Instalarea sistemului de susţinere la viţa-de-vie

Instalarea sistemului de susţinere la viţa-de-vie

Susţinerea viei pe araci
În cultura viţei-de-vie, pe suprafeţe din ce în ce mai mici, se mai întâlneşte încă şi susţinerea pe araci, după cum prezintă Gh. Bernaz. Costul redus de înfiinţare şi posibilitatea mai uşoară de a-i procura au condus, în trecut, la folosirea lor pe scară largă. Departe de a recomanda acest sitem de susţinere, îl cităm mai mult cu titlu de inventar. Susţinerea pe araci poate fi folosită în cazul viilor situate pe coaste abrupte sau când via nu este orânduită, nu are o formă regulată.

Acest sistem de susţinere are numeroase neajunsuri: folosirea aracilor limitează adoptarea unor încărcături optime de ochi pe butuc, ca urmare recoltele fiind mai mici şi mai slabe calitativ; este stânjenită conducerea raţională a coardelor în spaţiu şi mai ales a lăstarilor pe mijlocul de susţinere, ceea ce duce la îngrămădirea lor; aerisirea mai anevoioasă a viei favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice; în plus, este mult stânjenită executarea lucrărilor de întreţinere din cursul vegetaţiei. Principalul neajuns al aracilor îl constituie însă cheltuielile prea mari cerute de înlocuirea lor treptată (8-25% pe an), de revizuirea, ascuţirea şi înfigerea lor în pământ, lucrări ce trebuie efectuate anual.

Susţinerea pe araci se face în rânduri simple sau duble, numărul aracilor repartizaţi la butuc putând varia între 1 (în viile din Banat) şi 16-20 (cum se practică la Odobeşti). Aracii au dimensiuni de 1,5-2,5 metri lungime şi 3-5 cm în diametru. Ei pot fi confecţionaţi din esenţe lemnoase tari (salcâm, stejar, carpen etc.) cu durabilitate mai mare sau din esenţe moi (alun, salcie, tei, brad etc.). Sunt de preferat aracii mai groşi, cu diametrul de 6-8 cm, despicaţi, din lemn de esenţă tare.

Durabilitatea aracilor este mică (2-6 ani), dar ea poate fi sporită prin efectuarea unor tratamente înainte de întrebuinţare, aplicate bazei lor: arderea (pârlirea) bazei descojite a aracilor; impregnarea cu o soluţie de 5% piatră vânătă (5 kilograme la 100 litri de apă) timp de circa două săptămâni; creozolarea prin înmuierea în ulei de creozal încălzit la 80 de grade Celsius, după care se stinge focul, iar aracii se menţin în cazan timp de 10-12 ore; impregnarea cu bitum (catran) la temperatura de fierbere sau cu carbolineum (a cărui bază o formează acidul fenic, antiseptic puternic, ce împiedică putrezirea lemnului), timpul de îmbăiere fiind de 2-3 ore.

Oricare ar fi substanţa folosită (creozal, catran sau carbolineum), aracii supuşi tratamentului trebuie să fie cât mai uscaţi pentru a uşura pătrunderea antisepticilor în tesuturile lemnului. După tratare, aracii vor fi aşezaţi sub un şopron sau adăpost oarecare timp de un an, pentru a se usca şi a pierde din mirosul puternic. Altfel, acesta se poate transmite strugurilor şi vinului. Arăcitul viţei-de-vie se face primăvara, după tăierea în uscat. Într-o plantaţie deasă, pentru fiecare butuc se repartizează câte un arac, înfipt pe direcţia rândului. Când plantaţia este mai rară şi butucii sunt conduşi în două părţi, aracii se înfig câte unul pe fiecare parte a butucului. La distanţe de peste 1,5 metri între butuci, aracii se înfig unul la baza butucului şi altul către mijlocul distanţei dintre butuci, servind de înaintaşi.

