Legile creşterii şi forţele ce acţionează asupra creşterii pomilor şi arbuştilor fructiferi

Fazele de dezvoltare ale coroanei pomilor şi arbuştilor fructiferi, după cum prezintă Heiner Schmid, sunt: stadiul de tinereţe, stadiul celei mai mari producţii şi stadiul de îmbătrânire şi uscare.

Stadiul de tinereţe - în cazul plantării unor puieţi altoiţi pe portaltoi cu creştere medie sau mare, în coroană se vor dezvolta ramificaţii viguroase - ramurile de schelet sau de semischelet. În această fază, fructele apar rar pentru că pot frâna dezvoltarea. Când puieţii au fost obţinuţi din portaltoi cu vigoare scăzută, programul de dezvoltare al coroanei se desfăşoară mai încet. Şi în acest caz, se dezvoltă ramuri de schelet, dar, în paralel, se formează şi mlădiţe de rod în număr mare. Pentru primul caz, stadiul de tinereţe are o durată mai mare.

Stadiul celei mai mari producţii - faza aceasta este marcată de producţii foarte mari, care se formează pe ramurile de rod existente din belşug. Atâta vreme cât dezvoltarea vegetativă se află în echilibru cu cea generativă, este de aşteptat ca recoltele anuale să fie bogate. Spre sfârşitul acestui stadiu de dezvoltare încep să-şi facă apariţia primele semne de slăbire. Recoltele anuale bogate au diminuat vigoarea mlădiţelor, iar lemnul uzat şi foarte îmbătrânit începe să predomine.

Stadiul de îmbătrânire şi uscare - odată intrat în faza finală, sporul anual devine infim. Mlădiţele lungi, corespunzătoare producţiei de fructe valoroase, lipsesc. Deşi pomii mai pot fructifica pe ramificaţii scurte, ce se găsesc încă din belşug, calitatea fructelor este foarte slabă. Acum fenomenul de alternanţă poate surveni foarte uşor deoarece o recoltă cât de cât importantă epuizează resursele de fructificare pentru anul următor. Experienţa îndelungată a stabilit caracteristicile lucrărilor de tăiere pentru fiecare stadiu în parte. Tăierile în faza finală de existenţă a pomilor nu sunt, în general, recomandate, de multe ori este indicată suprimarea şi o plantare nouă. Organele plantelor sunt capabile, după cum prezintă acelaşi autor, Heiner Schmid, să reacţioneze la anumiţi factori iritanţi, crescând într-un mod propriu mediului respectiv. Gravitaţia şi lumina fac parte din rândul acestor factori iritanţi. Aceşti doi factori naturali generează „orientarea“ plantei în spaţiu.

Forţa gravitaţională

Orice corp de pe suprafaţa pământului este supus forţei gravitaţionale; plantele nu fac nici ele excepţie. În cazul lor, forţa gravitaţională se manifestă, în primul rând, prin faptul că determină direcţia de creştere a organelor principale. Astfel, rădăcinile se dezvoltă avansând spre centrul pământului, în timp ce organele supraterane se dezvoltă prin depărtare de centrul pământului. Însuşirea plantelor de a se dezvolta în corelaţie cu forţa gravitaţională este denumită geotropism. Sensul de creştere înspre centrul pământului este denumit pozitiv geotropic, iar cel invers - negativ geotropic. Aceste însuşiri de creştere sunt controlate de către un sistem de reglare a balanţei substanţelor de creştere faţă de cele de frânare.

