Instalarea sistemului de susținere la vița-de-vie

Susținerea viei pe araci
În cultura viței-de-vie, pe suprafețe din ce în ce mai mici, se mai întâlnește încă și susținerea pe araci, după cum prezintă Gh. Bernaz. Costul redus de înființare și posibilitatea mai ușoară de a-i procura au condus, în trecut, la folosirea lor pe scară largă. Departe de a recomanda acest sitem de susținere, îl cităm mai mult cu titlu de inventar. Susținerea pe araci poate fi folosită în cazul viilor situate pe coaste abrupte sau când via nu este orânduită, nu are o formă regulată.

Acest sistem de susținere are numeroase neajunsuri: folosirea aracilor limitează adoptarea unor încărcături optime de ochi pe butuc, ca urmare recoltele fiind mai mici și mai slabe calitativ; este stânjenită conducerea rațională a coardelor în spațiu și mai ales a lăstarilor pe mijlocul de susținere, ceea ce duce la îngrămădirea lor; aerisirea mai anevoioasă a viei favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice; în plus, este mult stânjenită executarea lucrărilor de întreținere din cursul vegetației. Principalul neajuns al aracilor îl constituie însă cheltuielile prea mari cerute de înlocuirea lor treptată (8-25% pe an), de revizuirea, ascuțirea și înfigerea lor în pământ, lucrări ce trebuie efectuate anual.

Susținerea pe araci se face în rânduri simple sau duble, numărul aracilor repartizați la butuc putând varia între 1 (în viile din Banat) și 16-20 (cum se practică la Odobești). Aracii au dimensiuni de 1,5-2,5 metri lungime și 3-5 cm în diametru. Ei pot fi confecționați din esențe lemnoase tari (salcâm, stejar, carpen etc.) cu durabilitate mai mare sau din esențe moi (alun, salcie, tei, brad etc.). Sunt de preferat aracii mai groși, cu diametrul de 6-8 cm, despicați, din lemn de esență tare.

Durabilitatea aracilor este mică (2-6 ani), dar ea poate fi sporită prin efectuarea unor tratamente înainte de întrebuințare, aplicate bazei lor: arderea (pârlirea) bazei descojite a aracilor; impregnarea cu o soluție de 5% piatră vânătă (5 kilograme la 100 litri de apă) timp de circa două săptămâni; creozolarea prin înmuierea în ulei de creozal încălzit la 80 de grade Celsius, după care se stinge focul, iar aracii se mențin în cazan timp de 10-12 ore; impregnarea cu bitum (catran) la temperatura de fierbere sau cu carbolineum (a cărui bază o formează acidul fenic, antiseptic puternic, ce împiedică putrezirea lemnului), timpul de îmbăiere fiind de 2-3 ore.

Oricare ar fi substanța folosită (creozal, catran sau carbolineum), aracii supuși tratamentului trebuie să fie cât mai uscați pentru a ușura pătrunderea antisepticilor în tesuturile lemnului. După tratare, aracii vor fi așezați sub un șopron sau adăpost oarecare timp de un an, pentru a se usca și a pierde din mirosul puternic. Altfel, acesta se poate transmite strugurilor și vinului. Arăcitul viței-de-vie se face primăvara, după tăierea în uscat. Într-o plantație deasă, pentru fiecare butuc se repartizează câte un arac, înfipt pe direcția rândului. Când plantația este mai rară și butucii sunt conduși în două părți, aracii se înfig câte unul pe fiecare parte a butucului. La distanțe de peste 1,5 metri între butuci, aracii se înfig unul la baza butucului și altul către mijlocul distanței dintre butuci, servind de înaintași.

Spre deosebire de aracii de bază (pe care se sprijină întreg scheletul butucului), care trebuie să aibă 1,5-2 metri înălțimea utilă, aracii înaintași (care susțin numai vârfurile coardelor) pot fi mai scurți și mai subțiri (1,5-2 cm în diametru). În unele zone, ascuțirea aracilor se face la ambele capete: capătul de jos este ascuțit pentru a-i ușura pătrunderea în pământ, iar cel de sus pentru a favoriza scurgerea apei, astfel încât aceasta să nu intre în lemn prin tăietură. Procedeul este indicat îndeosebi pentru aracii care nu au fost tratați în vederea prelungirii durabilității lor. Pentru a li se asigura o cât mai bună stabilitate, aracii se înfig în pământ la adâncimea de 25-30 cm. Înfigerea aracilor în pământ se face cu mâna, când solul este afânat, sau cu chitonogul ori cu ranga din fier, atunci când solul este bătătorit.

