Întreţinerea plantaţiilor tinere de viţă-de-vie

După încheierea plantării viţei-de-vie, se execută o serie de lucrări agrofitotehnice care au ca scop fortificarea şi pregătirea viţelor pentru rodire, asigurarea unei longevităţi mai mari şi, nu în ultimul rând, consolidarea densităţii lor în noua plantaţie.

E. Vişoiu şi colaboratorii consideră că soluţionarea acestor probleme constituie un segment de bază al agrotehnicii viticole, aplicată strict pe ani şi etape din viaţa plantaţiei. Se consideră a fi vii tinere cele din anii I, II, III de la plantare, urmând ca în anul IV de cultura să intre pe rod.

Lucrările agrofitotehnice din anul I de la plantare

Lucrările solului - în urma lucrărilor de pichetare şi plantare, în special în cazul în care aceste lucrări au fost executate pe un teren umed, solul se bătătoreşte, înrăutăţindu-se regimul aerohidric. În acest scop se recomandă a se executa o afânare a solului printr-o mobilizare a sa pe adâncimea de 14-15 cm, fără întoarcerea brazdei, pentru a evita pierderea apei prin evaporare. Totodată, mobilizarea superficială a solului recomandată mai sus se execută şi în scopul spargerii (sfărâmării) crustei formate la suprafaţa solului şi a distrugerii buruienilor apărute în plantaţie. Această mobilizare poate fi executată mecanic, hipo sau manual.

Micşorarea muşuroaielor şi distrugerea crustei apărute la suprafaţă acestora constituie o lucrare manuală obligatorie, ce se execută în scopul uşurării ieşirii lăstarilor din pământ (la viţele muşuroite după plantare). Lucrarea se recomandă a fi executată săptămânal sau decadal, în perioada mai-iunie, în situaţia în care viţele au fost plantate în intervalul 20 martie-20 aprilie sau după circa 30 de zile de la plantare. În cazul în care întârzie apariţia lăstarilor din pământ (muşuroi), se execută desfacerea cu grijă a muşuroiului, iar dacă se constată distrugerea acestora de către dăunători, se recomandă aplicarea unui tratament de prăfuire cu un insecticid recomandat de către specialiştii laboratorului fitosanitar judetean; după tratament, fiecărei viţe i se reface muşuroiul, acoperindu-se lăstarii (încă fragili) cu pământ reavăn sau mărunţit. În cursul perioadei de vegetaţie se prăşeşte terenul (intervalul dintre rândurile de plante) de 3-5 ori (hipo, mecanic sau manual) pentru a se menţine curat de buruieni, pentru distrugerea crustei şi pentru asigurarea unui regim aerohidric favorabil. Toamna, după căderea frunzelor şi intrarea plantelor în repaus, se execută o arătură la 16-18 cm adâncime, cu întoarcerea brazdelor către rândul de plante (hipo sau mecanizat) sau o mobilizare energică a solului printr-o lucrare cu cazmaua, urmată de muşuroirea butucilor, prin acoperirea cu pământ a cel puţin 4-6 ochi socotiţi de la baza coardelor.

Copcitul - după plantare, în cazul viţelor altoite, plantele îşi formează organele care le lipsesc: altoiul - rădăcini şi portaltoiul - lăstari. Pe această cale altoiul se poate despărţi de portaltoi. În astfel de situaţii trebuie suprimate toate rădăcinile date din altoi şi toţi lăstarii porniţi din portaltoi. Această lucrare poartă numele de copcit, ea executându-se în scopul evitării despărţirii altoiului de portaltoi, a întăririi sudurii dintre ei (punctul de altoire) şi a dezvoltării sistemului radicular de la baza portaltoiului. Copcitul se recomandă a se executa toată ziua (pe timp noros) sau pe timp însorit, dimineaţa, până la ora 10, şi după-amiaza, după ora 16, în aceste condiţii părţile etiolate ale lăstarilor vor fi distruse de razele soarelui. Prima lucrare de copcit se poate executa în luna iunie, când se suprimă rădăcinile date din altoi şi lăstarii porniţi din portaltoi; refacerea muşuroiului este o lucrare obligatorie. Al doilea copcit se recomandă a se executa în perioada 1-15 august, când viţele se lasă dezvelite, în scopul favorizării maturării lăstarilor. Copcitul se recomandă şi viţelor nealtoite, plantate pe nisipuri. Lucrarea se execută manual, muşuroaiele se desfac cu o copcitoare, până la punctul de altoire, aproape de primul nod al portaltoiului, iar apoi cu un briceag bine ascuţit sau cu o foarfecă de vie se taie „în ras“ toate rădăcinile date din altoi şi din partea superioară a portaltoiului, dar şi lăstarii porniţi din portaltoi.

