Lucrările de îngrijire a culturilor agricole

15/5/2021

Lucrările de îngrijire a culturilor agricole

Importanţa lucrărilor de îngrijire a culturilor agricole

De la semănat până la coacere, plantele de cultură au de luptat cu numeroşi duşmani (boli, dăunători, buruieni) şi cu diferite condiţii neprielnice, care stânjenesc creşterea şi dezvoltarea plantelor, micşorează sau compromit total producţia ori îi înrăutăţesc însuşirile de calitate.

Unii dintre aceşti duşmani, şi anume buruienile, folosesc o parte însemnată din factorii de vegetaţie ai plantelor (apă, hrană, căldură, lumină), aducând pagube însemnate prin scăderea recoltelor, îngreunarea sau împiedicarea completă a recoltării mecanizate, periclitarea sănătăţii oamenilor şi animalelor care consumă buruieni sau seminţe toxice. În cazul unei agriculturi neraţionale, pagubele aduse de buruieni sunt enorme. Pagube uriaşe aduc uneori şi insectele. Printre cele mai periculoase insecte amintim: gărgăriţa sfeclei, răţişoara porumbului, gândacul ghebos al grâului, gândacul din Colorado (care atacă cartoful), gărgăriţa mazării etc. Dintre boli, putregaiul florii-soarelui, mana cartofului, putregaiul sfeclei aduc în anii când condiţiile climatice le favorizează (umiditate mare) pagube până la 40-50% din recoltă. Dacă nu se iau măsuri de îngrijire a culturilor, solul se bătătoreşte, formează la suprafaţă o pojghiţă tare, numită crusta solului, prin care se pierd cantităţi uriaşe de apă, uneori peste 100.000 de litri de apă zilnic la hectar. Se înţelege că, beneficiind de cantităţi mici de apă, plantele de cultură cresc mai anevoios, iar recoltele sunt mai mici decât cele normale. Crusta solului, dacă nu este distrusă prin prăşit, mai aduce şi alte neajunsuri, împiedicând aerisirea solului şi pătrunderea apei din precipitaţii. Apa bălteşte la suprafaţă, asfixiind plantele, apoi se pierde fără folos prin evaporare. Efectul gerurilor din timpul iernii, stagnarea apei provenite din topirea zăpezii sunt alte condiţii nefavorabile ce pot fi prevenite sau înlăturate prin lucrări de îngrijire. Lucrările de întreţinere a culturilor nu se limitează însă la înlăturarea duşmanilor sau condiţiilor nefavorabile de creştere. Deopotrivă, se urmăreşte a crea condiţii mai bune decât cele naturale pentru ca astfel plantele să dea recolte sporite.

Îngrijirea culturilor semănate în rânduri obişnuite

Dintre culturile semănate în rânduri obişnuite, cele mai importante sunt cerealele păioase de toamnă: grâul, orzul şi, în anumite zone, secara. Dacă semănatul acestora s-a făcut în condiţii bune, atunci avem siguranţa că vor vegeta bine în timpul toamnei. Uneori, în toamnă, plantele pot fi atacate de gândacul ghebos. În momentul avertizării de către specialiştii fitosanitari se vor efectua tratamentele precizate, cu doza şi momentul aplicării. Când este secetă puternică, în timpul semănatului sau după semănat, este bine, dacă există condiţii şi dotări materiale şi financiare, să se irige culturile. Această lucrare este cu atât mai folositoare cu cât se face cu mult timp înainte de venirea gerurilor.

În timpul iernii se vor lua, în special, următoarele măsuri de îngrijire a culturilor:

se vor face şanţuri de scurgere ori de câte ori apa va bălti pe semănături, cunoscând că neevacuarea la timp a apei provoacă pieirea sigură a plantelor prin asfixiere;
când la suprafaţa semănăturilor se formează crusta de gheaţă sau de polei se procedează de urgenţă la sfărâmarea ei. Crusta subţire şi poleiul se pot distruge prin trecerea animalelor peste lan. Distrugerea crustei groase se face cel mai bine prin tăvălugirea semănăturilor cu tăvălug inelar. Dacă nu se iau urgent aceste măsuri, aerul nu poate pătrunde la plante şi acestea dispar.

O măsură importantă pentru îngrijirea cerealelor păioase de toamnă este aplicarea îngrăşămintelor. Este greşită părerea că îngrăşămintele suplimentare trebuie date plantelor primăvara, după topirea totală a zăpezii. Din contră, dacă se dau mai devreme, precipitaţiile din timpul iernii fac ca îngrăşămintele să se infiltreze uşor în sol până la nivelul rădăcinilor, provocând o creştere rapidă a plantelor în primăvară. De asemenea, administrate încă din timpul iernii, îngrăşămintele pot folosi plantelor şi în perioadele călduroase din timpul iernii, când ele încep să vegeteze; fără îngrăşăminte, plantele acumulează multă apă şi sunt mai expuse gerurilor ce pot să survină.

