Lucrări de întreţinere caracteristice piersicului

15/11/2020

Lucrări de întreţinere caracteristice piersicului

Tendinţa naturală de creştere a coroanei

Ritmul de creştere a organelor vegetative - foarte rapid la piersic în primii ani de la plantare - devine moderat o dată cu intrarea pomilor pe rod, astfel încât diensiunile pomului rămân, la deplină maturitate, în limita a 4-5 metri. Pomii tineri până la vârsta de 5-6 ani, formează câte 1-2 serii de lăstari anticipaţi pe vară. Un fenomen caracteristic piersicului este degarnisirea scheletului.

Aceasta se manifestă centrifug, afectând în primul rând baza ramurilor de schelet şi a coroanei, zonele mai puţin luminate, exemplarele afectate de boli şi dăunători, plantele insuficient fertilizate. Dacă tăierile de fructificare se realizează anual, intervenind corect atât în timpul vegetaţiei, cât şi în perioada de repaus, degarnisirea poate fi evitată, coroana bine formată oferind producţii mari timp de 12 şi chiar 15 ani. (A. Chira şi colaboratorii)

Forme de coroană recomandate

Cele mai utilizate forme de coroană la piersic sunt cele aplatizate (palmeta etajată sau neetajată cu braţe oblice), cordonul vertical şi vasul ameliorat, toate cu trunchi de 40-50 cm.

La formele de coroană palmeta etajată sau neetajată cu braţe oblice, pomii prezintă un ax central pe care sunt inserate 2-3 etaje distanţate, primul la 50 cm de la nivelul solului şi următoarele la 80-100 cm mai sus, astfel încât înălţimea totală nu depăşeşte 3,5-4 metri. Pe fiecare şarpantă se menţin 2-3 subşarpante dispuse alternativ şi distanţate la 30 cm. În timpul vegetaţiei, în mai-iunie, se fac intervenţii în verde, degajând toate prelungirile şi ciupind lăstarii, care au rol în formarea axului, a şarpantelor sau subşarpantelor şi lăsându-i intacţi pe cei care au acest rol. În anul IV, când formarea se consideră încheiată, pe pom se păstrează 60-70 ramuri de rod, distanţate la 20-25 cm, cu o poziţie apropiată de orizontală, ceea ce corespunde la o producţie medie de 25-30 kilograme fructe per pom. Pentru forma de coroană ax vertical, pomii se plantează la distanţă de 3,5 metri între rânduri şi 1-1,5 metri pe rând, iar scheletul este format dintr-un ax pe care sunt prinse direct, sau pe cepi scurţi, 30-40 ramuri mixte pe fiecare pom.

La forma de coroană vas ameliorat, distanţele de plantare sunt mai mari: 5-6 metri între rânduri şi 3-4 metri pe rând, pomii prezentând trei şarpante dispuse în plan orizontal, distanţate la 15-20 cm pe axul tulpinii, pe fiecare şarpantă păstrând 2-3 subşarpante distanţate la 60-80 cm şi orientate lateral-altern.

Tăierea de fructificare

Tăierea piersicului se diferenţiază mult de tăierea aplicată la celelalte sâmburoase datorită câtorva însuşiri biologice specifice, printre care menţionăm: o foarte mare sensibilitate faţă de lumină; în părţile umbrite, formarea ramurilor mixte este puternic inhibată; un ritm foarte rapid de creştere şi alungire a ramurilor în primii 3-4 ani după plantare, precum şi emiterea unui număr excesiv de lăstari anticipaţi. Ca urmare, formarea coroanei se realizează cu 1-2 ani mai repede, prin folosirea în măsură mai mare decât la alte specii, a lucrărilor în verde, lăstarii anticipaţi viguroşi permit formarea rapidă a semischeletului şi a câte două subşarpante în fiecare an; procesul de degarnisire a scheletului şi semischeletului este foarte accentuat, din cauza lipsei unor ramuri tipice cu viaţă lungă (buchetele de mai şi salbele durează numai 1-2 ani, iar ramurile mixte rodesc slab); fructele de calitate se obţin numai pe ramurile mixte, lungi de 40-70 cm, în vârstă de un an.