Modul de păstrare a aracilor – după culesul viei și înainte de tăierea de ușurare din toamnă, aracii sunt scoși din pământ și depozitați în grămezi, în picioare, cu vârful ascuțit în sus (glugi). Grămezile se clădesc pe locuri mai ridicate și scurse de apă, de preferință pe un suport. Glugile mai mici asigură o aerisire mai bună a aracilor. Aracii pot fi aduși și la cramă, unde iarna, pe timp frumos, sunt revizuiți și ascuțiți din nou.

Părțile componente ale spalierului
Față de susținerea pe araci, spalierul prezintă avantaje însemnate, care l-au impus categoric în ultimele decenii: durabilitate mare (30-45 de ani); rezistență mult sporită față de presiunea exercitată de vânturile puternice; economie de circa 40% la volumul de muncă și la materialele folosite anual; cotă anuală de amortizare mai mică; permite aplicarea tehnologiilor moderne de întreținere și mecanizarea acestora; se pretează rezervării unei încărcături optime de ochi pe butuc și face posibilă repartizarea acesteia pe elementele de producție de lungimi corespunzătoare, rațional distribuite în spațiu; asigură valorificarea integrală a potențialului productiv și calitativ al soiului; ca urmare, recolta de struguri este mai mare, iar calitatea rodului mai bună, îndeosebi pentru strugurii de masă.

Ca sistem de susținere, spalierul constituie un ansamblu format din bulumaci (din lemn) sau stâlpi (din beton armat sau metal), ancore sau contraforturi, tutori, sârme și întinzătoare. Bulumacii pot fi confecționați din lemn de esență tare (stejar, salcâm) cu lungimea de 2,4 metri pentru fruntași (fixați la capete rândurilor) și de 2,2 metri pentru mijlocași (fixați pe lungimea rândurilor). Bulumacii au grosimea de 10-12 cm la vârf și de 12-15 cm la bază. Pentru prelungirea duratei de exploatare, bulumacii din lemn se ard la bază pe o lungime de circa 80 cm, astfel ca porțiunea arsă să rămână parțial afară din pământ. Când sunt uscați, bulumacii se cojesc; dacă sunt încă verzi, se lasă necojiți o vară, pentru a nu crăpa. Tot pentru prevenirea putrezirii, bulumacii pot fi bituminați, gudronați sau creozotați la bază. Cu ani în urmă, în principalele podgorii germane predomina spalierul cu bulumaci din bile – manele de rășinoase. Bine impregnați, bulumacii din lemn durau în exploatare până la 25 de ani. De obicei, impregnările (cu ulei greu provenit din distilarea fracționată a gudronului de huilă; sublinmat de mercur; amestecuri de săruri de flor, crom și bor sau fluor, crom și cupru) sunt executate de către unități specializate, care livrează apoi bulumacii impregnați.

În ultimele decenii, în România s-a generalizat stâlpul din beton armat precomprimat, cu aproximativ aceleași dimensiuni pentru fruntași și mijlocași ca ai bulumacilor de lemn. Mai puțin răspândiți în Germania, stâlpii confecționați din beton sau metal au câteva adaptări interesante pentru prinderea sârmelor. Astfel, stâlpii din beton sunt prevăzuți cu crestături transversale, situate la câte 12,5 cm de-a lungul stâlpului. Prin aceste crestături se introduc sârmele spalierului, care nu mai trebuie fixate de stâlp prin bride sau inele de sârmă supuse ruginirii. În mod asemănător, stâlpii metalici sunt prevăzuți din 5 în 5 cm cu niște „urechiușe“ pentru susținerea sârmelor. Avantajul acestor stâlpi constă în posibilitatea alegerii distanței dorite între diferitele etaje de sârme. Ancorele sunt confecționate din fier-beton cu diametrul de 5-6 mm sau din sârmă zincată împletită. Ancorele sunt fixate în sol cu ajutorul unor bolovani (pietre de râu) sau blocuri de beton armat cu dimensiunile de 35x15x15 cm, prevăzute cu un inel pentru prinderea ancorei. O variantă pentru ancorarea stâlpilor fruntași din beton o constituie contraforturile (ancorele interioare) reprezentate de regulă prin bulumaci din beton de lungimea mijlocașilor.

Tutorii reprezintă stacheți din lemn de salcâm sau esențe moi (de regulă conifere) cu diametrul de 5-7 cm și lungi de 120 cm, ascuțiți la bază. Durabilitatea tutorilor confecționați din esențe moi poate fi sporită prin diferite tratamente (aplicate înainte de întrebuințarea tutorilor); fie impregnarea cu soluție de piatră vânătă 5% (timp de 15 zile), carbolineum (timp de 2-3 ore) sau creozol, fie îmbăierea în bitum, aflat la temperatura de fierbere. O soluție ideală, dar costisitoare, o constituie tutorii metalici, confecționați din fier beton cu diametrul de 6 mm. Sârmele folosite la instalarea spalierului au grosimi diferite: 3 mm pentru sârmele portante (pe care se palisează cordoanele); 2,5-2,8 mm pentru primul etaj de sârme perechi și 2,2-2,5 mm pentru sârmele perechi superioare. Este bine să fie folosită sârmă galvanizată care, la același diametru, este mult mai durabilă decât sârma neagră. Ultima se degradează treptat atât prin ruginire, cât și din cauza acțiunii substanțelor chimice care servesc la efectuarea tratamentelor fitosanitare. Poate fi adoptată și varianta cu două feluri de sârme: unele fixe, altele mobile. Sârmele fixe servesc pentru legarea coordonatelor, iar printre cele mobile (de obicei duble) se dirijează lăstarii.

