Înlocuirea viţelor pierite

Existenţa tuturor butucilor de vie, deci lipsa golurilor, garantează o durată normală de exploatare a viei, ca şi obţinerea unor recolte susţinute şi de calitate. Iată de ce asigurarea desimii normale a plantaţiei trebuie să-i preocupe în permanent pe viticultori.

Chiar dacă viţele dispărute au fost înlocuite în via tânără, Gh. Bernaz consideră că există numeroase cauze care determină reapariţia golurilor în via aflată pe rod. Dintre ele, vom menţiona: lipsa de afinitate (rudenie) între altoi şi portaltoi, lipsa de adaptare a portaltoiului la condiţiile concrete de sol, atacul unor boli sau dăunători (îndeosebi viroze şi larvele cărăbuşului de mai), ivirea unor calamităţi naturale repetate (îngheţuri puternice, grindină, secetă, neglijarea copcitului, aplicarea incorectă a măsurilor agrotehnice (îndeosebi atribuirea unor sarcini prea mari la tăierea în uscat) sau a celor de protecţie fitosanitară, vătămări mecanice etc. În concluzie, viticultorul trebuie să fie în permanenţă preocupat de înlocuirea sistematică a viţelor dispărute din cauza uneia sau mai multor cauze mai sus amintite. Pentru refacerea desimii iniţiale a viei pot fi folosite următoarele metode, diferenţiat, în funcţie de vârsta plantaţiei: plantarea viţelor în goluri (viţe fortificate la ghivece sau viţe STAS), marcotajul, prelungirea cordoanelor, ca şi altoirea în verde sau în uscat pe loc, în despicătură. Plantarea viţelor în goluri Plantarea golurilor cu viţe STAS la ghivece - metodă care asigură un procent ridicat de prindere, se recomandă a fi aplicată în vii cu un potenţial normal de producţie şi care nu au depăşit vârsta de 15 ani. Condiţia este ca viticultorul să-şi asigure asemenea viţe după metoda indicată la înlocuirea golurilor în primul an după plantare. Viţele fortificate la ghivece se plantează în goluri în timpul vegetaţiei, recomandabil spre sfârşitul verii (15 august-10 septembrie) în zile noroase sau după ploi.

Plantarea golurilor cu viţe STAS se foloseşte tot în viile aflate în primii ani după intrarea pe rod (până la vârsta de 12 ani); în acest scop pot fi folosite viţe viguroase de un an, dar este mai bine să fie folosite viţe STAS de doi ani, care nu au fost transplantate în şcoala de viţe. Rezultate deosebite se obţin atunci când pe rând există mai multe goluri succesive (unul după altul), deoarece este evitată umbrirea viţelor tinere. Plantarea se face în gropi, primăvara sau toamna, cu administrarea de gunoi de grajd bine putrezit sau mraniţă (kilograme la groapă). În cazul plantărilor din primăvară, în funcţie de umezeala solului, se va proceda şi la udarea fiecărei viţe cu circa 10 litri de apă. În vederea plantării, se recomandă parafinarea viţelor, cu avantaje multiple. În cazul plantaţiilor de primăvară, punctul de altoire se acoperă uşor cu pământ reavăn; la plantarea de toamnă, viţele se protejează prin muşuroire.

Întreţinerea viţelor plantate în goluri - în afară de asigurarea unui material săditor de calitate, corespunzător solului, trebuie acordată o atenţie deosebită viţelor tinere plantate în goluri: ruperea repetată a crustei şi reducerea treptată a muşuroiului (în cazul viţelor plantate obişnuit, fără parafinare), copcirea de două ori în lunile iulie şi august, palisarea lăstarilor pe picheţi văruiţi (pentru o uşoară identificare a viţelor plantate în goluri), udări în caz de secetă, stropiri anticriptogamice repetate cu soluţii de concentraţie redusă, întreţinerea exemplară a solului etc. În cursul vegetaţiei, butucilor maturi aflaţi în vecinătatea viţelor tinere plantate în goluri li se va aplica o dirijare laterală a lăstarilor (prin legare), astfel încât viţele tinere să fie cât mai puţin umbrite. În anii II-III de vegetaţie, viţelor plantate în goluri li se vor aplica - diferentiat - lucrările specifice viilor tinere, inclusiv realizarea formei de conducere.