În principiu, tăierea de fructificare se face în fiecare primăvară şi urmăreşte: alegerea şi reţinerea unui număr de ramuri mixte, de un an, pe care se obţine rodul; suprimarea ramurilor care au fructificat anul precedent, creând prin aceste două operaţii (completate cu rărirea fructelor) condiţii pentru formarea de noi ramuri mixte, necesare rodirii în anul următor. Există două metode de tăiere pentru atingerea obiectivelor de mai sus: tăierea lungă (moderată) şi tăierea scurtă (clasică).

Tăierea lungă (moderată)

Ramurile mixte de un an inserate direct pe şarpante, subşarpante şi semischelet nu se scurtează deloc, dar se răresc la 15-30 cm una de alta, suprimându-se cele slabe şi cele foarte viguroase. Ramurile mixte care au rodit (deci de doi ani) se suprimă în totalitate, dacă numărul ramurilor de un an sunt suficientre pentru a asigura o recoltă bună; în caz contrar, o parte din ele, care poartă la bază ramuri mixte de un an, se scurtează deasupra acestora, cu scopul de a completa numărul ramurilor mixte pe pom. Din acest punct de vedere, pe un piersic în formă de vas, aflat în plină producţie, trebuie să se reţină în medie 450 de ramuri mixte la soiurile timpurii şi 350 la soiurile târzii. Tăierea se desăvârşeşte prin suprimarea ramurilor viguroase care cresc către vârful şarpantelor şi subşarpantelor, reţinându-se numai prelungirea; aceasta se scurtează cu 1/3 din lungime. Metoda de tăiere lungă dă cele mai bune rezultate la piersicii viguroşi foarte bine îngrijiţi, irigaţi de regulă şi asupra cărora se aplică şi lucrarea de rărire a fructelor.

În cazul pomilor degarnisiti, se face o compensare a rodului în cadrul coroanei, în sensul că se lasă mai multe ramuri de rod în partea coroanei care nu este degarnisită. În acelaşi mod se procedează şi la răritul fructelor.

De asemenea, se va căuta ca ramurile de rod reţinute pentru fructificare să fie situate cât mai spre baza semicheletului, eventual formate direct pe schelet, din muguri dorminzi, adventivi şi stipelari. Ramurile mixte situate direct pe elementele de schelet sunt cele mai valoroase, deoarece sunt hrănite mai bine, permit obţinerea unui gard fructifer mai îngust, dau fructe mai mari şi previn fenomenul degarnisirii. Tăierea moderată a piersicului trebuie concepută ca o verigă într-un complex agrotehnic.

Tăierea scurtă (clasică)

Ramurile mixte necesare pentru rodire se scurtează la 6-8 grupuri de muguri de la baza lor. Ramurile mixte de prisos se tratează diferit: unele se elimină complet, iar altele se taie în cepi (la 2-3 muguri de la bază). Se lasă un cep la 2-3 ramuri mixte, realizându-se aşa- numitele „verigi de nod“ (coarde alternând cu cepi), ca la viţa-de-vie. Între ramurile mixte, scurte şi reţinute pentru fructificare trebuie să existe distanţe de 15-20 cm.

Ramurile slabe şi buchetele de mai se înlătură dacă ramurile mixte sunt în număr suficient. Tăierea de fructificare a piersicului după metoda clasică asigură o normare judicioasă a încărcăturii cu muguri de rod şi o regarnisire a bazei scheletului, dar lăstarii care apar pe ramurile mixte scurtate cresc neuniform.

Din mugurii vegetativi situaţi imediat sub locul tăierii apar lăstari viguroşi. Favorizaţi de poziţia şi vigoarea lor, aceşti lăstari atrag cea mai mare cantitate de sevă, ducând astfel la defavorizarea celor situaţi sub ei. Ca urmare, aceştia din urmă nu pot deveni ramuri de înlocuire pentru anul următor.

