Longevitatea semintelor

_Prin longevitatea unei seminţe înţelegem durata menţinerii vieţii ei, care se exprimă, de obicei, în ani sau luni de zile. Deoarece în practică lucrăm cu loturi de seminţe, deci cu populaţii de indivizi ale căror însuşiri variază mai mult sau mai puţin în jurul unor valori medii, durata vieţii seminţelor ar trebui exprimată ca longevitate medie, prin care trebuie să întelegem timpul după care 50% din seminţe şi-au pierdut capacitatea germinativă.

---

Valoarea longevităţii medii nu are o importanţă prea mare. Un interes mult mai mare îl au noţiunile de longevitate biologică şi mai ales longevitatea economică. Longevitatea biologică se referă la intervalul de timp după care într-un lot se mai găsesc încă seminţe germinabile. De obicei, acest interval este de 2-3 ori mai mare decât longevitatea medie şi prezintă numai importanţă teoretică.

Longevitatea economică reprezintă intervalul de timp după care germinaţia seminţelor dintr-un lot ajunge la valoarea minimă în mod curent pentru seminţele destinate însămânţărilor. Este vorba deci de limita maximă a scăderii de germinaţie, considerată acceptabilă, limită care trebuie să fie variabilă cu specia şi care aproape în toate ţările este fixată prin acte normative cu valoare de legi, la noi prin standardele de stat. Numeroase încercări făcute cu seminţele din ierbare sau din straturi vechi de sol şi cu seminţe trecute în mod special la o păstrare mai lungă au permis să se stabilească, cu o oarecare precizie, longevitatea biologică a seminţelor la cele mai diferite specii cultivate şi spontane.

În funcţie de aceasta, s-a făcut chiar o clasificare a seminţelor în ceea ce priveşte longevitatea lor în condiţii optime de păstrare, acestea fiind împărţite în: macrobiotice (cu durata de viaţă de peste 15 ani), mezobiotice (cu o durată de 3-15 ani) şi microbiotice ( cu o durată de până la 3 ani). În ultima clasă se cuprinde o subclasă a efemerelor (seminţe recalcitrante, după unii autori), în care se încadrează seminţele care îşi păstrează germinaţia numai un timp foarte scurt după desprinderea lor de planta-mamă şi mor chiar în sezonul în care au fost produse dacă nu găsesc
condiţii de germinare, cum este cazul speciilor de plop, salcie şi altele.

N. Bucurescu şi colaboratorii (1992) consideră că seminţele macrobiotice aparţin, în general, speciilor spontane şi din acestea cele mai numeroase fac parte din familia Leguminoase, apoi familia Convolvulaceae, Malvaceae şi Nymphaceae. Într-o experienţă a lui Ewart, din 49 de specii ale căror seminţe au avut o longevitate biologică de peste 50 de ani, 37 dintre acestea au fost leguminoase.

Seminţele macrobiotice se caracterizează de obicei printr-un tegument neted şi printr-un strat palisadic bine dezvoltat, cu pereţi îngroşaţi şi fără spaţii libere între celulele sale. Maximum de longevitate demonstrat în mod sigur s-a înregistrat la seminţele de Nelumbo nucifera, găsite pe fundul unui lac din Manciuria, la care cele mai multe dintre determinări au arătat o vechime de 800-1.200 de ani. În grupa microbioticelor, se cuprind seminţele câtorva plante cultivate care conţin substanţe eterooleaginoase, precum şi seminţele multor plante spontane. Cele mai multe plante cultivate au seminţe mezobiotice. Longevitatea lor economică şi biologică a fost intens studiată şi, deşi datele experimentale nu sunt perfect concordante, ele permit totuşi o anumită eşalonare a speciilor. Astfel, se poate considera că în condiţii corespunzătoare seminţele de grâu,
orz şi ovăz îşi pot menţine facultatea germinativă la un nivel ridicat timp de până la 15 ani, cele de porumb şi sfeclă până la 10 ani, cele de secară şi orez până la 8 ani, cele de soia până la 5 ani, iar seminţele uleioase, până la 3-5 ani.

În condiţiile unei clime mai umede, germinaţia scade mult mai repede, iar reacţia seminţelor din diferite specii se poate schimba. Aşa de exemplu, în condiţiile unui climat mai umed, longevitatea economică a seminţelor de grâu şi orz nu depăşeşte 3 ani. Această comportare diferită obligă la trecerea în revistă a factorilor de care depinde longevitatea. Aşa cum reiese şi din cele mai sus prezentate, ereditatea speciei imprimă longevitatea seminţelor prin compoziţia chimică şi particularităţile structurii, îndeosebi ale structurii anatomice a tegumentului sau pericarpului; de foarte multe ori, longevitatea variază cu subspecia şi soiul. Astfel, seminţele de grâu tare au o longevitate mai mare decât a soiurilor de grâu comun, iar între diferiţii hibrizi de porumb diferenţele de longevitate pot merge de la simplu la dublu sau pot fi chiar mai accentuate. Seminţele de pe aceeaşi plantă pot avea longevităţi diferite; astfel, la graminee, seminţele din mijlocul spicelor sau de la baza paniculelor au o longevitate mai mare decât celelalte, iar la leguminoase, seminţele din păstăile etajelor de jos ale plantei. Aceasta este o consecinţă a dinamicii depunerii substanţelor în bob şi deci a maturităţii.