Lucrări în verde - în cursul verii, lăstarii cresc, întinzându-se pe pământ, fapt ce îngreunează obţinerea de lăstari viguroşi pentru formarea tulpinii, aplicarea lucrărilor solului, combaterea bolilor şi a dăunătorilor; de aceea se va efectua legatul lăstarilor (de picheţi sau de araci), la cei cu o lungime de 30-40 cm. Această lucrare se repetă când lăstarii ajung la 70-80 cm. În cazul în care butucii vor fi formaţi pentru conducere înaltă sau semiînaltă, concomitent cu legatul se va executa şi plivitul, lăsându-se să vegeteze numai 2-3 lăstari, restul rupându-se (plivindu-se). În scopul maturării lăstarilor opriţi pentru formarea butucului, în luna septembrie se recomandă a se executa lucrarea de cârnit, care constă în suprimarea vârfurilor lăstarilor pe o lungime de 10-15 cm. Cele două lucrări de tăiat (plivitul şi cârnitul) se recomandă a fi executate cu foarfeci de vie bine ascuţite, pentru ca rana de unde s-a făcut tăiatul să fie cât mai mică.

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor - din momentul în care frunzele ating 4-5 cm în diametru şi până în toamnă, viţele trebuie tratate împotriva celor mai periculoase boli ce pot duce la compromiterea tinerei plantaţii. Mana viţei-de-vie (Plasmopara viticola) şi făinarea - oidium (Uncinula necator) constituie cele două boli de care viţele tinere trebuiesc apărate. Tratamentele de prevenire şi combatere a acestora se efectuează cu produsele şi în dozele recomandate de către specialiştii laboratoruului fitosanitar judeţean şi care specifică şi perioadele calendaristice aproximative de efectuare a lor. Este bine a reţine obligativitatea folosirii la ultimele două stropiri (începutul şi sfârşitul lunii august) a zemei bordeleze, în concentraţie de 0,5-0,75%, datorită rolului cuprului în maturarea lăstarilor, prin acumularea glucidelor, cu rol în sporirea rezistenţei la gerul din timpul iernii. Tratamentele împotriva dăunătorilor sunt la fel de importante ca şi cele împotriva bolilor; de aceea recomandările specialiştilor fitosanitari trebuiesc respectate şi aplicate conform buletinelor de avertizare. Completarea golurilor - încă din primul an pot apărea în plantaţii „goluri“, ca urmare a pieirii viţelor. Pentru a obţine o plantaţie bine încheiată chiar din anul I, golurile trebuie completate. Lucrarea se execută în vară sau în toamna primului an; se fac gropi, ce se completează cu viţe obţinute „la ghivece“ nutritive sau cu viţe STAS (altoite sau nealtoite).

Completarea golurilor cu viţe STAS se face urmându-se etapele plantării. În cazul completării cu viţe „la ghivece“, în gropile executate se aşază viţa cu amestecul nutritiv existent în ghiveci, cu grijă, în aşa fel încât să nu se „deranjeze“ sistemul radicular al plantei, prin dezlipirea sa de amestecul nutritiv; lăstarul (lastarii) se scurtează cu 1/3-1/2, apoi se pune pământ şi gunoi de grajd de jur-împrejurul plantei, se udă bine şi se completează cu pământ până la punctul de altoire. Toamna, după căderea frunzelor, se refac muşuroaiele, în scopul protejării pe timpul iernii a minimum 4-6 ochi de la baza lăstarilor.

Udarea şi fertilizarea - în cursul verii, dacă se resimte seceta, se trece la completarea rezervei hidrice a solului; viţele se udă cu găleata sau furtunul, iar lucrarea se poate repeta ori de câte ori este necesar, până către începutul lunii septembrie. Se recomandă a se aplica fiecărei viţe o cantitate de 10 litri de apă la fiecare udare. Dacă nu s-au aplicat îngrăşăminte în cantităţi corespunzătoare, înainte de plantat sau o dată cu plantarea, fertilizarea viilor tinere devine obligatorie, mai ales în cursul primului an şi în situaţia când sistemul de conducere va fi pe tulpini înalte sau semiînalte. Completarea rezervei minerale a solului se poate efectua fie printr-o fertilizare organică la fiecare butuc, fie printr-una chimică, însă cea mai recomandată metodă este fertilizarea concomitent cu udatul. Se recomandă a se dizolva cantităţi mici de îngrăşăminte chimice: 200-300 grame azotat de amoniu, 300-400 grame superfosfat, 300-400 grame sare potasică la fiecare 100 litri de apă, din care se administrează fiecărei plante câte 10 litri.