Marcotajul - la formele de conducere joasă, care asigură elemente de regenerare la baza butucului, se poate practica lichidarea golurilor prin marcotaj. Metoda are efect economic şi de producţie imediat, fiind indicată în viile ce depăşesc vârsta de 15 ani. Dintre multe feluri de marcotaj, cel mai indicat este cel la care se folosesc marcote îngropate nedetaşate de planta-mamă, deoarece aceste marcote au o viaţă mai lungă. În perioada de vegetaţie, pe un butuc vecin cu golul, se aleg 1-2 lăstari amplasaţi cât mai jos pe scaunul butucului şi pe partea golului ce trebuie înlocuit. Aceşti lăstari se exceptează de la operaţii în verde şi trebuie palisaţi vertical pentru a înlesni fortificarea lor (creşterea în lungime şi grosime). Pentru marcotajul în uscat (după căderea frunzelor) se sapă un şanţ, pe direcţia rândului, între planta-mamă şi tutorele care marchează locul viţei dispărute. Şanţul va fi lat de 25-30 cm şi adânc de 30 cm. Peretele şanţului dinspre butucul-mamă va fi oblic. Stratul de pământ de pe fundul şanţului se mobilizează prin săpare cu cazmaua pe o adâncime de minimum 20 cm. Viitoarea marcotă (una dintre cele două coarde) se întinde pe fundul şanţului şi se scoate cu vârful pe locul butucului lipsă.

Plusul de lungime se îndepărtează prin păiere, astfel încât peste nivelul solului să rămână 2-3 ochi viabili. Apoi, cu un briceag bine ascuţit, se extirpă ochii de pe coardă (cu excepţia ultimilor doi-trei de la vârf), se îndepărtează cârceii şi copilii. În continuare, coarda se aşază pe fundul şanţului, fixându-se din loc în loc cu cârlige (crăcane) din lemn tare. Vârful coardei se leagă de tutore, astfel încât să rămână deasupra solului cei 2-3 ochi neorbiţi. Peste coardă se trage un strat de pământ, care se tasează. Se adaugă 3-4 kilograme de gunoi de grajd bine putrezit şi se umple şanţul cu pământ, fără a-l mai tasa. Vârful coardei se muşuroieşte cu pământ. Marcota nedetaşată de butucul-mamă va da recoltă chiar din anul următor. În continuare, la tăierea în uscat se va lăsa marcotei o sarcină de rod potrivită vigorii ei. Prelungirea cordoanelor - metoda poate fi aplicată doar la formele de conducere cu tulpină, în zona în care viţele iernează neprotejate. Se procedează la prelungirea cordoanelor de la butucii vecini golului.

În acest scop, una dintre coardele anuale crescute în vârful cordonului se palisează orizontal pe sârma portantă a spalierului, în direcţia golului alăturat. Atunci când coarda este suficient de groasă şi lungă, iar butucul-mamă destul de viguros, prelungirea până la golul respectiv se poate realiza într-o singură etapă. Dar, ca şi la formarea iniţială a cordoanelor şi pentru a se preveni degarnisirea noului cordon, este de dorit ca prelungirea să fie realizată treptat, în 2-3 ani. Formarea verigilor de rod pe cordonul prelungit se face după regulile deja cunoscute de la tăierile pentru realizarea formei de conducere cordon bilateral. Altoirea în verde şi prăbuşirea - există cazuri, mai rare ce-i drept, în care se produce „divorţul“ între altoi şi portaltoi. Ca urmare, pe locul unei viţe altoite rămâne un butuc de „sălbatic“ (portaltoi). Prin folosirea altoirii în verde, butucul poate fi recuperat, fără a proceda la o nouă plantare. Altoirea în verde pe loc, în vie reprezintă una dintre metodele cele mai sigure şi mai ieftine pentru refacerea desimii iniţiale a plantaţiilor de vii altoite. O dată cu tăierea viţei roditoare, portaltoilor li se aplică tăieri în cepi de 1-2 cm şi se muşuroiesc cu pământ.