Lumina

Plantele fotofile, în categoria cărora intră şi pomii fructiferi, au nevoie în procesul de fotosinteză de energie solară. Lumina este captată la suprafaţa frunzelor, în interiorul cărora are loc acest proces. Pentru a beneficia cât mai mult de lumina solară, frunzele trebuie să aibă o aşezare cât mai favorizantă în geometria coroanei. Această aşezare este nemijlocit legată de locul de apariţie al mugurilor de frunze. Putem vorbi chiar de o concurenţă între aceştia, în scopul de a-şi asugura fiecare o poziţie cât mai expusă la lumină. Cum mugurele este elementul de bază al dezvoltării plantei, trebuie să deducem că, în dezvoltare, chiar axele principale ale pomului sunt influenţate de lumină în dezvoltarea lor. Capacitatea plantelor de a orienta ramurile tinere în direcţia razelor de lumină poartă numele de fototropism. Mugurii terminali sunt pozitiv-fototropici, în timp ce rădăcinile sunt fototropice-negativ.

Legile de creştere

În cazul coroanelor de pomi tineri, creşterile anuale nu se desfăşoară la întâmplare, ci urmează anumite reguli, pentru că există anumite zone care - în funcţie de poziţia şi ierarhia ramurilor - sunt stimulate sau frânate. Cunoaşterea acestor procese, care sunt periodice, este importantă în stabilirea tehnologiei de tăiere.
 
Stimularea vârfurilor ramurilor

Creşterile anuale înregistrate în perioada de vegetaţie asigură dezvoltarea globală a pomului. Se observă că lăstarii cu o orintare verticală au o dezvoltare mult mai puternică decât cei cu orientare oblică sau orizontală. În schimb, ramurile cu orientare orizontală sunt mai predispuse la fructificare decât cele cu creştere înspre verticală. În zona superioară a vârfurilor cu creştere stimulată, aflată de-a lungul unei ramificaţii cu creştere orizontală, creşterea mlădiţelor este bine asigurată, în timp ce în zona inferioară creşterea mlădiţelor este frânată. De aici provine prelungirea viguroasă a axului, mai ales în primii ani de viaţă. În afară de influenţa poziţiei în creşterea anuală, un rol important îl are şi vârsta ramurii respective şi a pomului în ansamblu.

Stimularea laturilor superioare ale ramurilor

Dacă într-o coroană mai tânără, cu creştere încă viguroasă, se apleacă o mlădiţă sau o ramură care până atunci a avut poziţie verticală, se va produce o surpriză: axa se mai prelungeşte şi în această poziţie, dar creşterea ei este slabă. În afară de aceasta, lipseşte zona de ramificare obişnuită în cazul ramurilor verticale. Funcţia aceasta este transferată către mlădiţele ce se dezvoltă perpendicular pe latura superioară din mugurii ce s-au aflat acolo. Din mugurii aflaţi pe partea inferioară a crengii, abia dacă se dezvoltă câteva mlădiţe cu vigoare redusă. Mlădiţele cele mai lungi şi viguroase nu se situează în zona de vârf a ramificaţiei, ci înspre vârful arcului. De o parte şi de cealaltă a vârfului, mlădiţele scad treptat în lungime şi vigoare. Această stimulare a laturii superioare a unei ramuri se petrece şi atunci când o ramură se înconvoaie sub greutatea roadelor, dar reacţia de creştere rapidă a lăstarilor este mult atenuată din cauza încovoierii progresive în timp şi deci a formării graduale a hormonilor de creştere specifici.

Stimularea vegetativă a laturii superioare descreşte repede o dată cu înaintarea în vârstă şi mai ales o dată cu creşterea producţiei. Ramificaţiile principale situate deseori în unghi de 45 de grade faţă de ax sunt expuse ambelor forţe de stimulare a mlădiţelor. Ele ocupă, în acest caz, o poziţie intermediară: zona superioară este încă dispusă stimulării vârfurilor; spre baza crengii, noul spor se reduce considerabil, pe partea inferioară, sporind stimularea pe partea superioară. Poziţiile intermediare ale ramificaţiilor (în sus sau în jos) sunt determinate de preponderenţa acţiunii uneia dintre cele două feţe. În cazul pomilor fructiferi netăiaţi, formarea arcurilor fructifere poate începe de timpuriu. Prin stimularea vârfului, în anumite zone ale arcului fructifer se formează aşa-numitele axe aparente.

