Înfrăţirea grâului de toamnă

Problema înfrăţirii grâului a reţinut multă vreme atenţia botaniştilor, genetiştilor şi agronomilor. Aceasta din cauză că înfrăţirea constituie un caracter ereditar, dar ea este, în acelaşi timp, influenţată de factorii climatici, de regimul de nutriţie, de măsurile culturale.

La 10-12 zile de la răsărire, creşterea în lungime a tulpinii grâului încetează, iar în sol, aproape de suprafaţă, se formează nodul de înfrăţire. Din acesta pornesc lăstari noi, care poartă denumirea de fraţi, iar faza de vegetaţie are loc când se formează aceşti lăstari - înfrăţire. Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure consideră că înfrăţirea la grâu, la fel ca şi la celelalte cereale, nu reprezintă în fapt altceva decât ramificarea tulpinii de la baza sa, din nodurile formate la mică adâncime în sol. Ceea ce obişnuit se numeşte nod de înfrăţire reprezintă în realitate mai multe noduri, foarte apropiate între ele, încât pare că toţi fraţii pornesc dintr-un singur nod.

Nodul de înfrăţire, în afară de faptul că din el se formează lăstari noi, îndeplineşte şi alte funcţiuni, care pentru grâu au importanţă vitală. Astfel, după cum prezintă aceiaşi autori, din nodul de înfrăţire se formează rădăcini adventive, spre deosebire de primele rădăcini formate în timpul germinaţiei, care sunt rădăcini de origine embrionară. Rădăcinile care se formează din nodurile de înfrăţire sunt fasciculate, viguroase, mult mai lungi şi abundent ramificate. Rădăcinile coronare au rolul principal în absorbţia apei şi a substanţelor nutritive în perioada creşterii intense a plantelor. În nodul de înfrăţire se acumulează cantităţi mari de substanţe nutritive, care, la grâul de toamnă, joacă un rol de bază pentru rezistenţa la temperaturi scăzute. Prin nodul de înfrăţire plantele se pot regenera, formându-se noi lăstari, ceea ce pentru grâul de toamnă prezintă o deosebită importanţă. Lăstarii care se formează din nodul de înfrăţire au o individualitate proprie; ei îşi formează alte noduri din care pornesc noi fraţi şi noi rădăcini coronare. Astfel, la o plantă se formează fraţi de ordinul întâi, al doilea, al treilea ş.a.m.d.

Poziţia nodului de înfrăţire faţă de sămânţă este variabilă. Când sămânţa este îngropată superficial, rizomul (axa tulpinală de la sămânţă până la nodul de înfrăţire) este foarte scurt. Când sămânţa este îngropată mai adânc, rizomul se alungeşte mai mult, nodul de înfrăţire se formează aproape de suprafaţa solului, astfel că faţă de sămânţă el se găseşte la o distanţă mai mare. Plantele care formează nodul de înfrăţire la adâncime mai mare sunt ferite de acţiunea negativă a temperaturilor scăzute ce se înregistrează la suprafaţa solului. Întotdeauna între temperatura de la suprafaţa solului şi temperatura de la adâncimea nodului de înfrăţire există diferenţe, uneori foarte însemnate. Stratul de sol aflat deasupra nodului de înfrăţire îl protejează împotriva temperaturilor, care îi pot determina degerarea. În unele unităţi de cercetare agricolă diferenţele înregistrate la adâncimea de 3 cm şi temperatura aerului, în cursul lunii noiembrie (medie multianuală) au fost de 5,4-8,1 grade Celsius.

N. Zamfirescu menţionează că adâncimea mai mare a nodului de înfrăţire favorizează şi formarea unui sistem radicular mai puternic. Autorul citat a observat la grâul de toamnă cu nodul de înfrăţire mai adânc un număr de rădăcini adventive cu 8-10% mai mare decât la plantele cu nodul superficial. Sub acţiunea luminii, nodul se înfrăţire se formează la adâncime mai mare. Când răsărirea plantelor şi înfrăţitul au loc pe timp senin, cu mult soare, nodul de înfrăţire se formează la adâncime mai mare decât atunci când în perioada parcurgerii celor două faze de vegetaţie timpul este noros, fără soare. Sub influenţa luminii directe, nodul de înfrăţire se formează mult mai aproape de sămânţă, chiar dacă adâncimea de semănat este mai mare (F. Kuperman). Adâncimea nodului de înfrăţire se poate mări prin creşterea adâncimii de semănat. Trebuie relevat însă faptul că adâncimea la care se formează nodul nu creşte în aceeaşi măsură în care se măreşte adâncimea de semănat. Înfrăţirea plantelor de grâu continuă toamna, până la scăderea temperaturilor sub 5 grade Celsius. Plantele formează fraţi şi primăvara, însă aceştia nu ajung la fructificare.

Numărul fraţilor pe care poate să-i formeze o plantă constituie capacitatea de înfrăţire a acelei plante. Capacitatea de înfrăţire reprezintă o însuşire ereditară, dar ea variază foarte mult în funcţie de condiţiile de vegetaţie. Aceste fapte trebuie bine cunoscute, deoarece la stabilirea densităţii boabelor germinabile la unitatea de suprafaţă trebuie obligatoriu să se ţină seama de ele. Asupra capacităţii de înfrăţire acţionează pozitiv regimul de nutriţie al plantelor, spaţiul de nutriţie, mărimea seminţei, măsurile fitotehnice etc. Plantele care au un spaţiu de nutriţie mai mare înfrăţesc mai puternic. Umiditatea optimă, ca şi prezenţa în cantităţi şi raporturi potrivite a elementelor nutritive, în special a azotului şi fosforului, stimulează, de asemenea, înfrăţirea plantelor. Substanţele nutritive constituie factorii cei mai importanţi prin care se poate influenţa capacitatea de înfrăţire a plantelor de grâu. Capacitatea de înfrăţire se poate, de asemenea, controla cu foarte bune rezultate mărind sau reducând densitatea plantelor.

