Irigarea culturii de lucernă

Irigarea este o măsură tehnologică de mare eficienţă şi pentru cultura de lucernă, care, în urma irigării, produce cantităţi mari şi constante de masă vegetală, cu o valoare nutritivă superioară, după cum prezintă Iuliu Moga şi colaboratorii.

Lucerna produce mai multe cicluri de recoltă în cursul unui an şi are o creştere continuă a biomasei, deci consumul de apă are o alură aproape lineară. Acest fapt impune o aprovizionare a plantelor cu apă aproape constant, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Cu toate acestea, lipsa apei în anumite faze de vegetaţie influenţează în mod evident producţia, în timp ce aprovizionarea mai modestă a plantelor cu apă în perioada de iniţiere a lăstarilor nu numai că nu are efecte negative, ci, din contră, stimulează dezvoltarea plantelor de lucernă. Lucerna este planta leguminoasă perenă cel mai mult cercetată din punctul de vedere al consumului de apă. Se cunoaşte rezistenţa ei remarcabilă la secetă, datorită sistemului radicular profund şi puternic dezvoltat. În realitate, lucerna este o mare consumatoare de apă; pentru producerea unei unităţi de substanţă uscată consumă 700-900 de unităţi de apă în cultura irigată şi 500-600 de unităţi în cultura neirigată (Bălan, Bocşa). Între conţinutul în apă al solului din stratul biologic activ şi dezvoltarea plantelor de lucernă există o relaţie pozitivă, creşteri însemnate ale producţiei înregistrându-se între jumătatea intervalului activ şi capacitatea de câmp pentru apă.

Lucerna are un sistem vegetativ bine dezvoltat, realizând un indice foliar de peste 4-5. Densitatea maximă a frunzişului se dezvoltă în anul II de vegetaţie, când semănatul se face primăvara, şi în anii I şi II, când semănatul se face la începutul toamnei, perioade în care consumul de apă este ridicat. În anii următori de vegetaţie suprafaţa foliară se diminuează treptat; paralel cu îmbătrânirea culturii, densitatea plantelor se răreşte accentuat, suprafaţa rămasă liberă fiind ocupată de buruieni. Fenomenul de rărire este condiţionat genetic, dar el poate să fie accentuat şi de excesul temporar de umiditate. Acesta stânjeneşte cu precădere activitatea bacteriilor simbiotice şi sensibilizează plantele la atacul unor boli; printre acestea, cea mai dăunătoare este veştejirea bacteriană cauzată de Fusariun spp., care s-a extins în ultimele decenii, mai ales în incintele irigate. Excesul de apă este dăunător atunci când acesta se află în stratul de sol mai jos de 50 cm, fapt pentru care, pe solurile cu aport freatic, unde apa se ridică în unele perioade mai sus de 60-70 cm, cultura lucernei nu este indicată.

Adeseori, excesul de umiditate este provocat şi de udările neraţional executate şi de folosirea unor norme excesive de apă. Este necesar ca aplicarea udărilor să nu se facă imediat după cosiri, ci numai după reluarea creşterii plantelor, când lăstarii nou formaţi ating înălţimea de 5-6 cm; în aceste faze de vegetaţie necesarul de oxigen al sistemului radicular poate să fie satisfăcut şi prin frunze şi tulpini. Este cunoscut faptul că, pentru a se dezvolta în condiţii normale, lucerna trebuie să găsească în stratul biologic activ al solului un raport între apă şi aer de 80 la 20. Momentul aplicării udărilor are o importanţă deosebită în crearea condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea lucernei. Unii autori consideră că irigarea lucernei trebuie realizată ţinându-se seama de fazele critice pentru apă, adică în perioadele în care consumul este maxim, după cum prezintă Meleteeva, Bulan. Petinov a stabilit că între umiditatea solului şi concentraţia sucului celular al lucernei există o relaţie inversă; plecând de la această relaţie, autorul recomandă aplicarea udărilor atunci când concentraţia sucului celular ajunge la 13-14%, iar forţa de sucţiune coboară la 13-14 atmosfere. Alţi autori iau în consideraţie factorii climatici care determină evapotranspiraţia; plecându-se de la consumul zilnic de apă înregistrat în lizimetre, se indică momentul declanşării udărilor ori de câte ori evapotranspiraţia atinge valoarea unei norme de udare.

