Lăstarii şi mugurii pomilor fructiferi

Frunzele, florile şi lăstarii se dezvoltă din mugurii crescuţi în axilele frunzelor din perioada anterioară de vegetaţie. Intervenţia prin tăieri în alcătuirea coroanei unui pom, după cum prezintă Heiner Schmid, implică cunoaşterea exactă a rolului fiecărei ramificaţii şi, implicit, recunoaşterea acestora după configuraţia exterioară.

Privind comparativ un copac şi o tufă sau un arbust se constată cu siguranţă faptul ca elementul hotărâtor de construcţie al coroanei este mlădiţa lungă în vârstă de un an. În anul al doilea, din mugurii laterali ai acesteia se vor dezvolta lăstari, frunze şi flori, iar mugurele terminal va asigura prelungirea ramificaţiei, prin crestrea anuală a acesteia. În primii ani de viaţă, coroana are tendinţa puternică de îndesire şi de expansiune în volum.

Se pune însă întrebarea: în condiţiile libere de dezvoltare mai pot fi asigurate cerinţele optime de fructificare? Această întrebare va fi lămurită printr-o descriere generală a ramurilor de rod ale sămânţoaselor şi sâmburoaselor. Pentru exemplificare, se va face referire la ramuri desfrunzite, adică aşa cum arată ele în timpul tăierilor „în uscat“.

Mlădiţa lungă

a) La sămânţoase
Mlădiţele sunt lungi, puternice, atunci când au vârsta de un an şi pot fi întâlnite şi la pomi mai în vârstă, mai ales la periferia coroanelor, ele reprezentând sporul anual al coroanei. Vârful acestor mlădiţe conţine un mugure terminal din care, la următoarea înflorire, se poate dezvolta o nouă mlădiţă sau doar un buchet de frunze, respectiv cu o inflorescenţă. Pe lateral cresc muguri, care în funcţie de caracteristicile soiului cultivat şi de vigoarea mlădiţei, pot dezvolta mlădiţe lungi, scurte sau ambele tipuri. Când condiţiile de hrană şi climă sunt bune, în treimea mijlocie a acestora se vor forma muguri de floare, care vor fructifica în anul următor, pe lemn de un an (Golden delicious, Parmen auriu ş.a.). Odată cu intrarea pe rod, de-a lungul mlădiţelor lungi în vârstă de un an cresc muguri care dezvoltă mlădiţe scurte, ce au de regulă o inflorescenţă la capăt. Acest „lemn de fructificare în vârstă de doi ani“, ce poartă mlădiţe scurte în vârstă de un an, este foarte important, deoarece aici se află majoritatea florilor pomului. Lemnul de doi ani este totodată imun faţă de substanţele cu caracter inhibitor, ceea ce nu se întâmplă cu lemnul mai vechi.

b) La sâmburoase
O caracteristică a ramurilor de rod a sâmburoaselor este aceea că din mugurele terminal nu se va dezvolta niciodată o inflorescenţă, pentru că el va fi mereu un mugure de frunză. În funcţie de specie, există locuri preferenţial de creştere a florilor. Astfel, în cazul cireşului şi vişinului, ramura mijlocie (10-30 cm) dezvoltă muguri floriferi spre mijloc şi bază, iar ramura plată (peste 50 cm şi un diametru de 2-3 mm), dezvoltă numai muguri laterali floriferi concentrate în partea superioară. Numai mugurele terminal este vegetativ şi asigură ramurii o creştere normală de 10-15 cm. În anul următor numai această creştere va avea muguri de rod, restul tijei rămânând gol. În cazul prunului şi caisului, ramura mijlocie (10-15 cm) are un mugure vegetativ la vârf, iar lateral buchete de muguri. Aceste buchete conţin atât muguri de frunze, cât şi de flori. În anii următori, din mugurii vegetativi se vor dezvolta ramificaţii secundare. Ramura lungă (de prelungire) are la noduri, buchete de muguri vegetativi şi floriferi, iar la vârf un mugure vegetativ. La piersic, ramura slabă, cu o lungime de 10-12 cm şi un diametru de 2-3 mm, se termină cu un mugure vegetativ, iar lateral are numai muguri floriferi, câte unul la fiecare nod. După rodire, ramura se lungeşte, mugurii concentrându-se în partea ei terminală. Tija rămâne dezgolită în rest şi se usucă cu timpul. Ramura mixtă a piersicului are o lungime de 20-70 cm. La bază şi la vârful ei cresc doar muguri vegetativi. Pe lungime dezvoltă grupe de câte trei muguri, cel din mijloc fiind vegetativ, iar ceilalţi doi, floriferi. Din mugurii vegetativi de la bază se vor dezvolta alte ramuri mixte.