Spre deosebire de aracii de bază (pe care se sprijină întreg scheletul butucului), care trebuie să aibă 1,5-2 metri înălţimea utilă, aracii înaintaşi (care susţin numai vârfurile coardelor) pot fi mai scurţi şi mai subţiri (1,5-2 cm în diametru). În unele zone, ascuţirea aracilor se face la ambele capete: capătul de jos este ascuţit pentru a-i uşura pătrunderea în pământ, iar cel de sus pentru a favoriza scurgerea apei, astfel încât aceasta să nu intre în lemn prin tăietură. Procedeul este indicat îndeosebi pentru aracii care nu au fost trataţi în vederea prelungirii durabilităţii lor. Pentru a li se asigura o cât mai bună stabilitate, aracii se înfig în pământ la adâncimea de 25-30 cm. Înfigerea aracilor în pământ se face cu mâna, când solul este afânat, sau cu chitonogul ori cu ranga din fier, atunci când solul este bătătorit.

Modul de păstrare a aracilor - după culesul viei şi înainte de tăierea de uşurare din toamnă, aracii sunt scoşi din pământ şi depozitaţi în grămezi, în picioare, cu vârful ascuţit în sus (glugi). Grămezile se clădesc pe locuri mai ridicate şi scurse de apă, de preferinţă pe un suport. Glugile mai mici asigură o aerisire mai bună a aracilor. Aracii pot fi aduşi şi la cramă, unde iarna, pe timp frumos, sunt revizuiţi şi ascuţiţi din nou.

Părţile componente ale spalierului
Faţă de susţinerea pe araci, spalierul prezintă avantaje însemnate, care l-au impus categoric în ultimele decenii: durabilitate mare (30-45 de ani); rezistenţă mult sporită faţă de presiunea exercitată de vânturile puternice; economie de circa 40% la volumul de muncă şi la materialele folosite anual; cotă anuală de amortizare mai mică; permite aplicarea tehnologiilor moderne de întreţinere şi mecanizarea acestora; se pretează rezervării unei încărcături optime de ochi pe butuc şi face posibilă repartizarea acesteia pe elementele de producţie de lungimi corespunzătoare, raţional distribuite în spaţiu; asigură valorificarea integrală a potenţialului productiv şi calitativ al soiului; ca urmare, recolta de struguri este mai mare, iar calitatea rodului mai bună, îndeosebi pentru strugurii de masă.

Ca sistem de susţinere, spalierul constituie un ansamblu format din bulumaci (din lemn) sau stâlpi (din beton armat sau metal), ancore sau contraforturi, tutori, sârme şi întinzătoare. Bulumacii pot fi confecţionaţi din lemn de esenţă tare (stejar, salcâm) cu lungimea de 2,4 metri pentru fruntaşi (fixaţi la capete rândurilor) şi de 2,2 metri pentru mijlocaşi (fixaţi pe lungimea rândurilor). Bulumacii au grosimea de 10-12 cm la vârf şi de 12-15 cm la bază. Pentru prelungirea duratei de exploatare, bulumacii din lemn se ard la bază pe o lungime de circa 80 cm, astfel ca porţiunea arsă să rămână parţial afară din pământ. Când sunt uscaţi, bulumacii se cojesc; dacă sunt încă verzi, se lasă necojiţi o vară, pentru a nu crăpa. Tot pentru prevenirea putrezirii, bulumacii pot fi bituminaţi, gudronaţi sau creozotaţi la bază. Cu ani în urmă, în principalele podgorii germane predomina spalierul cu bulumaci din bile - manele de răşinoase. Bine impregnaţi, bulumacii din lemn durau în exploatare până la 25 de ani. De obicei, impregnările (cu ulei greu provenit din distilarea fracţionată a gudronului de huilă; sublinmat de mercur; amestecuri de săruri de flor, crom şi bor sau fluor, crom şi cupru) sunt executate de către unităţi specializate, care livrează apoi bulumacii impregnaţi.