Majoritatea autorilor recomandă aprecierea nevoilor de apă ale lucernei pe baza umidităţii solului din stratul biologic activ (0-80 cm), umiditate urmărită în dinamică, stabilind plafoanele minime sub care aceasta nu trebuie să scadă. Plafonul umidităţii la care este necesară intervenţia udărilor variază în funcţie de tipul de sol şi de condiţiile climatice specifice zonei, fiind cuprins între 60 şi 80% din capacitatea de câmp pentru apă. Alţi autori consideră că lucerna se comportă bine atunci când se administrează 1-2 udări pentru fiecare coasă, în funcţie de condiţiile cilmattice (Saumian, Israelse, Bezean - citaţi de Bălan). Starea aprovizionării plantelor cu apă este oglindită şi de culoarea frunzelor. Din cauza opririi în creştere a plantelor, culoarea foliajului se schimbă din verde-deschis în verde-închis; acest fenomen are loc din cauză că, în cazul reducerii vitezei de creştere, se aculmulează în frunze pigmenţi clorofilieni. O observare atentă a creşterii plantelor poate indica începutul fenomenului de suferinţă, exteriorizat printr-un colorit mai intens al frunzelor situate în etajul mijlociu, care, în lipsa determinărilor de umiditate a solului, luând în considerare şi elementele climatice, poate decide declanşarea udărilor. Numeroase cercetări efectuate în ţara noastră pe solurile cernoziomice au evidenţiat ca plafon minim al umidităţii valoarea de 65% din capacitatea de câmp (CC) pentru apă.

Stratul de sol care se cere investigat pentru determinarea umidităţii este cel de 0-50 cm; în cazul în care determinarea umidităţii se face pe un strat mai profund, intervenţia cu udări are loc la intervale prea mari, plantele găsind apă suficientă în stratul în care se dezvoltă majoritatea sistemului radicular, în timp ce norma de irigare creşte; când norma de udare este mai mare de 60-70 mm pe solurile permeabile (cernoziomuri, soluri aluvionare) şi de 50 mm pe solurile mai puţin permeabile, se manifestă frecvent fenomene de băltire. Pe parcursul perioadei de vegetaţie lucerna consumă 700-750 mm de apă. Consumul mediu zilnic variază în raport de condiţiile climatice, de nivelul aprovizionării solului cu apă, precum şi de ritmul de creştere a plantelor. Cercetările efectuate în Câmpia Dunării în cultura neirigată au înregistrat la lucernă valori ale consumului mediu zilnic de 1,5-1,7 mm în lunile aprilie şi septembrie şi de 3,5-3,9 mm în lunile mai-august; în aceleaşi condiţii climatice când însă plantele au fost aprovizionate cu cantităţi îndestulătoare de apă, consumul mediu zilnic a crescut la 3,5-3,8 mm în lunile aprilie şi septembrie şi 3,9-4,4 mm în lunile mai-august.

De asemenea, cercetările întreprinse au scos în evidenţă eficienţa irigării lucernei şi în zonele subumede. Aşa de exemplu, în condiţiile de la Cluj-Napoca, Nagy, prin intervenţii cu cantităţi mici de apă (100-200 mm anual), a obţinut sporuri însemnate de producţie şi o eficienţă remarcabilă a valorificării apei. În Câmpia Dunării, lucerna semănată primăvara are consumul maxim de apă în anul I, când cu 1 mm de apă se produc 18,1 kilograme S.U.; în anii următori de vegetaţie, când apa este consumată cu precădere prin procesul de transpiraţie, valorificarea acesteia este mai eficientă, cu 1 mm de apă producându-se până la 22,6 kilograme S.U. Ţinând seama de diversitatea zonelor în care se cultivă lucerna în regim irigat, se pot recomanda, în linii mari, pentru lucernierele vechi (anul II-IV) unele scheme de udări propuse de care Bălan. În anul I de vegetaţie, în zonele secetoase sunt necesare patru udări (1-2-2-1), iar în zonele relativ umede trei udări (1-2-2). Dată fiind sensibilitatea pronunţată a lucernei la excesul temporar de apă, irigarea de aprovizionare la sfârşitul toamnei nu este indicată. În situaţia în care sezonul rece este sărac în precipitaţii, este de dorit ca intervenţia cu apă, pentru satisfacerea exigenţei coasei I, să se facă la începutul lunii aprilie, o singură udare cu o normă îndestulătoare de apă (50-60 mm) fiind suficientă pentru obţinerea unei producţii mari la coasa I.

Pentru situaţia în care semănatul lucernei se face la începutul toamnei, sunt utile câteva precizări: în aceste condiţii, solul fiind slab aprovizionat cu apă în stratul de încorporare a seminţei, pentru o bună reuşită a culturii se impune ca imediat după semănat să se administreze o udare de răsărire, cu o normă de 30-35 mm. Pentru acesta este de dorit ca aspersoarele să se instaleze la două ţevi de irigat, iar mutarea aripii de udare să se facă la intervale de 18 metri; aşezarea optimă a aripii este perpendicular pe direcţia vântului dominant, situaţie în care împrăştierea apei se face uniform şi în cazul în care vântul are intensitate medie. Repetarea irigării în toamnă este necesară atunci când timpul este secetos, caz în care la 8-10 zile după aplicarea primei udări se intervine cu o nouă udare de 35-40 mm. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, aplicarea udărilor se va face la fel ca şi în cazul lucernierelor vechi.

Victor VĂTĂMANU