Pe măsura creșterii acestora, sârmelor mobile li se schimbă poziția cu 20-25 cm mai sus pe bulumaci. În acest scop, sârmele mobile au dispuse la capete ochiuri lungi de 25-30 cm. Acestea servesc atât la ancorarea sârmelor mobile în diferite poziții succesive pe înălțime, cât și pentru întinderea lor. Întinzătoarele sunt dispozitive ce ajută la întinderea sârmelor aproape până la refuz, pentru a asigura spalierului rigiditatea necesară. Întinzătoarele se fixează pe sârmă la unul dintre capetele acesteia, după ce sârma a fost înfășurată strâns de stâlpul fruntaș din capătul opus al rândului. Sârma se întinde prin înfășurarea cu ajutorul întinzătorului (mai ales când se lungește prin dilatare din cauza căldurii). Când sârma se „strânge“ (contractă) sub acțiunea gerurilor de iarnă, întinzătoarele se slăbesc. Foarte răspândite au fost într-o vreme întinzătoarele tip Collignon. În prezent sunt folosite întinzătoare ce se remarcă prin ingeniozitate și simplitate.

Diferite forme de spalier
În cazul culturii joase (clasică) se folosește spalierul monoplan (cu sârmele dispuse într-un singur plan vertical) cu sârmă portantă, pe care se cercuiesc coardele, amplasată la 0,6 metri față de sol. Etajele superioare au sârme duble (perechi), dispuse la 1 metru și 1,5 metri, printre care se conduc lăstarii în creștere, fără a mai fi legați. Și pentru plantațiile conduse pe tulpini se folosește tot spalierul monoplan. Pentru forma de conducere cordon bilateral, spalierul este prevăzut cu o sârmă portantă, pentru palisarea brațelor cordonului, instalată la 0,75 metri față de sol și cu două etaje de sârme perechi, dispuse la 1,10 și, respectiv, la 1,60 metri. În cazul formei de conducere Guyot, pe tulpină se folosesc două sârme portante, pe care se cercuiesc coardele. Același tip de spalier este folosit și pentru forma de conducere cordon bilateral dublu, ca și pentru conducerea semiînaltă pe brațe cu înlocuire periodică.

Tehnica instalării spalierului
Instalarea spalierului trebuie efectuată în toamna primului an după plantarea vițelor sau în primăvara anului al doilea, pentru a ușura realizarea la timp a formelor de conducere preconizate. Instalarea spalierului cuprinde mai multe operații succesive: marcarea locurilor unde vor fi amplasați stâlpii și ancorele, executarea gropilor, fixarea stâlpilor, fixarea ancorelor sau a contraforturilor, intinderera și fixarea sârmelor. (Gh. Constantinescu și colaboratorii)

Pichetatul – operația de pichetare, prin care se stabilește locul stâlpilor, se face în condiții mai ușoare decât la plantare. Prima operație în cadrul pichetării constă în alinierea bazelor pe care vor fi amplasați fruntașii (la cele două capete ale viei, perpendicular pe direcția rândurilor). Stâlpii fruntași se amplasează astfel: la jumătatea distanței dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor, în cazul spalierului cu ancore; la 40 cm în afară butucilor marginali, în cazul folosirii contraforturilor. Apoi se marchează locul stâlpilor mijlocași pe fiecare rând. Distanța dintre mijlocași variază între 7 și 9 metri, în raport cu vigoarea soiului cultivat și cu multiplul distanței dintre vițe pe rând. În cele din urmă se pichetează locul ancorelor la un metru depărtare de stâlpii fruntași, spre exterior.

Executarea gropilor – pichetatul o dată terminat, se procedează la executarea gropilor, adânci de 70 cm pentru stâlpii fruntași și de 50-60 cm pentru mijlocași. Gropile se execută fie mecanic, cu burghie de 15-18 cm în diametru, fie manual, cu cazmaua prevăzută cu călcător. În ultimul caz, gropile se fac largi cât lama cazmalei și lungi de 30-40 cm, astfel încât stâlpul să poată fi bine fixat prin baterea pământului. La fiecare groapă se repartizează câte un bulumac (stâlp).

