Lucrarile de ingrijire aplicate culturilor legumicole

Lucrările de îngrijire aplicate plantelor au o complexitate mai mare şi se pot grupa, după cum prezintă Victor Popescu şi Angela Popescu, la toate speciile de legume, astfel: lucrări cu caracter general - verificarea şi completarea golurilor, fertilizarea, irigarea, combaterea bolilor şi a dăunătorilor; lucrări cu caracter special, care se fac numai la unele culturi, lucrări precum răritul, susţinerea plantelor, dirijarea plantelor prin tăieri, înălbirea, protejarea plantelor împotriva brumelor şi a vânturilor; lucrări specifice.

---

În cele ce urmează, vom prezenta lucrările de îngrijire a plantelor legumicole cu caracter general. Verificarea şi completarea golurilor au ca scop realizarea unor culturi cu densitate cât mai apropiată de cea normală, care să asigure obţinerea unor producţii ridicate. Neefectuarea acestei lucrări scade mult producţia de legume în cazul semănăturilor, completarea golurilor se face imediat după răsărirea plantelor, folosind seminţe umectate şi chiar încolţite, pentru a grăbi pornirea lor în vegetaţie, sau plante obţinute din răritură (tomate, salată, sfeclă roşie). În culturile înfiinţate prin răsad, completarea golurilor se face imediat după prinderea răsadurilor, folosindu-se răsad din acelaşi soi şi de aceeaşi vârstă, din rezerva de răsad păstrată în acest scop. Pentru completarea golurilor, solul trebuie să fie reavăn şi să existe posibilităţi de udare imediat şi în continuare, pentru ca lucrarea să fie folositoare. Nu trebuie să se întârzie cu completarea golurilor pentru ca să nu apară diferenţe între plante.

Aplicarea îngrăşămintelor în cursul vegetaţiei este o operaţiune cunoscută sub numele de fertilizare fazială sau suplimentară. Aceasta are ca scop completarea cerinţelor plantelor legumicole în anumite elemente nutritive pe faze de vegetaţie. Pentru fertilizările faziale trebuie folosite, în primul rând, îngrăşăminte care prezintă o solubilitate mare, cum sunt cele azotoase, apoi cele potasice şi în mai mică masură cele fosfatice; în afară de îngrăşăminte chimice, se pot folosi şi îngrăşăminte organice. Rezultate foarte bune se pot obţine când se alternează fertilizările cu îngrăşăminte chimice cu cele cu îngrăşăminte organice (de exemplu, la ardei). Se pot folosi îngrăşăminte minerale simple (azotatul de amoniu, sulfatul de potasiu, superfosfatul), dar mai bine este să se utilizeze îngrăşăminte complexe, de tipul: Complex III, Complex II, Cristalin 1, Cristalin 11 etc. Ca îngrăşăminte organice se folosesc mustul de gunoi de grajd, diluat cu 2-3 părţi apă, gunoiul de grajd proaspăt, diluat cu 20-25 părţi, atât pentru culturile din câmp, cât şi pentru cele cultivate în solarii şi sere. Cantităţile de îngrăşăminte care se aplică pe parcursul perioadei de vegetaţie diferă de la specie la specie şi sunt în funcţie şi de gradul de fertilitate naturală a solului. Acestea se stabilesc de către specialişti pe baza analizelor de sol prelucrate în laborator şi sunt în funcţie de consumul specific şi de producţia ce se scontează a se obţine.

La legumele cu o perioadă scurtă de vegetaţie (salată, spanac) se aplică o singură îngrăşare suplimentară, iar la cele cu vegetaţie mai lungă 2-4 îngrăşări. Se aplică îngrăşăminte în perioada de creştere a plantelor, dar mai ales în fazele de formare şi creştere a părţilor comestibile. La culturile forţate şi protejate, fertilizările vor fi mai dese şi cantităţile de îngrăşăminte mult mai mari decât la culturile din câmp. În timpul vegetaţiei, îngrăşămintele pot fi aplicate în sol sau pe plante. Îngrăşămintele minerale solide se administrează în sol, printre rândurile de plante, şi se încorporează o dată cu praşilele mecanice sau manuale sau cu cultivatoare speciale. Soluţiile de îngrăşăminte organice sau minerale se administrează pe brazde sau o dată cu apa de irigat, atunci când irigarea se face prin aspersiune sau picurare - în această situaţie fiind vorba de o irigare fertilizantă.