La multe specii, în special la cele luate mai de mult în cultură, cum sunt majoritatea plantelor de câmp, recoltarea în fazele timpurii micşorează longevitatea, chiar dacă seminţele se usucă imediat după recoltare. Condiţiile zonei de cultură influenţează puternic longevitatea. La acelaşi soi, seminţele produse în zonele uscate, secetoase, au o longevitate mai mare decât cele produse în zonele umede, care de obicei au o microfloră mai bogată şi o structură mai afânată. Variaţiile mari de umiditate şi temperatură din perioada formării şi maturizării, condiţiile necorespunzătoare de recoltare, treierat şi condiţionare provoacă deteriorarea naturală şi fizică a seminţelor, scurtând longevitatea lor. În fine, condiţiile de umiditate, temperatură, accesul oxigenului şi starea sanitară din perioada de depozitare sunt esenţiale pentru menţinerea vieţii seminţelor.

Un mare număr de rezultate experimentale obţinute până acum demonstrează marile posibilităţi de a prelungi, în condiţii controlate, viabilitatea seminţelor şi, concomitent, celelalte însuşiri alimentare sau tehnologice corelate cu ea. Pe baza unora din aceste date, Harrington a formulat două reguli, conform cărora - celelalte condiţii fiind egale - longevitatea seminţelor se dublează, şi anume: prima = scăderea umidităţii lotului cu 1% şi a doua = reducerea temperaturii de păstrare cu circa 5 grade Celsius. Aceste reguli au fost confirmate ulterior la cele mai multe specii pentru umidităţi ale seminţelor cuprinse între 6 şi 16%, pentru temperaturi între 0 şi 45 de grade Celsius. Conform acestora, o sămânţă cu umiditate de 12% păstrată la 15 grade Celsius va avea o viaţă dublă faţă de aceeasi sămânţă cu 13% umiditate păstrată la aceeaşi temperatură; durata vieţii va fi de 4 ori mai mare dacă şi temperatura de păstrare se reduce cu 5 grade Celsius (în cazul nostru, de la 15 la 10 grade Celsius). Seminţele celor mai multe plante de cultură îşi pierd rapid germinaţia la umidităţi relative ale aerului în jur de 80% şi temperaturi de 25-30%. Ele pot trăi însă 10 sau mai mulţi ani la o umiditate realativă a aerului de 50% şi o temperatură de 5 grade Celsius sau ceva mai mare (6-7 grade Celsius). Tot Harrington (1973) arăta că, pentru o păstrare sigură a acestor seminţe, suma umidităţii relative a aerului adunată cu grade termice (exprimate în grade Fahrenheit) nu trebuie să depăşească valoarea de 100.

Influenţa vârstei seminţelor asupra recoltei
Datele din literatura de specialitate privind acest subiect sunt contradictorii. Crocker şi Barton (1975) menţionează comunicări după care, la folosirea seminţelor vechi de Phaseolus aureus, s-a constatat mărirea numărului de păstăi pe plantă; la grâu şi rapiţă, o dată cu lungirea perioadei
de păstrare a seminţelor, s-a observat micşorarea înălţimii plantelor, precum şi scăderea productivităţii lor. În experienţe strict controlate, cu seminţe de Aster, Verbena, Capsicum, Lycopersicum şi Lactuca, având diferite durate de păstrare, s-au constatat, între altele, următoarele: la Capsicum şi Verbena - indiferent de vârsta seminţelor, plantele au avut aceleaşi însuşiri. La Aster, plantele rezultate din seminţe vechi de 9 ani au înflorit mai repede, însă numărul de flori în cursul perioadei de vegetaţie a fost acelaşi. Seminţele de salată păstrate timp de 13 ani au format căpăţâni mai mari decât seminţele proaspete. Seminţele de tomate păstrate timp de 13 ani şi care ajunseseră la o germinaţie de 6% au produs plante cu o dezvoltare mai slabă decât plantele obţinute din seminţe proaspete. Totuşi, plantele de tomate obţinute din seminţe păstrate 13 ani în condiţii uscate şi la 4 grade Celsius au fost absolut egale sub toate aspectele cu plantele obţinute din seminţe proaspete. Autorii conchid, afirmând că din punct de vedere al productivităţii plantelor condiţiile de păstrare a seminţelor au o importanţă mai mare decât durata păstrării. Mulţi floricultori au constatat că seminţele vechi produc mai multe plante cu flori bătute, însă cu tulpini relativ mai slabe; că de la seminţele vechi se obţin mai multe fructe şi mai puţine frunze, mărindu-se în acelaşi timp variabilitatea descendenţilor; că plantele de la seminţe vechi au o mai slabă creştere în înălţime, o mai slabă tendinţă spre alungire. Unii legumicultori folosesc seminţele de castraveţi şi pepeni galbeni vechi de 4-5 ani deoarece consideră ca plantele obţinute
din aceste seminţe sunt mai productive.

Victor VĂTĂMANU_