Asupra capacităţii de înfrăţire o puternică influenţă o au temperatura şi lumina. Temperaturile prea joase sau prea ridicate stânjenesc înfrăţirea plantelor. La grâu, înfrăţirea decurge în cele mai bune condiţii la temperatura de 8-12 grade Celsius (N. Săulescu). Capacitatea de înfrăţire a plantelor de grâu de toamnă nu constituie un element important al productivităţii. Este dovedit faptul că soiurile foarte productive au capacitatea de înfrăţire medie sau slabă. Unele dintre soiurile de grâu foarte productive au fost obţinute prin selecţie sistematică, pentru o înfrăţire mai redusă (N.N. Săulescu). Nu este de dorit ca o plantă să formeze mulţi fraţi din cauză că nu toţi fructifică. Fraţii neproductivi consumă inutil apa şi substanţele nutritive, iar în perioade de secetă prezenţa lor devine dăunătoare. Productivitatea fraţilor de grâu descreşte de la fraţii de ordinul întâi spre fraţii de ordinul al doilea, al treilea etc. În acest sens, N. Tianu citează următoarele date: greutatea boabelor în spic la fraţii de ordinul întâi se reduce cu 27%, iar a fraţilor de ordinul doi cu 45%; numărul de boabe în spic scade cu 20% la fraţii de ordinul întâi şi cu 37% la fraţii de ordinul al doilea faţă de tulpina principală.

A. Benvenuti şi E. Massantini găsesc că înfrăţirea excesivă nu favorizează producţia şi că în boabele produse de fraţii secundari conţinutul în substanţe proteice este mai mic decât în boabele produse de fraţii principali. F. Crescini menţionează că numărul mare de spice, premisă a unei producţii ridicate, trebuie obţinut de la mai multe plante mai puţin înfrăţite, decât de la puţine plante, dar cu un număr mai mare de fraţi. Experienţele efectuate de L. Toniolo au pus în evidenţă că la capacitatea mare de înfrăţire este favorizată formarea de fraţi care rămân verzi şi care prezintă spice malformate şi neajunse la maturitate. F. Angelini arată că la grâul de toamnă, în condiţii obişnuite de vegetaţie, se formează 1,5-2, mai rar trei fraţi sau chiar mai mult.

Capacitatea de înfrăţire a grâului de toamnă trebuie totuşi privită în corelaţie strânsă cu climatele în care se cultivă. Pentru climatul continental, cu ierni lungi şi aspre, înfrăţirea are importanţă deosebită pentru iernarea plantelor. Plantele înfrăţite din toamnă sunt mai bine înrădăcinate şi cu mai multe substanţe de rezervă în nodurile de înfrăţire, fapt ce le asigură o mai mare rezistenţă la factorii nefavorabili din acest anotimp. Prin înfrăţire, plantele pot compensa unele goluri care s-ar forma în lanuri, asigurându-se astfel o densitate corespunzătoare de spice recoltabile. Îngrăşămintele azotate administrate în timpul iernii peste plantele de grâu de toamnă asigură formarea unui număr mai mare de tulpini, deci a unui număr mai mare de spice. Rezistenţa grâului de toamnă la temperaturile scăzute din timpul iernii este cu atât mai mare cu cât la intrarea în iarnă plantele conţin o cantitate mai mare de zaharuri şi substanţe proteice şi o cantitate mai mică de apă. Aceste condiţii se realizează înainte ca plantele să intre în perioada îndelungată a iernii, adică în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie, prin aşa-numitul proces de „călire“ sau „proces de adaptare la condiţiile de iarnă“.

Călirea plantelor de grâu constă în acumularea în celule a unor cantităţi mari de zaharoză, glucoză şi levuloză, zaharuri care au un rol deosebit de important în protejarea colizilor din protoplasmă. Acumularea de zaharuri are loc în plantele de grâu în perioada de înfrăţire, la temperaturile destul de ridicate din timpul zilelor de toamnă (10-15 grade Celsius) şi la temperaturile scăzute (0-6 grade Celsius) din timpul nopţilor. Scăderea temperaturilor noaptea până la 0 grade Celsius atrage după sine reducerea intensităţii procesului de respiraţie, reducerea consumului zaharurilor acumulate în cursul zilei. Scăderea temperaturii reduce deci fenomenul de creştere a plantelor de grâu, fapt ce asigură păstrarea zaharurilor, acumularea lor în frunze şi în nodul de înfrăţire. Proporţia zaharurilor poate depăşi 20-25% în frunze şi chiar 30% în nodul de înfrăţire. Creşte în acelaşi timp cantitatea de substanţe proteice, care, trecând într-o formă mai simplă, măresc puterea de reţinere a coloizilor, influenţând astfel pozitiv rezistenţa la ger. Alături de temperatură, un rol important în acumularea zaharurilor îl are lumina. O durată de strălucire a soarelui de 2-3 ore pe zi asigură condiţiile necesare acumulării zaharurilor în frunze.

Victor VĂTĂMANU