În ultimele decenii, în România s-a generalizat stâlpul din beton armat precomprimat, cu aproximativ aceleaşi dimensiuni pentru fruntaşi şi mijlocaşi ca ai bulumacilor de lemn. Mai puţin răspândiţi în Germania, stâlpii confecţionaţi din beton sau metal au câteva adaptări interesante pentru prinderea sârmelor. Astfel, stâlpii din beton sunt prevăzuţi cu crestături transversale, situate la câte 12,5 cm de-a lungul stâlpului. Prin aceste crestături se introduc sârmele spalierului, care nu mai trebuie fixate de stâlp prin bride sau inele de sârmă supuse ruginirii. În mod asemănător, stâlpii metalici sunt prevăzuţi din 5 în 5 cm cu nişte „urechiuşe“ pentru susţinerea sârmelor. Avantajul acestor stâlpi constă în posibilitatea alegerii distanţei dorite între diferitele etaje de sârme. Ancorele sunt confecţionate din fier-beton cu diametrul de 5-6 mm sau din sârmă zincată împletită. Ancorele sunt fixate în sol cu ajutorul unor bolovani (pietre de râu) sau blocuri de beton armat cu dimensiunile de 35x15x15 cm, prevăzute cu un inel pentru prinderea ancorei. O variantă pentru ancorarea stâlpilor fruntaşi din beton o constituie contraforturile (ancorele interioare) reprezentate de regulă prin bulumaci din beton de lungimea mijlocaşilor.

Tutorii reprezintă stacheţi din lemn de salcâm sau esenţe moi (de regulă conifere) cu diametrul de 5-7 cm şi lungi de 120 cm, ascuţiţi la bază. Durabilitatea tutorilor confecţionaţi din esenţe moi poate fi sporită prin diferite tratamente (aplicate înainte de întrebuinţarea tutorilor); fie impregnarea cu soluţie de piatră vânătă 5% (timp de 15 zile), carbolineum (timp de 2-3 ore) sau creozol, fie îmbăierea în bitum, aflat la temperatura de fierbere. O soluţie ideală, dar costisitoare, o constituie tutorii metalici, confecţionaţi din fier beton cu diametrul de 6 mm. Sârmele folosite la instalarea spalierului au grosimi diferite: 3 mm pentru sârmele portante (pe care se palisează cordoanele); 2,5-2,8 mm pentru primul etaj de sârme perechi şi 2,2-2,5 mm pentru sârmele perechi superioare. Este bine să fie folosită sârmă galvanizată care, la acelaşi diametru, este mult mai durabilă decât sârma neagră. Ultima se degradează treptat atât prin ruginire, cât şi din cauza acţiunii substanţelor chimice care servesc la efectuarea tratamentelor fitosanitare. Poate fi adoptată şi varianta cu două feluri de sârme: unele fixe, altele mobile. Sârmele fixe servesc pentru legarea coordonatelor, iar printre cele mobile (de obicei duble) se dirijează lăstarii.

Pe măsura creşterii acestora, sârmelor mobile li se schimbă poziţia cu 20-25 cm mai sus pe bulumaci. În acest scop, sârmele mobile au dispuse la capete ochiuri lungi de 25-30 cm. Acestea servesc atât la ancorarea sârmelor mobile în diferite poziţii succesive pe înălţime, cât şi pentru întinderea lor. Întinzătoarele sunt dispozitive ce ajută la întinderea sârmelor aproape până la refuz, pentru a asigura spalierului rigiditatea necesară. Întinzătoarele se fixează pe sârmă la unul dintre capetele acesteia, după ce sârma a fost înfăşurată strâns de stâlpul fruntaş din capătul opus al rândului. Sârma se întinde prin înfăşurarea cu ajutorul întinzătorului (mai ales când se lungeşte prin dilatare din cauza căldurii). Când sârma se „strânge“ (contractă) sub acţiunea gerurilor de iarnă, întinzătoarele se slăbesc. Foarte răspândite au fost într-o vreme întinzătoarele tip Collignon. În prezent sunt folosite întinzătoare ce se remarcă prin ingeniozitate şi simplitate.

