„Smochinul este o țărancă vârtoasă, măslinul este o sclavă zeloasă, dar vița-de-vie e o doamnă răsfățată, totdeauna avidă de atenții” – (proverb arab)
Viile tinere cer îngrijiri deosebite chiar din anul plantării, după cum prezintă Gh. Bernaz. Ele au ca scop să asigure condiții optime pentru prinderea vițelor și să favorizeze creșterea lor. Primii trei ani după plantare se consideră ca fiind o perioadă suficientă pentru dezvoltarea, pregătirea și formarea vițelor pentru intrarea lor pe rod.
Întreținerea viei în primul an – În cele ce urmează vom prezenta pe rând lucrările ce trebuie executate într-o vie nouă în primul an după plantare.
Întreținerea mușuroiului – din cauza ploilor, mușuroaiele formează o crustă, care împiedică răsărirea lăstarilor. Neputând străbate crusta, lăstarii se răsucesc și se chircesc, stânjenind creșterea vițelor; pentru a preveni acest neajuns, scoarța se rupe ori de câte ori se formează. Operațiunea se face manual, pornind de la bază către vârf. Totodată, este bine să se facă și afânarea pământului, cu grijă pentrua nu rupe lăstarii fragezi. În raport cu regimul ploilor căzute după plantare, cu ocazia controlului vițelor din mușuroi, asupra acestuia se procedează diferit: – când solul are o umiditate bună, se reduce din grosimea mușuroiului; recomandarea este valabilă mai ales în primăverile reci și ploioase, deoarece un strat de pământ umed mai gros de 5-8 cm provoacă asfixierea (clocirea) ochilor; – în condiții de secetă, înălțimea mușuroiului se mărește, pentru protejarea altoiului și a lăstarilor tineri. În perioada de după plantarea viței, în mușuroi și în gropa de plantare pot fi întâlniți viermi-sârmă (care atacă numai lăstarii verzi) și larve ale cărăbușului de mai (care atacă portaltoiul sau lăstarii). Combaterea lor se realizează prin desfacerea mușuroiului și distrugerea larvelor. Pentru prevenirea altor atacuri, în jurul altoiului se presară 5-6 grame/viță dintr-un insecticid, după care mușuroiul se reface cu pământ reavăn.
Legarea lăstarilor – se efectuează pentru a preveni ruperea acestora și infestarea lor cu mană, dar și pentru ușurarea executării lucrărilor pe intervale. Pe măsura creșterii lăstarilor, aceștia se leagă de 1-2 ori de pichet sau tutore. Legătura se face largă, pentru a nu produce strangularea lăstarilor în creștere. Cu ocazia primului legat, când lăstarii măsoară 30-40 cm lungime, se efectuează și plivitul, fiind lăsați câte
2-3 lăstari mai viguroși la fiecare viță.
Copcitul vițelor – constă în suprimarea rădăcinilor date din altoi și a lăstarilor crescuți din portaltoi. Copcitul este o lucrare absolut obligatorie, de executarea ei corectă și la timp depinzând însăși viitorul plantației. Vițele necopcite dezvoltă rădăcini puternice din altoi și, ca urmare, rădăcinile de la baza portaltoiului suferă și sfârșesc prin a pieri din lipsă de hrană. Cu timpul, rădăcinile altoiului sunt și ele distruse de filoxeră, iar butucul moare treptat. Copcitul vițelor tinere se execută de două ori pe vară. Primul copcit se efectuează la începutul lunii iunie, putând coincide cu una dintre lucrările de control asupra mușuroiului. Copcitul se execută numai pe timp răcoros, dimineața sau seara. Copcitul nu va fi executat pe timp prea călduros, deoarece lăstarii fragezi sunt sensibili la arșița soarelui. Cu ajutorul unei copcitori sau cu mâna, mușuroiul se desface cu atenție, începând de la bază către vârf. După desfacerea mușuroiului și cunoașterea poziției lastarilor, se descoperă punctul de altoire și prin cuprinderea lui între degete se simte prezența rădăcinilor adventive, numărul și direcția lor. Ele vor fi tăiate ras cu ajutorul unui briceag bine ascuțit. Tăierea se face de sus în jos, pentru a nu desprinde altoiul de portaltoi. Dacă tăierea rădăcinilor date din altoi nu se face ras, se compromite lucrarea și, implicit, viitorul plantației, deoarece din cioturile de rădăcini rămase acestea se ramifică, anulând efectul copcitului. După suprimarea tuturor rădăcinilor adventive și controlul înlăturării lor, mușuroiul se reface imediat la înălțimea inițială, cu grijă de a nu lăsa descoperită nici o porțiune etiolată (albă) a lăstarilor. La al doilea copcit, executat la începutul lunii august, vor fi suprimați și lăstarii porniți din portaltoi. După al doilea copcit, mușuroiul nu se mai reface; lăstarii rămân dezveliți la bază, expuși la lumină, pentru a se înlesni astfel lemnificarea lor și vindecarea rănilor. Dacă lăstarii sunt încă etiolați, mușuroiul se reface parțial, urmând a fi desfăcut către sfârșitul lunii.