De aceea, dacă terenul îngheaţă şi nu este acoperit cu zăpadă, se vor aplica din vreme (chiar la sfârşitul toamnei), orientativ, circa 80-100 kilograme azotat de amoniu şi 100-120 kilograme de superfosfat la hectar. Îngrăşămintele chimice se vor aplica în primul rând la grâul de toamnă.

La ieşirea din iarnă se face grăpatul sau lucrarea cu sapa rotativă a culturilor dese şi înfrăţite. Dacă în timpul iernii plantele au suferit din cauza aşezării terenului (când s-a semănat în arătura înfoiată) sau din cauza variaţiilor de îngheţ şi de dezgheţ au rădăcinile dezgolite (plantele s-au „descălţat“), atunci se face tăvălugirea solei. Atât grăpatul, cât şi tăvălugitul trebuie să se facă aunci când terenul este reavăn, nici prea uscat şi nici prea umed. Dacă se constată atacul gândacului ghebos, atunci se fac tratamente fitosanitare cu aceleaşi preparate şi în aceleaşi cantităţi ca şi în toamnă. Culturile de cereale păioase trebuie să fie plivite de buruieni. Plivitul se aplică şi altor semănaturi, cum sunt: leguminoasele (care nu se prăşesc), culturile de plante textile (in, cânepă), pentru fibre. La culturile prăşitoare, plivitul se face pe rând, o dată cu efectuarea primei praşile mecanice. Plivitul se face cât mai timpuriu. El se face adesea manual, însă cea mai economică combatere a buruienilor se face mecanizat, folosind substanţe chimice erbicide (plivitul chimic). Trebuie acordată o atenţie deosebită îndepărtării din lan, prin plivit, a buruienilor de carantină şi a celor care nu se separă prin operaţia de selectare. Buruienile care se înmulţesc prin muguri radiculari ca: pălămida, susaiul, volbura, se vor smulge sau se vor tăia cu oticul cât mai din adâncime.

Lucrări de îngrijire a culturilor prăşitoare

Plantele prăşitoare (semănate în rânduri larg distanţate) cer mai multe lucrări de îngrijire decât plantele păioase.

De la semănat până la răsărit cel mai adesea este necesar să se facă grăpatul. Prin grăpat se distruge crusta ce se formează la suprafaţa solului şi se uşurează răsărirea plantelor.

De asemenea, sunt distruse buruienile în curs de răsărire. Când colţul plantelor de cultură nu a crescut până în crustă se poate grăpa cu grapa cu colţi reglabili. Dacă colţul a pătruns în crustă, este bine să se grăpeze cu grapa stelată pentru a nu vătăma plantele.

După răsărit, când plantele au câţiva centimetri, se îngrijesc cu sapa rotativă. Sapa rotativă mărunţeşte pământul la suprafaţă şi distruge buruienile care au apărut, fără a distruge plantele semănate. În special în cultura porumbului această lucrare dă rezultate foarte bune, efectuându-se mecanizat şi cu mare randament. Prăşitul este principala lucrare de îngrijire a plantelor semănate rar (prăşitoare) şi constă în crearea unui strat superficial de sol arabil afânat, între rânduri şi pe rândurile de plante. Prin prăşit se distruge crusta şi se întrerup spaţiile capilare din sol, micşorându-se evaporarea apei. De asemenea, prin prăşit, solul se aeriseşte, se încălzeşte, se înlesneşte înmagazinarea apei din ploi, se intensifică activitatea microorganismelor din sol. Cu ocazia prăşitului se distrug buruienile şi se pot îngropa îngrăşămintele date în timpul vegetaţiei plantelor. Prăşitul ajută şi la combaterea paraziţilor de tot felul. La anumite plante, ca de exemplu sfecla de zahăr, de nutreţ şi morcov, care răsar şi cresc greu la început şi ar exista riscul de înăbuşire de buruieni, prăşitul se execută înainte de răsărire şi poartă numele de „praşilă oarbă“. Pentru a putea executa uşor această lucrare, rândurile trebuie însemnate. În acest scop se folosesc seminţe de plante care cresc repede, numite plante indicatoare (ovăzul, orzul, muştarul etc.), care se seamănă din loc în loc pe rând, odată cu sămânţa plantei care se cultivă. După ce s-a făcut prima praşilă printre rânduri, plantele străine se îndepărtează când se prăşeşte pe rând.

