al apei higroscopice echivalează cu umiditatea solului de 16% sau 40,7 din capacitatea capilară. Aceste cantităţi de apă echivalează cu 26-32 mm precipitaţii, din care accesibili seminţei de grâu 13-19 mm. Cunoscând aceste elemente şi temperatura aerului, se cunosc de fapt cu destulă precizie condiţiile de răsărire ale grâului de toamnă şi deci se poate stabili corect adâncimea de semănat, pentru a feri sămânţa de accesul inconstant al apei, determinat fie de ploile foarte slabe, care abia satisfac coeficientul de higroscopicitate, fie de o condensare mai intensă a vaporilor de apă.

Situaţia răsăririi grâului de toamnă şi a vegetaţiei lui în toamnă şi iarnă în condiţii de secetă trebuie analizată şi interpretată ţinând seama, în egală măsură, de umiditate şi temperatură. Plantele de grâu, în condiţii de umiditate redusă, îşi desfăşoară procesul de creştere cu intensitate mult sporită în cazul în care temperatura este şi ea redusă. Modificarea temperaturii solului schimbă şi regimul de umiditate al acestuia, deci şi condiţiile de vegetaţie ale grâului. Plantele care de la semănat până la răsărire cresc în condiţii de umiditate puţină sunt slabe, cu frunzuliţele înguste, cu rădăcini embrionare slab dezvoltate, cu cantităţi reduse de hidraţi de carbon. Aceste plante parcurg cu dificultate condiţiile neprielnice din timpul iernii. Condiţiile corespunzătoare de umiditate în primăvară nu pot elimina diferenţele create de insuficienţa apei în perioada răsăririi şi a etapelor următoare. Ele se menţin pe întreaga perioadă de vegetaţie cu repercusiuni asupra capacităţii de producţie.

În condiţiile din România, în unii ani există situaţii când în multe regiuni (dar mai ales în Câmpia de Sud-Est şi sudul Moldovei), în perioadă de însămânţare a grâului de toamnă se înregistrează secete pronunţate, secete care obligă la introducerea seminţelor în sol uscat. În asemenea condiţii, grâul răsare după prima ploaie, iar în unele cazuri, dacă secetă persistă, în timpul iernii, sau chiar primăvara, timpuriu.

Pentru condiţiile României, perioada de răsărire a grâului de toamnă este critică în numeroşi ani şi, pentru înlăturarea neajunsurilor create de insuficienţa precipitaţiilor, trebuie luate din timp măsuri de asigurare a pregătirii solului în cele mai bune condiţii. În Câmpia de Sud-Est trebuie folosită pentru grâul de toamnă şi udarea de aprovizionare (acolo unde funcţionează sistemele de irigaţii). Este greşit să se creadă că la insuficienţa apei pentru răsărire boabele de grâu, în sol uscat, îşi păstrează nealterată capacitatea de germinaţie şi puterea de străbatere. Uneori, pierderile de seminţe germinabile se ridică la 25-28%. Ca atare, când grâul nu are la semănat condiţiile de umiditate cerute nu se poate aştepta realizarea densităţii specifice soiului cultivat.

În cazul însămânţărilor timpurii, în condiţii de temperatură ridicată şi în sol uscat, seminţele absorb totuşi apă (din vaporii condensaţi sau din eventualele ploi slabe), dar nu răsar. În această situaţie, în procesul de respiraţie, care se intensifică, ele consumă din substanţele de rezervă, mucegăiesc, sunt atacate de diferite boli şi, la refacerea umidităţii solului, o mare parte din ele nu răsar.

În cazul însămânţărilor mai târzii, când temperatura scade, seminţele şi plăntuţele de grâu sunt mult mai puţin vătămate şi, ca atare, la creşterea umidităţii solului procentul de plante răsărite este substanţial mai mare. În acest fel se explică recomandarea ca semănatul grâului de toamnă să se execute la sfârşitul epocii optime în caz de secetă excesivă.

Pe perioada înfrăţitului, cerinţele grâului faţă de umiditate se măresc pronunţat. În această fază de vegetaţie se înregistrează o creştere intensă (prin formarea de lăstari, frunze şi rădăcini noi). Umiditatea ridicată a solului din perioada înfrăţitului asigură parcurgerea acestei faze în condiţii optime. Plantele îşi dezvoltă puternic sistemul radicular şi nodul de înfrăţire, fapt ce duce la mărirea rezistenţei în condiţiile nefavorabile din timpul iernii. Se menţionează că între recoltă şi precipitaţiile din lunile septembrie-octombrie există o strânsă legătură: cu cât cantitatea de precipitaţii din aceste luni este mai ridicată, cu atât recolta este mai sigură şi mai mare. Recoltele ridicate de grâu obţinute în România au fost condiţionate în primul rând de precipitaţiile căzute în cantitate corespunzătoare la semănat şi în perioada de vegetaţie din toamnă. La insuficienţa umidităţii pe stratul superficial al solului suferă mai mult plantele de grâu la care nodul de înfrăţire se formează mai spre suprafaţă. Aceste plante înfrăţesc şi se înrădăcinează mai slab decât plantele la care nodul de înfrăţire se formează mai adânc.