Lucrările agrofitotehnice din anul al II-lea de la plantare

În anul al II-lea de la plantare se execută aproape aceleaşi lucrări ca şi în anul I, cu unele particularităţi legate de vârsta plantelor, la care se adăugă: dezmuşuroitul viţelor, tăierea în uscat şi instalarea sistemului de susţinere.

Dezmuşuroitul - primăvara, când temperatura aerului nu mai scade sub minus 8, minus 9 grade Celsius, se procedează la dezmuşuroit, începând de la baza muşuroiului, pentru a nu se produce lovirea sau tăierea viţelor; lucrarea se execută cu sapa, manual.

Tăierea în uscat - începând cu anul al II-lea de la plantare se aplică tăierile de formare. Prin aceste tăieri, se urmăreşte, pe de o parte, o fortificare a viţelor, iar pe de altă parte, o formare a viitoarelor tulpini şi a elementelor de rod. Lucrarea se execută imediat după muşuroit, înainte ca în plantă să se declanşeze „plânsul“ (pornirea în vegetaţie). Tăierea viţelor în uscat se execută diferenţiat, în funcţie de forma de conducere practicată. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă: la un cep - 2-3 ochi, când creşterea viţelor este slabă sau nu s-a format decât o singură coardă; la 2 cepi a câte 2-3 ochi fiecare în cazul viţelor puternice. Pentru formarea butucilor cu conducere semiînaltă sau înaltă se lăsă o cordiţă de 5-6 ochi lungime, care se leagă în poziţie verticală de tutore (arac). O dată cu tăierea, se face şi primul copcit în anul al II-lea; ca şi în anul I, copcitul se repetă în luna august. Este bine de reţinut că amplificarea tăierii în scopul obţinerii unei producţii de struguri încă din primii ani (II şi III), fără asigurarea lucrărilor de întreţinere corespunzătoare, duce la slăbirea butucului, la îmbătrânirea prematură şi, nu în ultimul rând, la formarea unui sistem radicular slab dezvoltat, incapabil să exploreze un volum de sol cât mai mare.

Instalarea mijlocului de susţinere - viţa-de-vie este o liană care susţine tulpina cu ajutorul cârceilor, pe diferiţi suporţi naturali (arbori, pomi etc.) sau artificiali. Lăsaţi liberi, fără susţinere, lăstarii de viţă-de-vie se orientează către suprafaţa solului, împiedicând creşterea în lungime şi totodată aplicarea lucrărilor agrofitotehnice de întreţinere.

Ca suporţi artificiali, în cultura viţei-de-vie se folosesc aracii şi spalierii în diferite forme şi mărimi, în funcţie de sistemul de conducere ales. În general, într-o cultură privată mică se folosesc, pentru susţinerea viţei-de-vie, aracii; din cauza durabilităţii scăzute (2-3 ani), a limitării folosirii unei încărcături optime pe ochi, a stânjenirii lucrărilor de protecţie fitosanitară, utilizarea acestora drept sistem de susţinere este din ce în ce mai rară, locul lor fiind luat de susţinerea pe spalier. Spalierul reprezintă un sistem de susţinere format din stâlpi (bulumaci) din lemn sau beton şi sârme, instalat pe direcţia rândurilor de viţă-de-vie, în scopul susţinerii părţii aeriene a butucilor, a asigurării unei încărcături de ochi optime şi a unei aerisiri şi expuneri la soare favorabile. Faţă de araci, susţinerea pe spalieri prezintă următoarele avantaje: durabilitate mare (peste 20 de ani) şi rezistenţă mai mare la vânt; economie de forţă de muncă şi materiale la întreţinerea spalierului; posibilitatea folosirii unei încărcături mai mari de ochi; repartizarea uniformă a coardelor şi a elementelor de rod. Uşurarea executării lucrărilor agrofitotehnice.

