Istoria unei plante ornamentale: trandafirul

Potrivit savantului indian V.P. Pal, trandafirul dăinuie de mult timp pe pământ, dovadă fiind mărturiile pietrificate vechi de peste 35.000 de ani. În incrustaţiile de pe stânca grotelor, i-a fost imortalizată frumusetea de către strămoşii ancestrali.

---

Cu începuturile civilizaţiei, trandafirul devine floarea supremă între florile primelor parcuri din Orientul Apropiat (Persia, Siria), Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia) şi din Bazinul Mediteranei (Italia, Grecia). Renumitele grădini suspendate din Babilon şi Asiria erau considerate „paradisurile fericirii”. Ele aparţineau legendarei regine Semiramis (sec. IX î.e.n.). Într-un monument din Altai s-a găsit o medalie, datând de peste 7.000 de ani, pe care era încrustat un trandafir, simbol al dragostei pentru această superbă plantă ornamentală. Documentele din timpul regelui Sargon din Mesopotamia (2600 î.e.n.) atestă
deosebita apreciere şi sprijinul acordat celor ce se îndeletniceau cu dezvoltarea culturii trandafirului, vestită în întreaga Iudee fiind „Valea Trandafirilor lui Solomon”, din apropierea Ierusalimului. Herodot aminteşte în scrierile sale despre un trandafir cu 60 de petale, iar Homer, autorul Iliadei şi al Odiseei, preamăreşte splendoarea şi măreţia trandafirului, supranumindu-l „amorul dimineţii”. Teophrast (370-263 î.e.n.), în lucrarea sa „Cercetarea plantelor”, face descrierea morfologică a trandafirului şi tehnologia sa de înmulţire prin seminţe şi butaşi. Poetul Ovidiu, exilat din Roma la Tomis, povesteşte că Persefona se afla la cules de trandafiri în momentul în care a fost rapită de Pluto, zeul infernului. Din Asia Mică şi Grecia, trandafirii au fost răspândiţi de numeroşi negustori şi colonişti greci şi fenicieni în ţinuturile prin care treceau. Grecii, şi mai târziu romanii, foloseau din abundenţă flori tăiate de trandafir peste ornamente, cu prilejul diferitelor serbări; se spune că la o serbare a împăratului Nero s-au folosit peste 200.000 de flori de trandafir. De la greci şi romani a rămas o serie de lucrări ştiinţifice privitoare la tehnica înmulţirii şi culturii intensive
a trandafirului, scrise de distinşii invataţi Plinius, Secundus, Columella, Varro. Plinius însuşi menţiona sortimente foarte bogate de trandafiri existente în „Hortus Rosaria”, cunoscute şi azi sub denumirea de Rosa alba, Rosa albanica, Rosa chinesis, Rosa damascene, Rosa multiflora etc. Trandafirul devenise floarea cea mai adorată în toate statele din Asia, Africa şi Europa antică. Blazoanele nobililor erau artistic brodate cu trandafiri, în diverse culori. Contele de Champagne adusese în Anglia din Siria, către sfârşitul secolului al XIII-lea, un frumos trandafir roşu, care a fost pictat pe blazonul membrilor Casei Lancaster, în timp ce membrii Casei York purtau ca semn distinct, pe blazon, un trandafir alb. În anul 1455, adunarea nobilimii engleze, care a avut loc în parcul „Temple” din Londra, l-a desemnat ca viitor rege al Angliei pe Henric al VI-lea, reprezentantul Casei Lancaster. În aceste împrejurări, Eduard, reprezentantul Casei de York, nemulţumit la culme de această alegere, după ce rupe un trandafir alb şi-l prinde în piept, declara: „Nu mă voi linişti până când trandafirul meu alb nu va fi colorat în roşu de sângele celor din Casa Lancester”. Într-adevăr, începând din anul 1455, s-a declanşat sângerosul razboi dintre membrii celor două case, care, după cum e cunoscut în istorie, a durat 30 de ani, fiind denumit “Războiul celor două roze”, încheiat printr-o alianţă între cele două familii. Acest eveniment a fost marcat de floricultorii englezi prin crearea noului soi de trandafir York Lancaster, de culoare alb-roz. Specialiştii floricultori încep să exploreze şi să obţină astfel noi specii din „import” şi să creeze noi soiuri de trandafir, în afara celor albi şi roşii. De exemplu, în 1606, Charles de l’Ecluse achiziţionează specia „Rosa eleganterina” cu flori galbene, care se răspândeşte degrabă în mai toate ţările europene. Totuşi, până la începutul secolului al XVII-lea, varietăţile de trandafir se limitau mai mult la speciile sălbatice aduse în Europa din Asia, în perioada anterioară. Importanţa care se acordă sporirii speciilor şi soiurilor de trandafiri începe să crească treptat în ţările europene, începând cu secolul al XVIII-lea, când putem menţiona frumosul parc de trandafiri „Bagatelle”, unul dintre cele mai reuşite exemple ale stilului mix. Îndeosebi, secolul al XIX-lea marchează un mare salt calitativ în activitatea de ameliorare a caracteristicilor trandafirilor cultivaţi în ţările europene, datorită achiziţionării unor specii şi soiuri deosebit de valoroase din China şi Jalonia. Renumitul horticultor Andre Dupont, încurajat de împărăteasa Josephina, care era o mare admiratoare a trandafirilor, înfiinţează la începutul secolului al XIX-lea, în parcul Castel Malmaison, de lângă Paris, vestitul „Rosarium”, cu peste 200 de soiuri de trandafir obţinute prin diverse încrucişări şi hibridări. După 1800, tratatele de specialitate în domeniul horticol se îmbogăţesc cu o serie de relatări asupra rezultatelor obţinute în cultura şi diversificarea speciilor şi soiurilor de trandafirii (Descartes menţionează 2.662 de soiuri cultivate în Franţa). Francezul Guillot obţine noi soiuri cu calităţi exceptionale din grupa „Thea hibrida“, prin diferite încrucişări, dintre care „La France
de 1867”, de culoare roz-violet, şi „La France de 1869”, de culoare roz-argintiu. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea sunt aduse şi în Anglia câteva soiuri valoroase din grupa Thea; astfel, trandafirul devine floare naţională, „Regina Florilor”, emblema inocenţei şi a dragostei sublime, a tinereţii, a graţiei şi a frumuseţii. În cursul secolului al XX-lea, s-a continuat aducerea de către unii călători a unei mulţimi de specii şi soiuri orientale, ceea ce a fost un puternic stimulent pentru cultivatorii de trandafiri, determinându-i să intensifice înmulţirea celor mai valoroase soiuri, ajungându-se astăzi la cunoaşterea a mai mult de 200 de specii şi a peste 200.000 de soiuri de trandafiri. Cultivatorii de trandafiri din India dispun astăzi de o gamă foarte largă de soiuri, cu cele mai atrăgătoare culori, pornind de la
alb imaculat până la negru lucios, mărimea florilor variind de la cele miniaturale la cele enorme. Floarea solitară a trandafirului triumfă în tot cursul secolului al XX-lea. Cu toate capriciile modei şi performanţele horticole excepţionale în crearea unor splendide flori ca Azalee, Orhidee, Tulipe, devenite populare, trandafirul rămâne mereu floarea cea mai agreată pentru eleganţa formei, bogaţia culorii şi a parfumului.
Victor VĂTĂMANU