Fertilizarea extraradiculară sau foliară se aplică frecvent în sere şi adăposturile din materiale plastice, prezentând câteva avantaje importante: se folosesc cantităţi reduse de îngrăşăminte, care permit realizarea unei hrăniri diferenţiate, după cerinţele plantelor în diferite faze de vegetaţie. Se aplică 3-4 fertilizări, în interval de 10-15 zile, în perioadele de consum maxim al plantelor. Cantitatea de soluţie este de 600-1.000 litri/hectar, iar concentraţia este de 0,2-0,4%. Se aplică cu diferite maşini de stropit, prin pulverizare foarte fină pe plante. Se pot folosi atât îngrăşăminte foliare provenite din import, cât şi îngrăşăminte foliare produse în România. Irigarea culturilor legumicole este foarte necesară deoarece precipitaţiile nu sunt repartizate uniform şi nu corespund cu perioadele când plantele legumicole au cerinţe mari faţă de apă. Irigarea este principala măsură de îmbunătăţire a regimului de apă şi are efecte multiple: sporeşte producţia, măreşte eficacitatea folosirii îngrăşămintelor, îmbunătăţeşte calitatea produselor legumicole, asigură o precocitate (timpurietate) mai mare a producţiei şi o eşalonare mai bună a acesteia etc.

Plantele legumicole au o mare nevoie de apă. Ele consumă circa 100 de tone de apă pentru o tonă de produs. Consumul zilnic de apă în lunile de vârf este, aşa după cum arată autorii menţionaţi, în medie de 50-60 metri cubi/hectar, în funcţie de specie. De aceea, în cadrul unui regim de irigare corespunzător plantelor legumicole trebuie să li se asigure cantităţile de apă necesare pentru desfăşurarea normală a proceselor fiziologice specifice fiecărei specii în parte.

Momentul aplicării udării trebuie să se stabilească cu multă atenţie, astfel încât gradul de umiditate din sol să fie menţinut în mod permanent la nivelul considerat optim pe etape de vegetaţie pentru fiecare cultură, în funcţie de cerinţele plantelor şi de factorii de mediu. La majoritatea plantelor legumicole sunt cunoscute fazele în care aplicarea udărilor este absolut necesară; sunt însă şi unele particularităţi de care trebuie să se ţină seama. Astfel, ardeii se udă bine la plantare, pentru a asigura prinderea, după care udările se întrerup până ce plantele se înrădăcinează bine. Udările se reiau după 10-14 zile. La tomate, irigarea abundentă în timpul coacerii fructelor duce la crăparea acestora.

La rădacinoase trebuie păstrată o umiditate cât mai uniformă în tot timpul îngroşării rădăcinilor, deoarece alternarea perioadei de secetă cu aplicarea apei de irigat duce la crăparea rădăcinilor, ceea ce le reduce aspectul şi durata de păstrare. Irigarea se intensifică în anumite faze de vegetaţie, în funcţie de specificul plantelor. Tomatele, ardeii şi vinetele se udă mai des în timpul fructificării, fasolea de grădină în timpul înfloririi şi formării păstăilor, iar varza, în timpul formării căpăţânilor etc. Primăvara devreme, udarea legumelor trebuie să se facă numai în prima jumătate a zilei şi cu norme mici de apă, iar vara, când temperatura aerului este foarte ridicată, udarea se va face seara sau noaptea. Prin norma de udare se înţelege cantitatea de apă, exprimată în metri cubi la hectar, ce se aplică la o singură udare.