Diferite forme de spalier
În cazul culturii joase (clasică) se foloseşte spalierul monoplan (cu sârmele dispuse într-un singur plan vertical) cu sârmă portantă, pe care se cercuiesc coardele, amplasată la 0,6 metri faţă de sol. Etajele superioare au sârme duble (perechi), dispuse la 1 metru şi 1,5 metri, printre care se conduc lăstarii în creştere, fără a mai fi legaţi. Şi pentru plantaţiile conduse pe tulpini se foloseşte tot spalierul monoplan. Pentru forma de conducere cordon bilateral, spalierul este prevăzut cu o sârmă portantă, pentru palisarea braţelor cordonului, instalată la 0,75 metri faţă de sol şi cu două etaje de sârme perechi, dispuse la 1,10 şi, respectiv, la 1,60 metri. În cazul formei de conducere Guyot, pe tulpină se folosesc două sârme portante, pe care se cercuiesc coardele. Acelaşi tip de spalier este folosit şi pentru forma de conducere cordon bilateral dublu, ca şi pentru conducerea semiînaltă pe braţe cu înlocuire periodică.

Tehnica instalării spalierului
Instalarea spalierului trebuie efectuată în toamna primului an după plantarea viţelor sau în primăvara anului al doilea, pentru a uşura realizarea la timp a formelor de conducere preconizate. Instalarea spalierului cuprinde mai multe operaţii succesive: marcarea locurilor unde vor fi amplasaţi stâlpii şi ancorele, executarea gropilor, fixarea stâlpilor, fixarea ancorelor sau a contraforturilor, intinderera şi fixarea sârmelor. (Gh. Constantinescu şi colaboratorii)

Pichetatul - operaţia de pichetare, prin care se stabileşte locul stâlpilor, se face în condiţii mai uşoare decât la plantare. Prima operaţie în cadrul pichetării constă în alinierea bazelor pe care vor fi amplasaţi fruntaşii (la cele două capete ale viei, perpendicular pe direcţia rândurilor). Stâlpii fruntaşi se amplasează astfel: la jumătatea distanţei dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor, în cazul spalierului cu ancore; la 40 cm în afară butucilor marginali, în cazul folosirii contraforturilor. Apoi se marchează locul stâlpilor mijlocaşi pe fiecare rând. Distanţa dintre mijlocaşi variază între 7 şi 9 metri, în raport cu vigoarea soiului cultivat şi cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând. În cele din urmă se pichetează locul ancorelor la un metru depărtare de stâlpii fruntaşi, spre exterior.

Executarea gropilor - pichetatul o dată terminat, se procedează la executarea gropilor, adânci de 70 cm pentru stâlpii fruntaşi şi de 50-60 cm pentru mijlocaşi. Gropile se execută fie mecanic, cu burghie de 15-18 cm în diametru, fie manual, cu cazmaua prevăzută cu călcător. În ultimul caz, gropile se fac largi cât lama cazmalei şi lungi de 30-40 cm, astfel încât stâlpul să poată fi bine fixat prin baterea pământului. La fiecare groapă se repartizează câte un bulumac (stâlp).

Fixarea bulumacilor - în ordinea operaţiilor, urmează fixarea bulumacilor (stâlpilor). Se începe cu stâlpii fruntaşi. Aceştia se fixează înclinat spre exterior, sub un unghi de 60-65 de grade, în cazul folosirii ancorelor exterioare, şi vertical, în cazul utilizării contraforturilor. Înainte, stâlpii fruntaşi din beton precomprimat erau supradimensionaţi, pentru sporirea rezistenţei lor. Astăzi, această rezistenţă sporită poate fi realizată prin dublarea stâlpilor fruntaşi. Mai întâi sunt fixaţi stâlpii fruntaşi din cele patru colţuri ale viei, respectându-se aliniera lor. Un amănunt util: pentru a se asigura stâlpilor fruntaşi aceeaşi înclinare şi înălţime cu a celor din colţuri, între aceştia se întind două sârme - una la vârful şi alta la baza lor. (D.D. Oprea) Stâlpii se pot alinia şi în înălţime, prin aşezarea lor la diferite adâncimi în pământ şi potrivind vârfurile lor la acelaşi nivel. După fixarea tuturor fruntaşilor, urmează plantarea (în poziţie verticală) a mijlocaşilor de pe rândurile marginale. Apoi, prin vizare directă pe cele două direcţii (pe de o parte, în lungul rândurilor şi pe de altă parte, perpendicular pe rânduri, între mijlocaşii marginali) se stabileşte locul mijlocaşilor din interiorul parcelei. După ce fiecare stâlp a fost fixat în poziţia sa definitivă, în jurul bazei fiecăruia se aşază treptat pietriş pe toată adâncimea gropii. După fiecare strat aşezat, acesta se compactează bine prin batere cu maiul. Pietrişul favorizează scurgerea apei şi deci împiedică putrezirea bazei bulumacului din lemn. Când lipseşte pietrişul, se foloseşte pământul scos la săparea gropii.