Ulterior, li se aplică plivitul, rezervând pe butuc doar 2-5 lăstari dintre cei mai viguroşi. Aceştia vor fi palisaţi vertical faţă de arac sau sârmele spalierului. În preajma înfloritului (sfârşit de mai, început de iunie), când fluxul de sevă este maxim, se poate trece la altoirea în verde. În vederea altoitului, portaltoiul se pregăteşte cu o zi înainte: se îndepărtează de pe butuc lăstarii subţiri apăruţi după plivit, care nu sunt buni pentru altoit; cei buni de altoit (cu diametrul peste 6 mm) se retează de regulă la 50-70 cm deasupra punctului de prindere pe butuc; de pe porţiunea de lăstar rezervată pentru altoi se înlătură frunzele, cârceii şi ochii. Altoii în verde pot fi aplicaţi şi la baza lăstarului portaltoi, aproape de suprafaţa solului. Astfel se evită operaţia de prăbuşire a viţei. Ca altoi se folosesc lăstari roditori situaţi la extremitatea punţilor de rod pe butucii vecini. Aceştia se taie la a treia sau la a patra frunză deasupra ultimului strugure. De pe aceşti lăstari se suprimă şi limbul frunzei cu o parte din peţiol (codiţa), cârceii şi vârfurile prea crude. Lăstarii astfel pregătiţi se pun cu baza în găleţi cu apă curată.

Altoirea decurge astfel: din găleată se alege un lăstar-altoi potrivit la diametru cu lăstarul portaltoi. Pe ultimul interval al portaltoiului, pe partea ochiului şi pornind de jos în sus, se execută o tăietură oblică, de două ori mai lungă decât lată. Se taie apoi de pe lăstarul-altoi un fragment cu un ochi, care va avea deasupra 2-3 cm de internod şi dedesubt toată lungimea internodului. La 3-4 cm sub ochi şi de aceeaşi parte cu el, se execută şi aici o tăietură oblică identică cu aceea făcută la portaltoi, dar pornind de sus în jos. Secţiunile de la altoi şi portaltoi se suprapun şi se leagă strâns cu fir de bumbac sau cu rafie. Se altoiesc astfel toţi lăstarii de pe butuc, având grijă de a şterge în permanenţă lama briceagului de altoit cu o pânză curată, pentru a evita oxidarea ei. Toţi lăstarii altoiţi se palisează de arac sau sârmele spalierului.

Prinderea la altoire este de peste 95% dacă se lucrează atent şi se respectă câteva indicaţii: altoitul se practică toată ziua, pe timp noros, dar cu întrerupere între orele 11 şi 16 în zilele calde şi însorite; nu se altoieşte pe ploaie. La 20-40 de minute după altoire se restabileşte circulaţia sevei dinspre portaltoi spre altoi, fapt atestat de picurarea sevei pe la capătul superior (liber) al altoiului. După o săptămână de la altoire, se face un control. Lăstarii la care prinderea nu a avut loc se realtoiesc. La circa 10-12 zile după altoire, altoii înmuguresc. Pentru a nu-i concura, mugurii de la subsoara frunzelor eliminate ale portaltoiului se înlătură. Operaţia se repetă obligatoriu şi în mod regulat la intervale de 8-190 de zile.

Lăstarul altoiului se îngrijeşte cu toată atenţia: se slăbeşte legătura pentru a preveni strangularea sa, se tutorează şi se stropeşte săptămânal cu zeamă bordeleză împotriva manei. Unii lăstari înregistrează creşteri de peste 1 m lungime şi pot produce şi struguri. Toamna, lăstarul se cârneşte pentru a-i opri creşterea şi a-i favoriza maturarea. Muşuroiul de la baza lăstarilor portaltoi se menţine până în toamnă, când viţele urmează a fi prăbuşite pentru readucerea punctului de altoire la nivelul solului (la conducerea joasă). Dacă altoirea în verde a fost efectuată aproape de nivelul solului sau conducerea viţelor se face pe tulpini, evident că operaţia de prăbuşire nu mai este necesară. Prăbuşirea viţelor se execută toamna, după sau în timpul căderii frunzelor, şi decurge astfel: se desface cu atenţie muşuroiul de la baza lăstarilor altoiţi.

Dintre aceştia, se prăbuşeşte unul singur, ceilalţi se detaşează de pe butuc exact de la punctul de inserţie (prindere). Se obţin astfel viţe altoite şi înrădăcinate ce pot fi plantate în goluri. În jurul viţei rămase se sapă o groapă cu diametrul de 70-80 cm, ce ajunge până la nivelul rădăcinilor inferioare, fără a le dezgropa sau tăia. În centrul gropii se fixează un tutore, iar de pe vechiul portaltoi se înlătură toate cioturile. Rădăcinile de pe nodurile intermediare ale portaltoiului vor fi secţionate la periferia gropii. După această toaletă, viţa se aşază culcată sau se coboară prin încolăcire la fundul gropii, astfel încât punctul de altoire să fie la nivelul solului şi lângă tutore. După ce viţa a fost prăbuşită, ea se fixează cu cârlige din lemn şi se acoperă treptat cu pământ, care se tasează. Cordiţa altoiului se scurtează la 4-5 ochi bine conturaţi, se palisează de tutore şi se muşuroieşte ca orice viţă nou plantată. Îngrijirile din vara următoare sunt similare celor aplicate viţelor plantate în goluri.