Combaterea bolilor și a dăunătorilor – printre bolile care afectează în cea mai mare măsură aparatul foliar al vițelor tinere se numără mana și făinarea. Pentru combaterea manei, în anii cu condiții normale, tratamentele se execută la avertizare, respectându-se preparatele, dozele și momentele de aplicare indicate în buletinele emise de stațiile de avertizare. În perioada cu ploi repetate este bine ca stropirile să fie executate „la acoperire“ (săptămânal). Ca produse de combatere, în viile tinere sunt folosite substanțe fără cupru (Dithane M 45 0,2%; Captadin 50 PU 0,2% Mikal 0,3%), deoarece stimulează creșterea și nu produc arsuri pe frunze. Se impun două precizări: – frunzele trebuie stropite mai ales pe partea lor inferioară, acolo unde se produce infecția; în timpul stropirii, presiunea din aparate trebuie să asigure pulverizarea foarte fină a soluției, astfel încât aceasta să învăluie butucul; – stropirile trebuie terminate în cel mult patru zile de la căderea ploii. Ținem să subliniem ca tratamentele împotriva manei sunt preventive și nu curative; o dată produs, atacul nu mai poate fi combătut; stropirea nu face decât să prevină infecțiile ulterioare.
Făinarea (oidiumul) se combate prin adăugarea de sulf muiabil (0,3-0,4%) în soluția folosită pentru prevenirea manei sau prin prăfuiri cu floare de sulf în doză de 150-399 grame/ar. Dintre dăunători, cei mai periculoși sunt larvele de cărăbuș, viermii-sârmă și păianjenul roșu.
Combaterea larvelor cărăbușului de mai constă în culegerea lor la desfundat. Pentru combaterea lor, după plantare se încorporează în sol substanțe de tipul Heclotox 3 în doze de 400-500 grame/ar. Larvele pot fi combatute și manual: când se observă întârzierea răsăririi lăstarilor sau aceștia se veștejesc, se desfac mușuroaiele respective, se culeg larvele și se distrug, apoi se refac mușuroaiele.
Viermele sârmă (larva gândacilor pocnitori) atacă numai lăstarii verzi, apariția lor putând fi depistată după veștejirea acestora. Combaterea este similară celei a larvelor de cărăbuș.
Păianjenul roșu atacă frunzele: pe partea inferioară, acestea prezintă adâncituri, în care se formează o pâslă albă, ce devine apoi roșcată. Unii viticultori confundă acest atac cu mana viței-de-vie. Diferența constă în faptul că, în cazul manei, este vorba de pete untdelemnii pe fața superioară, fără adâncituri cu pâslă pe spatele frunzei. Tratamentul împotriva păiajenului roșu constă în prăfuiri de vară cu pulbere de sulf.
Întreținerea solului – imediat după plantarea vițelor, solul trebuie mobilizat printr-o sapă mare, executată la adâncimea de 14-16 cm. Afânarea solului mărește permeabilitatea pentru apă și aer a acestuia, stimulează procesele de humificare și previne scurgerea apelor de suprafață. O dată cu executarea ei, lucrarea se nivelează din sapă (asemănător grăpatului la lucrarea executată mecanic).
Prașilele – sunt lucrări de suprafață (5-8 cm) și au ca rol menținerea solului în stare afânată și curat de buruieni. Pe durata perioadei de vegetație, în primul an după plantare se execută, în medie, patru prașile pe intervale și pe rândurile de vie. Dacă intervalele sunt ocupate de culturi intercalate de legume, se va proceda la întreținerea acestora conform recomandărilor, iar pe rândurile de vie și benzile de protecție vor fi aplicate trei prașile. În viile cu solul mai uscat, în care au apărut vetre de pălămidă sau costrei, va fi aplicat un număr sporit de prașile. Atragem atenția că în viile tinere nu se aplică erbicide.
Lichidarea golurilor – unul dintre factorii importanți, care asigură o durată normală de exploatare a viei și care contribuie hotărâtor la realizarea producției proiectate, îl constituie completarea, în primii ani, a vițelor dispărute.
Printre cauzele care determină apariția golurilor menționăm: folosirea la plantare a unui material săditor de slabă calitate sau cu „vicii“ ascunse; atacul larvelor cărăbușului de mai; condiții climatice nefavorabile (seceta, excesul de apă); neglijarea sau aplicarea incorectă a măsurilor agrotehnice pentru combaterea buruienilor și a celor de protecție fitosanitară; vătămări mecanice etc.
Numită impropriu „completarea golurilor“ (golurile trebuie lichidate, nu completate), operația de replantare a vițelor în golurile ivite trebuie efectuată chiar în primul an după plantare, știut fiind că ulterior lucrarea este mai costisitoare, iar reușita ei mai puțin sigură. În primul an, plantarea vițelor în goluri se face în perioada de vegetație, cu vițe plantate în ghivece.
Plantarea de vară a vițelor în goluri – la sfârșit de iunie și început de iulie se inventariază golurile ivite și se marchează vizibil prin picheți văruiți.