La culturile timpurii, la început se dau norme de udare mai mici, pentru a nu se răci solul. Pe măsură ce plantele cresc şi au nevoie de apă mai multă, se măreşte norma de udare. Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care se administrează unei culturi pe întreaga perioadă de vegetaţie. Ea este mai mică la culturile cu perioada de vegetaţie mai scurtă şi mai mare la cele cu perioade de vegetaţie mai lungă. Numărul de udări ce se aplică unei culturi rezultă din raportul dintre norma de irigare şi norma de udare. Acesta este de 2-3 la spanac şi salată, de 8-10 la tomate de vară, ardei etc. Norma de irigare, norma de udare şi numărul de udări diferă în funcţie de specia legumicolă. Intervalul dintre udări este determinat de timpul, exprimat în zile, în care se consumă norma de udare. Acesta depinde de numărul şi intensitatea ploilor, de umezeală şi temperatura aerului, de frecvenţa şi intensitatea vânturilor, de natura solului şi de adâncimea pânzei de apă freatică etc. Intervalul dintre udări este cuprins între 6 şi 10 zile. Principalele metode de udare folosite în cultura legumelor sunt: irigarea pe brazde, irigarea prin aspersiune, irigarea subterană şi irigarea prin picurare.

Irigarea pe brazde este metoda de udare cea mai potrivită pentru culturile legumicole. Se caracterizează prin aceea că apa circulă la suprafaţa solului, ajungând la rădăcinile plantelor de pe straturile înălţate prin infiltraţie, mai ales lateral, fără a lua contact direct cu partea aeriană a plantei. Această metodă de udare pretinde modelarea solului sub formă de straturi înălţate. Prezintă unele avantaje importante: eficienţă economică ridicată, atac de boli mai redus, nu se formează crustă, se poate circula pe strat pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, se poate practica la toate culturile de legume.

Irigarea prin aspersiune este aceea în care apa de irigaţie este pompată direct din sursă, canal deschis sau dintr-o reţea de presiune, fiind pulverizată în aer, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă de ploaie. Prezintă următoarele avantaje: se pot iriga terenurile nisipoase, nu necesită nivelarea şi modelarea terenului, combate seceta atmosferică, se execută operativ, se poate folosi ca metodă de combatere a îngheţurilor etc. Are însă şi dezavantaje, dintre care cele mai importante sunt legate de favorizarea apariţiei şi dezvoltării bolilor la plantele legumicole, produce tasarea (bătătorirea) solului, consumă energie pentru pomparea apei. Se recomandă, în special, plantelor legumicole cu pretenţii ridicate la umiditate atmosferică, aşa cum sunt vărzoasele, castraveţii, salata, spanacul etc. Irigarea subterană şi prin picurare se practică mai mult în solarii şi sere, pe suprafeţe mai întinse.

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor este o altă lucrare necesară pentru toate culturile legumicole, deoarece pagubele produse de acestea sunt foarte mari. Se pune un accent deosebit pe combaterea integrată a bolilor şi a dăunătorilor. De un real folos sunt însă măsurile preventive prin care boala este împiedicată să se răspândească sau să se dezvolte. Cele mai importante măsuri preventive sunt: asigurarea unei rotaţii raţionale a culturilor, distrugerea sistematică a buruienilor, aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare care să asigure condiţii bune pentru o creştere cât mai viguroasă a plantelor legumicole, dezinfecţia seminţelor înainte de semănat, folosirea soiurilor rezistente la boli şi dăunători, aplicarea măsurilor de igienă culturală, dezinfecţia solului în sere şi adăposturi din material plastic etc. Măsurile curative au rolul de a distruge agenţii patogeni sau de a limita efectele bolii. Aceste măsuri constau în efectuarea de tratamente fizico-mecanice, tratamente chimice cu ajutorul substanţelor chimice aplicate singure sau în amestec, în doze bine stabilite. Principiul de combatere prin tratament chimic are la bază punerea în contact a agenţilor patogeni cu o substanţă care le provoacă moartea sau le diminuează activitatea. Sunt şi produse chimice care acţionează sistemic, acestea având eficacitate mai mare. Tratamentele se execută cu maşini şi instalaţii speciale sau cu aparate mici de stropit, portabile. O importanţă din ce în ce mai mare începe să capete combaterea biologică, deoarece evită poluarea produselor legumicole. Are aplicabilitate mai mare în spaţii protejate. În România, în vederea combaterii musculiţei albe în sere, se folosesc panouri (capcane) din material plastic de culoare galbenă, impregnate cu hormoni sexuali sintetici.

Victor VĂTĂMANU

#agricultura #legumicultura