În primăvară, grâul de toamnă porneşte timpuriu în vegetaţie şi utilizează mult timp rezervele de umiditate ale solului acumulate în timpul iernii. Pe măsură ce înaintează în vegetaţie însă, cerinţele grâului faţă de umiditate cresc. Insuficienţa umidităţii în această perioadă are influenţă negativă nu numai asupra alungirii paiului, dar şi asupra desăvârşirii procesului de organogeneză, din care cauză spicul format în asemenea condiţii poartă un număr mult mai mic de spiculeţe fertile. Un exces de umiditate în timpul formării paiului, alături de o temperatură mai ridicată creează însă condiţii optime pentru dezvoltarea ruginilor şi a altor paraziţi vegetali. Cerinţele grâului faţă de umiditate sunt ridicate şi în perioada de înspicare, fecundare şi umplere a bobului. Insuficienţa apei în perioada de înspicare şi umplere a bobului, însoţită de secetă atmosferică şi temperaturi ridicate („arşiţe“) creează un dezechilibru în circuitul apei în plantă.

Nivelul transpiraţiei depăşeşte nivelul absorbţiei, dereglându-se metabolismul plantei, între care şi transportul substanţelor asimilate din frunze spre bob. Ridicarea bruscă a temperaturii şi curenţii de aer cald („vânturile fierbinţi“) determină acelaşi dezechilibru în metabolismul plantei, chiar dacă solul este bine aprovizionat cu apă. Analizând influenţa temperaturilor ridicate şi a insuficienţei umidităţii din perioada formării bobului asupra producţiei de grâu, se constată că apa totală din boabe (diferenţa între greutatea totală şi greutatea uscată) trece într-un maxim care durează 10-12 zile (începând la circa 20 de zile de la înflorire), după care, pe măsură ce bobul se apropie de faza de coacere în ceară, scade evident. Dacă în această fază zisă şi „palier hidric“ apar condiţii favorabile fenomenului de şiştăvire, rezervele de apă se epuizează în timp foarte scurt, migrarea substanţelor către bob este mult diminuată, astfel că greutatea bobului uscat se poate diminua cu până la 50%. Când condiţiile care determină şiştăvirea vin mai târziu, greutatea bobului scade cu numai 10%.

În aceste condiţii, bobul se opreşte în dezvoltare, pierde apă, se încreţeşte, iar dacă fenomenul se produce mai timpuriu, în partea superioară a spicului boabele mici nu se formează. Apare la plante aspectul cunoscut sub numele de „pălirea grâului“. Boabele îşi reduc pronunţat greutatea, rămân şiştave, fenomenul numindu-se şiştăvire („şiştăvirea graului“, „boabe şiştăvite“). În România, fenomenul de şiştăvire a grâului are loc mai frecvent în Câmpia de Sud-Est (Bărăgan şi Dobrogea), partea cea mai secetoasă a ţării noastre. Câteva zile de secetă atmosferică au redus recolta de grâu în unele părţi ale Bărăganului cu 30-40%, iar condiţiile de secetă din faza coacerii în pârgă au micşorat producţia cu 20-30%.

Combaterea fenomenului de şiştăvire a grâului în regiunile cu climat secetos în perioada înspicatului şi formării boabelor se realizează în primul rând prin introducerea în cultură a soiurilor precoce, care ajung la maturitate înainte de apariţia condiţiilor nefavorabile. Prin precocitate, grâul de toamnă îşi accentuează însuşirea de plantă de stepă şi se poate extinde în cadrul zonelor aride. Timpul relativ secetos de la sfârşitul perioadei de vegetaţie a grâului asigură o bună maturare a boabelor, organizarea şi realizarea recoltatului în foarte scurt timp. Aceasta permite înlăturarea pierderilor determinate de scuturare, încolţire sau chiar de unele alterări în depozite, în cazul când nu se pot lua măsurile pentru eliminarea din masa de boabe a surplusului de umiditate. În România, cu excepţia unor zone din Transilvania, epoca recoltării grâului coincide mai întotdeauna cu un climat cald şi secetos, putându-se asigura în asemenea situaţii recoltarea în cele mai bune condiţii.

Victor VĂTĂMANU