În plus, fructele situate pe ramurile mixte scurtate, fiind umbrite şi concurate de lăstarii prea viguroşi care cresc deasupra lor, îşi întârzie creşterea şi maturarea, rămân mai mici, slab colorate şi fără valoare. Datorită numeroaselor neajunsuri pe care le are, tăierea de fructificare scurtă nu poate fi recomandată decât în condiţii cu totul deosebite, şi anume la pomii în declin şi la cei degarnisiti, unde se urmăreşte ca prin scurtarea ramurilor să se fortifice creşterile vegetative ale pomilor.

Alte intervenţii care se fac cu ocazia tăaierii anuale de fructificare sunt următoarele:
a) Simplificarea (degajarea) vârfurilor şarpantelor şi subşarpantelor. La vârful unei şarpante sau subşarpante, în funcţie de vigoarea şi poziţia ei, se formează 3-4 sau mai multe ramuri anuale lungi. Din acestea se reţine numai una cu poziţie convenabilă (situată mai jos pe direcţia rândului), iar restul se suprimă.
b) Reducţia scheletului şi semischeletului. Se utilizează în cazul în care coroana depăşeşte volumul optim sau când pomii încep să se degarnisească. Scurtarea ramurilor de schelet se face deasupra a 1-2 ramuri anuale mai viguroase (mixte) situate mai aproape de baza ei.
c) Rărirea ramurilor din zona de interferenţă (întrepătrundere) a pomilor vecini. Având capacitate mare de ramificare şi de lăstărire, precum şi cerinţe ridicate faţă de lumină, piersicul trebuie condus în gard fructifer astfel încât zona de interferenţă a coroanelor să nu depăşească 0,5-1,0 metri. În această zonă, ramurile de rod trebuie rarite la 20-30 cm una de alta.

Fertilizarea piersicului

Piersicul reacţionează foarte bine la îngrăşăminte, astfel că fertilizarea plantaţiilor tinere şi pe rod constituie o verigă hotărâtoare. Epoca de încorporare a îngrăşămintelor - toamna,

înainte cu o lună de perioada temperaturilor scăzute, se administrează îngrăşămintele organice, îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Administrarea unei treimi din azot în toamnă oferă rădăcinilor active posibilitatea să transforme azotul mineral în forme organice şi să-l depoziteze în rădăcini. Îngrăşămintele cu azot din perioada de vegetaţie se administrează în funcţie de parcurgerea fenofazelor. În vederea înfiinţării plantaţiei de piersic, îngrăşămintele se vor administra pe întreaga suprafaţă înainte de desfundat. În plantaţiile tinere de 1-3 ani de la plantare, îngrăşămintele vor fi administrate la marginea coroanei şi de-a lungul rândurilor. În plantaţiile pe rod, îngrăşămintele vor fi încorporate pe întreaga suprafaţă a livezii. Îngrăşarea suplimentară radiculară sau foliară a piersicului completează, fără a înlocui, fertilizarea de bază. Îngrăşarea foliară constă în stropirea ramurilor şi frunzelor cu o soluţie de îngrăşăminte lichide. Primul tratament se poate aplica la 5 zile după căderea petalelor, iar următorul, când se formează şi încep să crească fructele.

Tratamentele se repetă la 15 zile până la 3-4 săptămâni înainte de recoltare. Substanţele folosite sunt: uree - 0,3%, la începutul vegetaţiei, apoi 0,6-0,8%, când frunzele sunt mature; superfosfat - 0,3%; sare potasică - 0,5%; sulfat de potasiu - 1-2%; sulfat de magneziu - 2%; borax - 0,25-0,5%; sulfat de fier - 0,4%; sulfat de zinc - 0,1%: Cantitatea de soluţie este de 800-1.000 litri/hectar. Pe solurile acide se impune aplicarea amendamentelor cu calciu o dată la 8-10 ani, sub arătura de toamnă. Se administrează 2-4 tone/hectar calciu măcinat, marnă sau deşeuri de calciu industrial, în funcţie de rezultatele analizei solurilor respective.

Victor VĂTĂMANU

0 Comments

articole

Lucrări de întreţinere caracteristice piersicului

Leave a Reply.

NEWSLETTER

SERVICII

PARTENERI

CONTACT