Aracii confecţionaţi din lemn vor avea o durabilitate mai mare dacă, înainte de folosire, se ard la bază sau se ţin timp de 15 zile într-o soluţie de sulfat de cupru 5% ori se impregnează cu bitum (la punctul de fierbere). În funcţie de tipul de tăiere şi forma de conducere, spalierii utilizaţi în plantaţiile viticole sunt de mai multe feluri: spalieri pentru cultura joasă (clasică) şi spalieri pentru conducerea semiînaltă sau înaltă. Pentru cultura joasă se folosesc bulumaci din beton sau din lemn, cu lungimea de 2,20 metri, cu trei rânduri de sârme; primul rând se fixează la 40 cm de sol, al doilea la 90 cm şi al treilea la 150 cm; ultimele două rânduri de sârme sunt duble, iar în cazul soiurilor viguroase, la care se lăsă mai multe coarde, şi prima sârmă poate fi dublată.

Pentru cultura semiînaltă sau înaltă, bulumacii sunt în mod obişnuit din beton, de 2,40 m lungime; prima sârmă se instalează la 70-76 cm de la sol, al doilea rând de sârme (dublu) la 1,10-1,15, iar al treilea rând (dublu) la 1,60-1,65 metri. Cel puţin pentru primii trei ani, pentru fiecare butuc se recomandă un tutore de 1,3-1,5 metri lungime, de care se va lega şi conduce viitoarea tulpină de viţă-de-vie, tutore care poate fi confecţionat şi din lemn, dar la care, pentru durabilitate, se recomandă a aplica măsurile de mai sus (ardere, scufundare în bitum). Elementele componente ale spalierului sunt: bulumacii confecţionaţi din lemn sau beton, care la rândul lor sunt de două categorii: fruntaşi (cei de la capetele de rânduri) şi mijlocaşi (cei de pe rând, situaţi la 8-10 metri unul faţă de celălalt); sârmă (zincată sau galvanizată) cu diametrul de 2,2-3 mm; bride (confecţionate din sârmă, pentru bulumacii de beton) sau scoabe (confecţionate din fier - pentru bulumacii din lemn); întinzătoare pentru întinderea sârmelor; ancore (pietre, cărămizi mai mari, blocuri de beton), care la rândul lor sunt prevăzute cu inele de sârmă, pentru întinderea sârmei sau drept contraforţă, pentru stabilitatea bulumacilor fruntaşi.

Tehnica instalării mijlocului de susţinere
Această operaţie poate începe în toamna anului I sau în primăvara anului al II-lea de la plantare, cuprinzând următoarele etape: pichetarea terenului (marcarea pentru bulumaci şi ancore), transportul şi repartizarea materialelor în parcelă; săpatul gropilor (cu cazmaua sau cu burghiul); fixarea bulumacilor; montarea bridelor şi ancorarea bulumacilor fruntaşi; montarea şi întinderea sârmelor.

Fertilizarea - atunci când viţele plantate nu prezintă o creştere normală, se recomandă o fertilizare chimică, prin aplicarea următoarelor doze orientative: 100-150 kilograme la hectar (substanţă activă) N (azot); 100-150 kilograme la hectar (substanţa activă) P2O5 (fosfor) şi 100-120 kilograme la hectar (substanţă activă) K2O (potasiu). Administrarea acestora se face prin împrăştiere, urmată de încorporarea în sol la 16-18 cm adâncime toamna, în urma lucrării de arătură adâncă efectuată la sfârşitul anului I (îngrăşămintele pe bază de fosfor şi potasiu) şi primăvara, la desprimăvărare, în urma lucrării de arătură de primăvară (îngrăşăminte pe bază de azot). De asemenea, pentru completarea necesarului de micro- şi macroelemente, specific pentru fiecare fenofază în parte, se recomandă utilizarea fertilizărilor extraradiculare (foliare) aplicate pe aparatul foliar al plantelor. În această situaţie, cheltuielile financiare aferente fertilizărilor sunt mult mai reduse, iar procurarea şi aplicarea acestora se recomandă a fi efectuate după o consultare prealabilă cu specialiştii şi cercetătorii viticultori, deoarece aplicarea acestora se poate face concomitent cu tratamentele fitosanitare obligatorii.

Protejarea viţelor în timpul iernii
Această lucrare agrofitotehnică este obligatorie şi se efectuează ca şi pentru viţele din anul I de la plantare. Se va avea în vedere protejarea pe timpul iernii de gerurile şi curenţii reci a cel puţin 4-6 ochi de la baza cordiţei, prin efectuarea lucrării de muşuroire; această lucrare va fi mult mai uşurată, în condiţiile efectuării ei după lucrarea de arat din toamnă, când brazdele sunt aruncate către exterior, deci către rândurile de plante.