Fixarea ancorelor sau a contraforturilor - urmează fixarea ancorelor sau a contraforturilor şi ancorarea stâlpilor fruntaşi. În cazul ancorelor clasice, exterioare, stâlpul fruntaş se fixează în spatele primului butuc din rând (spre interiorul parcelei). În locul pietrei sau al blocului de beton, pentru ancora exterioară poate fi folosită ancora metalică cu rozetă, care asigură o rezistenţă superioară. În cazul fixării verticale a stâlpului fruntaş, acesta se plantează în afară rândului de viţe, în faţa primului butuc, la 40 cm, şi se asigură cu un contrafort amplasat în interior, sub un unghi de 45 de grade. Acest tip de stâlpi fruntaşi este recomandat, de regulă, în plantaţiile pe suprafeţe mari. Pentru economia de spaţiu realizată, asemenea stâlpi fruntaşi verticali sunt foarte potriviţi şi pentru viile familiale. Dacă posiblităţile materiale permit, ar fi recomandabil ca viticultorul amator să folosească pentru via familială stâlpi metalici, confecţionaţi din ţeavă cu diametrul de 4-5 cm şi încastraţi în beton. Acesta se toarnă în groapă în momentul plantării stâlpului. La capătul superior, ţeava se astupă cu un dop de lemn sau se acoperă cu un recipient din tablă (din cele folosite la îmbutelierea berii şi a băuturilor răcoritoare în doze) pentru a preveni pătrunderea apei şi ruginirea ţevii în interior. (Gh. Bernaz) Pentru a împiedica ruginirea stâlpilor metalici în exterior, ei trebuie protejaţi prin vopsire cu miniu de plumb.

Întinderea sârmelor - ultima operaţie constă în întinderea sârmelor pe rândurile de viţe, la înălţimile corespunzătoare formei de conducere alese. Prinderea sârmelor perechi se face lateral, pe feţele opuse ale bulumacilor, cu ajutorul unor coliere confecţionate din sârmă şi prevăzute cu ochiuri, prin care trec sârmele spalierului. La soiurile de struguri pentru masă conduse în Guyot pe tulpină sau pentru forma de conducere cordon bilateral dublu este bine ca atât sârmele portante, cât şi cele perechi din etajele superioare să fie distanţate între ele la circa 20-25 cm cu ajutorul unor „umeri“ (bare) din metal, confecţionate din fier sau din fier cornier. „Umerii“ se fixează fie prin bride metalice sau cu sârmă la bulumacii din lemn, fie prin sudură pe stâlpii metalici. Subliniem un amănunt practic: dacă „umerii“ sunt confecţionaţi din fier cornier, poziţia acestora (prin sudare) trebuie să asigure sprijinirea sârmelor pe una din laturile fierului cornier, ce preia o parte din greutate, conferind întregului spalier o soliditate sporită. Important: întinderea sârmelor începe de la etajul superior către cele inferioare. După fixarea sârmelor, tutorii viţelor se prind de sârma portantă prin legare cu răchită sau, de preferat, cu ajutorul unor scoabe (copci metalice).

Victor VĂTĂMANU