Se impune îndeosebi plivirea repetată a lăstarilor emişi din portaltoi, care altfel pot compromite altoiul realizat prin altoirea în verde. În primii 4-5 ani de la prăbuşire, viţele noi trebuie atent şi riguros copcite în cursul verii. O ultimă precizare: prin altoirea în verde poate fi schimbat sortimentul de soiuri, în sensul că un soi altoi poate fi altoit în verde pe lăstarul unui alt soi roditor (primul soi serveşte, în acest caz, drept intermediar între soiul nou şi portaltoi). Altoirea în uscat pe loc, în despicătură - metoda este folosită pentru refacerea desimii iniţiale a plantaţiilor, atunci când altoiul a dispărut, iar portaltoiul are un diametru de 20-50 mm. Lucrarea se execută în luna aprilie, după pornirea în vegetaţie, în momentul când lăstarii tineri ating lungimea de 10-15 cm. Cronologia operaţiilor este următoarea: mai întâi se face o copcă în jurul hibridului direct producător şi se decapitează butucul cu ajutorul unui ferestrău, aproximativ la nivelul solului.

Tăietura se netezeşte cu ajutorul briceagului de altoit, de la exterior spre centru. Pe mijlocul secţiunii transversale se practică o despicătură adâncă de 3-4 cm, realizată fie cu o daltă specială, bine ascuţită, fie cu un briceag de altoit. Pentru viţele hibride cu un diametru de circa 20 mm este suficientă plasarea unui singur altoi în despicătură. Pentru viţele cu diametre mai mari este recomandabil să fie folosiţi doi altoi, ce se introduc în două despicături practicate de o parte şi cealaltă a butucului retezat şi netezit. Ca altoi se folosesc coarde păstrate peste iarnă prin stratificarea în nisip umed, în silozuri sau beciuri, cu scopul de a întârzia pornirea mugurilor. Aceste coarde-altoi din soiuri nobile se fragmentează în porţiuni de câte doi ochi în felul următor: deasupra ochiului superior se păstrează o porţiune de internod de 2 cm lungime, iar sub ochiul inferior un fragment de 5-6 cm de internod.

Fasonarea altoiului se realizează astfel: cu un briceag bine ascuţit, de o parte şi cealaltă a ochiului inferior, se fac două tăieturi oblice, prin care se obţine o pană lungă de 2-3 cm. Fiecare dintre cele două secţiuni se execută printr-o singură mişcare a briceagului. Una dintre tăieturi trebuie să fie mai adâncă, astfel încât să se vadă măduva. Porţiunea dinspre ochi se lasă ceva mai groasă decât porţiunea opusă. Introducerea penei altoiului într-o margine a despicăturii se face de aşa manieră încât ochiul de la bază să fie orientat spre exterior, iar cambiul altoiului (zona generatoare verde de sub scoarţă) să coincidă cu cel al trunchiului butucului hibrid. Pentru a asigura un contact cât mai bun între secţiunile altoiului şi ale butucului, locul altoirii se leagă strâns cu rafie sau folie plastifiată (în cazul portaltoiului cu diametrul până la 20 mm). Rănile din cep şi din altoi se parafinează sau se ung cu mastic pentru a fi protejate împotriva infecţiilor.

În final, butucul altoit în despicătură se muşuroieşte cu pământ mărunţit şi reavăn, astfel încât cei doi parteneri să fie acoperiţi cu un strat gros de 5-7 cm. Dintre altoii care se prind la altoirea în uscat, 30-40% cresc viguroşi şi cer o îngrijire specială; ei se conduc pe un tutore prin legături din 30 în 30 cm; lucrările de stropit se execută la 4-10 zile; copcitul se execută de două ori pe vară, iar la începutul lunii august muşuroiul se desface până sub zona altoirii pentru ca sudura şi ţesuturile formate să se poată matura în voie. De obicei, volumul rădăcinilor fiecărui butuc permite obţinerea unor coarde viguroase din altoi (1,5-2 m) până în toamnă. Anul următor, acestea vor asigura elementele de rod ale noului butuc. Metoda este recomandată îndeosebi pentru zonele sudice ale ţării.

Victor VĂTĂMANU