Stimularea vârfurilor pomului

Pe măsură ce pomul înaintează în vârstă şi rodul sporeşte se reduce şi puterea de creştere a mlădiţelor. Faza de formare a coroanei este, în mare, încheiată. Sub greutatea fructelor, ramurile de schelet şi de semischelet se arcuiesc, aplecându-şi vârfurile spre pământ. Se formează aşa-zisele arcuri fructifere, care nu mai sunt capabile să revină la forma iniţială după recoltare. Aceasta nu atrage după sine încetarea creşterii mlădiţelor deoarece ar provoca îmbătrânirea rapidă a coroanelor. În acest stadiu are loc un mic program de regenerare. Formarea arcurilor fructifere poate fi perturbată prin diferite influenţe (exemplu: gerurile târzii). În cazul soiurilor de pomi cu vegetaţie mai târzie, arcurile de fructificare se pot dezvolta şi pe ramuri de schelet cu creştere verticală, în partea superioară a acestora. Tăierile la aceste înălţimi pot fi foarte periculoase. După cum s-a arătat, în partea cea mai de sus a arcului fructifer apar lăstari puternici, iniţial orientaţi vertical. Aceste „mlădiţe de susţinere“ nu se dezvoltă egal. Cel mai puternic lăstar preia conducerea, în timp ce creşterea celorlalţi este frânată. Procesul de formare a arcurilor fructifere are loc mai ales pe ramurile încovoiate de rod. Formarea, în ansamblu, a unei astfel de ramuri, de lemn nou, valoros, este importantă în aplicarea tăierilor la pomi.

Stimularea bazei

Dacă o ramură este aplecată mult, astfel ca baza ei reprezintă zona cea mai de sus, această zonă va fi stimulată în apariţia lăstarilor. Poate fi asigurat astfel lemnul de înlocuire în vederea întineririi.

Caracteristici de creştere tipice fiecărei specii

Orice pomicultor poate confirma că un prun creşte altfel decât un păr, un cireş are un tablou de creştere diferit de cel al unui măr. Pentru a cunoaşte diferenţele de creştere ale soiurilor unei singure specii este nevoie de ceva experienţă şi de cunoştinţe teoretice însemnate. Un anume soi este identificabil oriunde se găseşte şi indiferent pe ce portaltoi a fost altoit. Cercetătorii în domeniul biologiei moleculare au stabilit cum se petrece coordonarea genetică a formării caracteristicilor soiurilor.

Astfel, în cadrul proceselor biochimice complexe care se petrec în organismul plantei, acizii nucleici joacă un rol decisiv ca purtători şi mesageri ai informaţiei genetice. Anumiţi acizi nucleici sunt capabili de a comanda formarea enzimelor, de a cataliza reacţii chimice, astfel încât să se ajungă la formarea unor caracteristici distinctive. Pomicultorul începător ar dori cu siguranţă o schemă simplă de tăiere care să fie aplicabilă tuturor pomilor fructiferi. Desigur că o astfel de schemă simplificată poate fi întocmită, deoarece principiile de bază ale creşterii coincid în multe cazuri. Nu se poate ajunge însă la amănunte importante, care diferă de la specie la specie.

De aceea rămâne foarte importantă examinarea atentă a pomului ce  urmează să fie supus lucrărilor de tăiere. La început examinarea aceasta va necesita un timp îndelungat, dar pe măsură ce pomicultorul va căpăta experienţă, o privire de ansamblu va fi suficientă pentru stabilirea locurilor de intervenţie cele mai importante. În cazul examinării, începătorul va studia,  fără grabă, caracteristicile tipice fiecărei specii. Se va pune accent pe aprecierea formării mlădiţelor lungi şi scurte, puterea de ramificare, zonele de rodire preferate, starea lemnului de vârste diferite şi înclinaţia unor ramuri spre defoliere.

Victor VĂTĂMANU