Ramificaţii scurte

a) În cazul sămânţoaselor
Ramificaţiile scurte sunt lăstari în vârstă de un an sau mai mult, au lungimi reduse, pot avea muguri floriferi, deci pot înflori şi fructifica, dar lucrul acesta nu se întâmplă anual. Acest fapt poate constitui un neajuns important din cauză că pomicultorul nu se poate bizui permanent pe fructificarea acestor formaţiuni, dar poate beneficia de o suprafructificare în anumiţi ani. Prin măsurile de autoconservare, planta îşi va regla funcţiile vitale, astfel că în anul următor unei producţii foarte mari aceasta nu va mai fructifica. Se declanşează astfel alternanţa cu consecinţe importante în dezvoltarea normală a pomului. Atunci când ramificaţiile scurte cresc de-a lungul mlădiţelor lungi aflate în dezvoltare, ele pot fructifica după doi, trei sau mai mulţi ani. Atunci când se găsesc pe lemn în vârstă de doi ani şi mai ales în zonele vârstnice ale coroanei, ramificaţiile scurte pot rodi deja în anul următor - deci pe lemn în vârstă de trei ani.

b) În cazul sâmburoaselor
Şi pentru ramificaţiile scurte, ca şi pentru cele lungi este important faptul că mugurele terminal este vegetaiv şi nu florifer. La majoritatea speciilor de sâmburoase, ramificaţiilor scurte crescute pe lemn de doi ani dezvoltă aşa-zisele buchete de mai. În mijlocul unui buchet se află un mugure ascuţit - de frunză - înconjurat de muguri floriferi, mai rotunzi. Prunul şi caisul înfloresc, în special, de-a lungul ramificaţiilor scurte, crescute pe lemn de doi sau mai mulţi ani. Aceste ramificaţii scurte se termină şi ele cu câte un mugure vegetativ. În evoluţie, unele dintre ramificaţiile tinere se ramifică de mai multe ori şi se poate ajunge - ca şi în cazul prunului - la sectoare de coroană foarte aglomerate. Vişinul înfloreşte şi fructifică de-a lungul mlădiţelor lungi, dar şi buchetele ce se dezvoltă pe lemn mai vârstnic sunt importante, mai ales la începutul rodirii. La anumite soiuri, ramificaţiile scurte lipsesc însă aproape complet. La piersic, ramificaţiile scurte joacă un rol secundar deoarece fructifică, în special, de-a lungul mlădiţelor lungi în vârstă de un an. Numai buchetele ce se dezvoltă de multe ori la baza mlădiţelor lungi, mai viguroase, pot fi considerate ramificaţii scurte. Din descrierea făcută rezultă că atât mlădiţele lungi, cât şi cele scurte pot fi locuri de înflorire şi fructificare. Desigur, de la specie la specie, dar şi între soiuri, locul de fructificare predominant diferă. Este, de asemenea, necesar ca fiecare pomicultor să verifice care sunt sectoarele de ramificaţie unde se dezvoltă fructele şi în ce locuri ele sunt mai frumoase.

Rezerve vegetale
Până acum, am prezentat mugurii situaţi la extremitatea ramurilor (terminali, axiali) şi despre mugurii laterali. Aceştia sunt uşor de remarcat în alcătuirea oricărei coroane. Pe lângă aceştia există însă şi mugurii mai greu de vizualizat la prima privire. Aceştia, deşi nu au nici o legătură cu rodirea, decât cu rare excepţii, sunt importanţi, în primul rând pentru înlocuirea unor pierderi accidentale petrecute într-o parte sau alta a plantei. Mugurii secundari - în cazul unor specii de sâmburoase, mugurii laterali aflaţi de-a lungul mlădiţelor lungi sau dublaţi de unul sau mai mulţi muguri secundari (ochiuri aditivi sau muguri aditivi). Atunci când mugurele principal este distrus, un mugure secundar poate fi stimulat în aşa fel încât să preia funcţia ce îi revenea primului. În cazul piersicului şi prunului, mugurii secundari sunt, deseori, formaţi ca muguri de floare. Mugurii dorminzi - solzii mugurilor care cad primăvara, odată cu începutul înmuguririi, lasă pe scoarţă o cicatrice inelară - aşa-numitul inel al crengii -, care este mai vizibil şi pe lemnul de vârstă de peste un an. Acesta poate fi un semn de diferenţiere între un lăstar tânăr faţă de unul matur. Solzii mugurilor sunt însă nişte frunze primitive, deci nu este de mirare că în zona de desprindere a acestora există nişte germeni invizibili. Aceştia se numesc muguri dorminzi şi pot fi activaţi în cazul scăderii bruşte a mugurilor coroanei (tăieri, crengi rupte, degerare etc.). Mugurii adventivi - se pot forma oriunde în sistem, dar nu şi în noduri. Ţesutul cambial joacă un rol deosebit în formarea mugurilor adventivi. El reacţionează însă la un impuls neobişnuit, cum ar fi, de exemplu, o rană mare a scoarţei. Atunci cambiul va reacţiona, nu numai pentru vindecarea rănii, dar şi pentru formarea unor mlădiţe solitare.

Victor VĂTĂMANU