Fixarea bulumacilor – în ordinea operațiilor, urmează fixarea bulumacilor (stâlpilor). Se începe cu stâlpii fruntași. Aceștia se fixează înclinat spre exterior, sub un unghi de 60-65 de grade, în cazul folosirii ancorelor exterioare, și vertical, în cazul utilizării contraforturilor. Înainte, stâlpii fruntași din beton precomprimat erau supradimensionați, pentru sporirea rezistenței lor. Astăzi, această rezistență sporită poate fi realizată prin dublarea stâlpilor fruntași. Mai întâi sunt fixați stâlpii fruntași din cele patru colțuri ale viei, respectându-se aliniera lor. Un amănunt util: pentru a se asigura stâlpilor fruntași aceeași înclinare și înălțime cu a celor din colțuri, între aceștia se întind două sârme – una la vârful și alta la baza lor. (D.D. Oprea) Stâlpii se pot alinia și în înălțime, prin așezarea lor la diferite adâncimi în pământ și potrivind vârfurile lor la același nivel. După fixarea tuturor fruntașilor, urmează plantarea (în poziție verticală) a mijlocașilor de pe rândurile marginale. Apoi, prin vizare directă pe cele două direcții (pe de o parte, în lungul rândurilor și pe de altă parte, perpendicular pe rânduri, între mijlocașii marginali) se stabilește locul mijlocașilor din interiorul parcelei. După ce fiecare stâlp a fost fixat în poziția sa definitivă, în jurul bazei fiecăruia se așază treptat pietriș pe toată adâncimea gropii. După fiecare strat așezat, acesta se compactează bine prin batere cu maiul. Pietrișul favorizează scurgerea apei și deci împiedică putrezirea bazei bulumacului din lemn. Când lipsește pietrișul, se folosește pământul scos la săparea gropii.

Fixarea ancorelor sau a contraforturilor – urmează fixarea ancorelor sau a contraforturilor și ancorarea stâlpilor fruntași. În cazul ancorelor clasice, exterioare, stâlpul fruntaș se fixează în spatele primului butuc din rând (spre interiorul parcelei). În locul pietrei sau al blocului de beton, pentru ancora exterioară poate fi folosită ancora metalică cu rozetă, care asigură o rezistență superioară. În cazul fixării verticale a stâlpului fruntaș, acesta se plantează în afară rândului de vițe, în fața primului butuc, la 40 cm, și se asigură cu un contrafort amplasat în interior, sub un unghi de 45 de grade. Acest tip de stâlpi fruntași este recomandat, de regulă, în plantațiile pe suprafețe mari. Pentru economia de spațiu realizată, asemenea stâlpi fruntași verticali sunt foarte potriviți și pentru viile familiale. Dacă posiblitățile materiale permit, ar fi recomandabil ca viticultorul amator să folosească pentru via familială stâlpi metalici, confecționați din țeavă cu diametrul de 4-5 cm și încastrați în beton. Acesta se toarnă în groapă în momentul plantării stâlpului. La capătul superior, țeava se astupă cu un dop de lemn sau se acoperă cu un recipient din tablă (din cele folosite la îmbutelierea berii și a băuturilor răcoritoare în doze) pentru a preveni pătrunderea apei și ruginirea țevii în interior. (Gh. Bernaz) Pentru a împiedica ruginirea stâlpilor metalici în exterior, ei trebuie protejați prin vopsire cu miniu de plumb.

Întinderea sârmelor – ultima operație constă în întinderea sârmelor pe rândurile de vițe, la înălțimile corespunzătoare formei de conducere alese. Prinderea sârmelor perechi se face lateral, pe fețele opuse ale bulumacilor, cu ajutorul unor coliere confecționate din sârmă și prevăzute cu ochiuri, prin care trec sârmele spalierului. La soiurile de struguri pentru masă conduse în Guyot pe tulpină sau pentru forma de conducere cordon bilateral dublu este bine ca atât sârmele portante, cât și cele perechi din etajele superioare să fie distanțate între ele la circa 20-25 cm cu ajutorul unor „umeri“ (bare) din metal, confecționate din fier sau din fier cornier. „Umerii“ se fixează fie prin bride metalice sau cu sârmă la bulumacii din lemn, fie prin sudură pe stâlpii metalici. Subliniem un amănunt practic: dacă „umerii“ sunt confecționați din fier cornier, poziția acestora (prin sudare) trebuie să asigure sprijinirea sârmelor pe una din laturile fierului cornier, ce preia o parte din greutate, conferind întregului spalier o soliditate sporită. Important: întinderea sârmelor începe de la etajul superior către cele inferioare. După fixarea sârmelor, tutorii vițelor se prind de sârma portantă prin legare cu răchită sau, de preferat, cu ajutorul unor scoabe (copci metalice).

Victor VĂTĂMANU