Pe măsura nevoilor, vițele se scot de la locul lor prin săparea cu cazmaua a unui șanț lateral, de adâncime egală cu cel în care au fost așezate ghivecele în primăvară. Pământul dintre ghivece se scoate cu ajutorul copcitoarei. Pământul de la gura ghiveciului se scutură cu mâna sau se rade cu ajutorul unui cuțit până la nivelul marginilor. Dacă vița are lăstarul mic, ea este transplantată fără vreo altă intervenție. Dacă lăstarul are 25-30 cm lungime, este recomandabil să fie ciupit la 8-10 frunze pentru a micșora transpirația și a preveni ofilirea viței. Ghivecele sunt apoi transportate la locurile marcate, unde se sapă gropi cu latura de 40 cm și adâncimea de 60 cm.
Prin răsturnare, după metoda grădinărească, vițele se scot din ghivece cu blocul de pământ intact.
În momentul când vița se scoate din ghiveci, rădăcinile care depășesc marginile ghiveciului, cele care s-au strecurat prin orificiul de la baza acestuia sau cele ce stau încolăcite în jurul blocului de pământ se taie cu foarfeca. O atenție deosebită trebuie acordată păstrării intacte a blocului de pământ pe timpul transplantării, întrucât respectarea acestei indicații asigură prinderea vițelor în totalitate.
Așezarea vițelor în gropi se face cu atenție, evitându-se sfărâmarea sau risipirea blocului de pământ. Cel care efectuează transplantarea se așază în genunchi, apucă lăstarul cu mâna stângă și, ajutându-se de mâna dreaptă, așază vița în groapă la nivelul cuvenit. În jurul blocului de pământ scos din ghiveci se presară pământ mărunțit. Imediat după așezarea viței în groapă, se strage pământ reavăn până ce acoperă blocul. După transplantare, vițele se udă cu câte 10 litri de apă, care se toarnă cu grijă pe marginea gropii, pentru a nu sfărâma blocul de pământ scos din ghiveci.
Odată cu udatul vițelor transplantate, este bine ca ele să fie fertilizate; în acest scop vițele se udă – în loc de apă – cu o soluție de îngrășăminte: 300 de grame azotat de amoniu, 500 de grame superfosfat și 200 de grame sare potasică la 100 de litri de apă. Vițele transplantate nu se calcă. Dacă baza lăstarilor este etiolată, vița se mușuroiește până la acoperirea porțiunilor albite.
În golurile ivite spre sfârșitul verii, vițele pot fi transplantate în a doua jumătate a lunii august, după ce a trecut pericolul atacului de boli.
Indiferent de momentul transplantării vițelor de la ghivece, udatul și fertilizarea rămân lucrări obligatorii.
Fertilizarea – în primul an nu este recomandată, deoarece la pregătirea terenului și la plantarea vițelor au fost aplicate îngrășăminte organo-minerale, iar sistemul radicular al vițelor este slab dezvoltat.
Udarea – în cazul apariției unor intervale secetoase, în cursul perioadei de vegetație, vițele tinere trebuie udate localizat cu circa 10 litri de apă fiecare. Udarea se face într-o copcă deschisă lângă viță, pentru ca apa să pătrundă până la rădăcini.
În condiții de secetă excesivă, apărută în perioada de după plantare, trebuie urmărit ca și pământul din mușuroi să fie reavăn, pentru a fi prevenită pierderea apei din țesuturile altoiului (deshidratare).
Pregătirea viței pentru iernare cuprinde mai multe lucrări:
Mușuroirea vițelor în toamnă– indiferent de zona de cultură, via tânără trebuie apărată împotriva gerurilor din timpul iernii. Protejarea vițelor se realizează prin mușuroirea lor pe o înălțime de 25-30 cm, astfel încât să fie acoperiți cu pământ 4-6 ochi de la baza coardelor. Mușuroitul vițelor se face, de obicei, după ivirea primelor brume, deci după căderea frunzelor.
Vițele nu se taie înainte de mușuroire. Mușuroitul se execută manual, cu sapa. Arătura adâncă de toamnă este una dintre lucrările de bază care asigură creșterea și dezvoltarea vițelor și punerea lor rapidă pe rod.
După terminarea mușuroitului, solul de pe intervale trebuie mobilizat pe adâncimea de 18-22 cm. Lucrarea se execută cu plugul pentru vie tras de cai. Arătura de toamnă se lăsă în brazda crudă, răsturnată „în lături“ către vițe.
Prin executarea arăturii adânci de toamnă se creează un strat de pământ afânat, care reține apa provenită din ploi și zăpezi, mărind rezerva de apă a solului. Lăsarea arăturii în brazda crudă supune straturi mai adânci de sol acțiunii înghețului și dezghețului, mărunțind bolovanii și ajutând la structurarea solului.
În grădinile de lângă casă, dacă locul este inaccesibil pentru cai, arătura adâncă de toamnă poate fi înlocuită prin săparea solului la adâncimea amintită.
Obiceiul de a lăsa viile nearate toamna este cât se poate de dăunător plantației și trebuie renunțat la el fără tăgadă.
Victor VĂTĂMANU