Lucrările agrofitotehnice din anul al III-lea de la plantare

În anul al III-lea de la plantare lucrările sunt aproximativ aceleaşi din anii anteriori, cu unele modificări legate de vârsta plantaţiei, de sistemul de tăiere şi forma de conducere.

Dezmuşuroitul - lucrarea se execută primăvara devreme, înaintea arăturii de primăvară, care la rândul ei se efectuează cu aruncarea brazdei către interiorul intervalului dintre rândurile de plante. Se efectuează cu grijă, pentru a nu tăia plantele sau a nu le răni cu sapa.

Tăierea în uscat - în funcţie de soluţiile tehnice adoptate şi practicate în anul precedent, se execută astfel: pentru formarea butucilor cu conducere joasă, se lasă două coarde cu 7-10 ochi şi doi cepi de 2-3 ochi fiecare; în cazul viţelor mai puţin viguroase se lasă o singură coardă de 6-8 ochi şi un cep de 2-3 ochi; pentru forma semiînaltă şi înaltă se proiectează tulpina şi eventual cordoanele laterale. Pentru formarea tulpinii, la tăierea Guyot pe tulpină, se alege coarda plasată cel mai de sus de pe cordiţa din anul anterior şi se taie la circa 10 cm sub prima sârmă portantă a spalierului; de pe porţiunea rămasă, se orbesc ochii, cu excepţia celor 3-4 din vârf. Pentru formarea coardelor, în cazul tăierilor cu cordoane uni- sau bilateral, după proiectarea tulpinii, coarda, dacă are peste 7-8 mm diametru, este condusă pe sârma portantă până la limita grosimii de 7-8 mm sau până la butucul alăturat, de unde se taie. În continuare, coardele rămase se leagă de prima sârmă a spalierului (în cazul conducerii joase, clasice), iar la conducerea semiînaltă tulpinile se dirijează şi se leagă obligatoriu de tutori, în timp ce cordoanele se leagă de sârma portantă.

Copcitul viţelor - ca şi în anul al II-lea de la plantare, primul copcit se execută o dată cu lucrarea de tăiat în uscat, iar al doilea, în luna august. Această lucrare de copcit este deosebit de importantă deoarece tulpina butucului rămâne aerisită, iar aparatul foliar şi producţia nu vor avea un concurent în ceea ce priveşte consumul elementelor nutritive. De asemenea, în situaţia unei parcele pure sub aspect biologic, a unicităţii soiului, eliminarea portului (portaltoiului) este o lucrare obligatorie, iar neexecutarea ei descalifică puritatea biologică a parcelei.

Dirijarea şi plivitul lăstarilor - lăstarii sunt dirijaţi printre rândurile de sârme duble, iar legatul lor se aplică o singură dată (primul legat) şi numai atunci când este necesar. Lăstarii daţi din tulpină, la formele semiînalte, cu excepţia celor 3-4 din vârf, se plivesc, în scopul evitării unui consum nutritiv ineficient.

Fertilizarea şi irigarea - în funcţie de gradul de fertilitate al solului, pe de o parte, dar şi de creşterea şi dezvoltarea plantelor, pe de altă parte, se recomandă aplicarea de îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu toamna, înaintea efectuării lucrării de arat (150-180 kilograme la hectar substanţă activă P2O5 şi K2O), iar primăvara, de asemenea, înaintea lucrării de arat, a 150-200 kilograme la hectar substanţă activă - azotat. Se specifică în mod expres „înainte de efectuarea lucrării de arat“, fie din toamnă, fie din primăvară, deoarece este obligatorie încorporarea acestor îngrăşăminte în sol. Totodată, se recomandă şi utilizarea îngrăşămintelor foliare, dar numai după consultarea prealabilă a specialiştilor viticoli.

Completarea golurilor - se face primăvara, cu viţe obţinute la ghivece nutritive, sau toamna, după căderea frunzelor. Această lucrare este necesară deoarece, pentru a fi economică, o parcelă viticolă trebuie să fie încheiată, sub aspectul densităţii, deci al numărului de plante la unitatea de suprafaţă.

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor - în cursul perioadei de vegetaţie, viţele vor beneficia de tratamente direct proporţional cu gradul de atac al bolilor şi al dăunătorilor. Se vor efectua tratamente fitosanitare, cu scopul prevenirii şi combaterii principalelor boli (mană, făinare, putregai cenuşiu) şi dăunători (acarieni).

Protejarea viţelor în timpul iernii - se face parţial (prin muşuroire) în arealele de cultură neprotejată sau semiprotejată şi total, la plantele cultivate în sistem de cultură protejată.

Victor VĂTĂMANU