Intampinarea Domnului

Au trecut 40 de zile de la praznicul Naşterii Domnului. Încă nu s-au şters din inima şi mintea noastră bucuriile acestei mari sărbători. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să ne redea dreptul de a trăi cu Dumnezeu şi de a ne întoarce cu sufletul nostru nemuritor acasă, la Tatăl Ceresc. El a venit să ne arate calea care duce la Cer, calea fericirii veşnice şi să ne ajute să mergem pe această cale până la tinţa ei din urmă: mântuirea. El a spus despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa “(Ioan, 14,6), „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun, sufletul îşi pune pentru oi” (Ioan, 10,11).

---

El ne-a chemat la El şi le-a făgăduit tuturor trudiţilor şi osteniţilor odihna şi fericirea. El s-a dat pe Sine pildă, zicând: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei, 11,29). Ne-a chemat la El, zicând: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învaţaţi de la Mine. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară“ (Matei, 11, 30).
Nimic din ceea ce ne cere Iisus să facem în viaţă nu este fără ca El să nu fi făcut mai întâi şi să ne dea pildă de urmat.
Toate momentele însemnate din viaţa sa pământească sunt prilejuri de bucurie, de reconfortare sufletească, sunt prilejuri de apropiere de Dumnezeu, de conştiinţa prezenţei Lui cu noi şi de îndemn de a-L urma şi de a împlini voia Lui cea sfântă.
Ce s-a întâmplat la 40 de zile după Naşterea Domnului? S-a petrecut o minunată pildă de ascultare din partea Maicii Domnului. De altfel, toată viaţa ei a fost o ascultare necondiţionată de voia lui Dumnezeu, aşa precum a zis când I s-a vestit întruparea: „Iata roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău”. La auzul acestor cuvinte, Fecioara Maria putea să se mândrească de o asemenea cinstire şi misiune ce i se încredinţa.
Aşa facem noi oamenii, de obicei, când ni se oferă o demnitate. Putea să o refuze, să spună că nu este vrednică de ea, că nu o primeşte. Dar Fecioara Maria nu ia nici una dintre aceste atitudini, ci ascultă şi se supune cu smerenie voii lui Dumnezeu. Ce poate fi mai bun, mai folositor şi mai sfânt pentru om decât voia lui Dumnezeu? Să-ţi potriveşti voia ta cu voia cea dreaptă şi sfântă a lui Dumnezeu. Iată ce poate fi mai de dorit pentru un credincios. Dar ce s-a întamplat în chip miraculous atunci? La Templu se afla dreptul Simeon, „om drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt era asupra lui“ (Luca, 2,25). El a fost acela care l-a primit în brate pe pruncul Iisus şi ne-a arătat că, dacă doreşti cele pământeşti şi vremelnice, devii însuţi pământesc.
Dacă doreşti cele cereşti, dacă doreşti binele, adevărul şi dreptatea, atunci însuţi devii un om drept şi bun, pentru că aceste dorinţe pătrund în fire şi o conduc spre ţelul dorit. Singura problemă este să ştim a alege dorinţele şi să ne lăsăm stăpâniţi de dorinţele bune, înlăturându-le pe cele rele. Bătrânul Simeon avea o dorinţă înaltă. El voia să vadă pe Mesia, pe Acela care va mâtui lumea. Bătrâneţile lui, desigur nu lipsite de greutăţi şi dureri, au fost luminate de această dorinţă. Ceea ce i s-a împlinit. Acum socotea că poate părăsi lumea, nu se mai temea de sfârşitul acestei vieţi, căci se întâlnise cu Dătătorul vieţii veşnice, acum era fericit că văzuse mântuirea ce se gătise pentru toate neamurile.
Un sfârşit omenesc în lumina cerească, un minunat apus de soare, din care se zărise răsăritul. După ce l-a luat pe Hristos în brate, dreptul Simeon s-a întors la casa lui şi a avut un sfârşit creştinesc, aşa cum cerem la Sfânta Liturghie.
Acolo, în Templu, mai era o femeie evlavioasă, proorociţa Ana, ajunsă la adânci bătrâneţi, la vârsta de 84 de ani, şi nu se depărta de Templu, slujind ziua şi noaptea „în post şi rugăciune”. Şi ea aştepta mântuirea, pregătindu-se în Biserică, după rânduielile ei, ca să i se împlinească această dorinţă. Dumnezeu nu a lăsat nerăsplătită dorinţa ei şi i-a dat bucuria de a-L întâmpina pe Fiul lui Dumnezeu în chip de prunc. Biserica ne pune în faţă icoana întâmpinării Domnului şi ne invită să o prăznuim cu evlavie, fiindcă în ea ni se arată ţinta supremă a vieţii şi calea pe care se ajunge la această ţintă. Spre a ne aduce mereu aminte de acest moment din viaţa lui Iisus Hristos, Biserica a rânduit ca să se citească la fiecare slujbă de seară, la Vecernie, rugăciunea dreptului Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace. Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumina spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău credincios” (Luca, 2, 28-32).

Victor VĂTĂMANU