Praşila oarbă care este o lucrare obligatorie pentru culturile de sfeclă de zahăr, se înlocuieşte în mod obişnuit, în cazul celorlalte prăşitoare, cu o grăpare făcută cu grapa cu colţi reglabili sau cu sapa rotativă. Grăpatul reduce foarte mult numărul buruienilor, aeriseşte solul şi împiedică evaporarea apei, dar în măsură mai mică decât prăşitul. Indiferent dacă s-a făcut sau nu grăpatul sau praşila oarbă a culturilor, după ce plantele au răsărit este necesar să se prăşească pe cât repede posibil. S-a dovedit că atunci când plantele nu au condiţii bune de creştere imediat după răsărire, ele dau producţii mici, chiar dacă pe urmă sunt bine bine întreţinute. Pentru a se obţine producţii mari la principalele plante de cultură sunt suficiente 3-5 praşile. Plantele mai rezistente la secetă, ca şi cele care cresc puternic şi înăbuşă mai uşor buruienile (porumbul, florea- soarelui), se prăşesc de mai multe ori. Alte culturi prăşitoare, ca sfecla de zahăr, luptă mai greu cu buruienile.

De aceea, lanurile de sfeclă se vor prăşi de cel puţin trei ori. Intervalul de timp între două praşile este de regulă de 2-3 săptămâni. Cel mai bine este ca prăşitul să se facă după o ploaie, imediat ce pământul s-a zvântat. Prăşitul executat în acest moment îşi atinge scopul în întregime, distrugând buruienile şi crusta şi aerisind solul. Toate praşilele trebuie făcute până la un anumit timp, după care plantele, fiind prea mari, împiedică intrarea în lan, iar praşilele nu mai sunt aşa de eficace ca înainte. La porumb, praşilele trebuie terminate înainte de a apărea paniculul; la floarea-soarelui şi cartof, până în perioada înfloritului; la sfecla de zahăr, înainte ca frunzele plantelor să se întindă şi să acopere intervalul dintre rânduri, iar la leguminoase, înainte de înflorit. Adâncimea praşilelor se stabileşte după regiune şi după plantă. Astfel, prima praşilă la porumb se va face la o adâncime mai mare, anume 10-12 cm, deoarece rădăcinile încă nu s-au extins în lateral. Apoi, pe măsură ce plantele cresc şi rădăcinile lor se îndreaptă lateral, praşilele se vor executa din ce în ce mai la suprafaţă. Prăşitul plantelor cu cultivatorul mai poartă numele şi de cultivaţie parţială, spre deosebire de cultivaţia totală, care se face înainte de semănatul plantelor. Prăşitul mecanizat dă posibilitatea efectuării prăşitului într-un timp scurt şi pe suprafeţe foarte mari. Productivitatea muncii creşte foarte mult, în acest caz făcându-se mari economii de forţă de muncă. Prăşitul mecanizat se efectuează pe lăţimea de lucru a fiecărei semănători, începând de la aceeaşi parte a lanului şi în acelaşi sens în care s-a efectuat semănatul. Lucrarea de prăşit cu cultivatorul nu se recepţionează dacă nu s-au distrus cel puţin 98% din buruieni (în zona de lucru a cuţitelor). Răritul este operaţia prin care, după răsărit, se îndepărtează plantele de prisos, lăsându-se numai acelea care asigură o densitate normală şi pot folosi cel mai bine apa, hrana, lumina etc., pentru a da astfel o recoltă maximă. Răritul se executa mai ales la porumb, sfeclă, floarea-soarelui, bumbac, ricin, deci numai la plantele semănate la intervale mari între rânduri (40-100 cm). Nu se aplică răritul la plantele leguminoase pentru boabe ca: fasolea, soia, care deşi se seamănă rar (cu intervale mari între rânduri) sunt stânjenite în dezvoltare prin aplicarea răritului. Momentul efectuării răritului se recomandă să fie ales, în general, cât mai devreme, practic atunci când rândurile se observă bine, cunoscând că orice întârziere este în dauna producţiei.

Astfel, porumbul se răreşte când are circa 5-10 cm înălţime, adică 2-4 frunzişoare; sfecla, când este în „furcuţă“, adică atunci când are 2-3 frunze dezvoltate, iar floarea-soarelui, când plantele au maxim 10 cm.

Când se face răritul, trebuie să se ţină seama de felul plantei, de tipul de sol şi de climă. Plantele cu port înalt şi tardive se vor rări la intervale mai mari decât cele cu port mai mic şi cu perioada de vegetaţie mai scurtă.

Pe solurile bogate sau pe cele care au primit îngrăşăminte şi, eventual, se irigă, se va lăsa un număr mai mare de plante decât pe solurile sărace sau neîngrăşate. Într-o regiune secetoasă se vor lăsa mai puţine plante la unitatea de suprafaţă decât într-o regiune bogată în precipitaţii. Totuşi, răritul plantelor se execută, de obicei, manual, lucrarea este costisitoare, îşi fac loc semănaturile bob cu bob, executate cu semănători de mare precizie. La ora actuală, la culturile prăşitoare NU se mai efectuează răritul plantelor.

Victor VĂTĂMANU

0 Comments

articole

Lucrările de îngrijire a culturilor agricole

Leave a Reply.

NEWSLETTER

SERVICII

PARTENERI

CONTACT