Lucrările de îngrijire în câmp ale tutunului

În timpul vegetaţiei, în culturile de tutun se execută, ca lucrări de îngrijire, următoarele operaţiuni: prăşit, polit, copilit, cârnit şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure.

Prima praşilă se efectuează la 7-8 zile de la plantare, după ce s-au prins plantele, chiar dacă solul nu este îmburuienat, la adâncimea de 6-8 cm. Prin această primă praşilă se urmăreşte, în primul rând, afânarea terenului, care este bătătorit din timpul lucrărilor de plantare. Urmează apoi încă 2-3 praşile, la intervale de 10-15 zile, intervale determinate de regimul de precipitaţii şi de gradul de îmburuienare. Praşilele se execută manual, la culturile cu distanţe mici între rânduri, şi mecanizat, la celelalte. Între plante pe rând se prăşeşte manual. Şi în cultura tutunului s-a introdus combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor. Pentru condiţiile din România, în urma studiilor executate în cadrul unităţilor de cercetare pentru cultura şi industrializarea tutunului, s-a constatat că erbicidele combat bine buruienile monocotiledonate şi mai puţin pe cele dicotiledonate. Ca atare, combaterea buruienilor din cultura de tutun este numai parţial rezolvată. Din această cauză nu trebuie pierdute din vedere lucrările mecanice şi lucrările manuale sau plivirile pe rând. Toate erbicidele folosite în cultura tutunului se administrează înainte de plantare cu 7-8 zile şi se încorporează imediat în sol (majoritatea fiind volatile), la adâncimea de maximum 10 cm. La unele soiuri, pe terenurile nisipoase nu se folosesc erbicide decât în urma unor teste speciale. Erbicidele ce urmează a fi aplicate culturii de tutun sunt recomandate de fiecare specialist agronom, în funcţie de zona în care se cultivă, regimul precipitaţiilor şi condiţiile de mediu.

Politul sau înlăturarea foilor de la bază se execută când pe plante s-au format foile de la mijloc şi cele din vârf. Foile de la bază se dezvoltă în condiţii necorespunzătoare de lumină şi hrană, sunt lovite în timpul lucrărilor de întreţinere sau stropite cu pământ din cauza picăturilor de ploaie. Aceste frunze nu prezintă nici o importanţă din punct de vedere industrial, în schimb constituie mediu de infecţie şi consumă din substanţele necesare celorlalte frunze de pe plantă. Numărul de foi ce trebuie înlăturate depinde de soiul cultivat. Astfel, la tutunurile cu foaie mare se elimină 2-3 foi, iar la tutunurile orientale se pot suprima chiar 4-5 foi (până la înălţimea de 20 cm de la sol). Eliminarea unui număr mai mare de foi la tutunurile orientale se datorează densităţii mari de plantare a acestor soiuri, din care cauză foile de la bază nu ajung niciodată la maturitate, ci se veştejesc şi se usucă pe plantă. Întârzierea lucrării de polit are repercusiuni asupra calităţii foilor. Ea se face odată cu efectuarea praşilei a treia manuale.

Cârnitul este o lucrare care constă în înlăturarea inflorescenţei plantei de tutun, mai de timpuriu sau mai târziu, împreună cu un număr de frunze, mai mare sau mai mic, în scopul creşterii producţiei de foi şi a calităţii acestora. Cârnitul, ca măsură de creştere a producţiei şi calităţii foilor de tutun, implică aspecte foarte variate, determinate de soiul cultivat, de fertilitatea solului şi de condiţiile meteorologice. Z. Dimitroff ajungea la concluzia, după 10 ani de experimentare, că prin cârnit se influenţează pozitiv calitatea şi cantitatea tutunului şi suprafaţa foliară, în special a foilor de la mijloc şi din vârf. I. Zaporojanu găseşte că, din punct de vedere al substanţelor hidrocarbonate, cârnirea sporeşte calitatea chimică a tutunului. Într-un teren bogat şi în condiţii meteorologice normale în timpul perioadei de vegetaţie, cârnirea măreşte recolta şi consistenţa frunzelor şi îmbunătăţeşte compoziţia lor chimică. Efectul cârnitului asupra producţiei şi asupra coeficientului Smuk constă în creşterea producţie şi îmbunătăţirea calităţii tutunului oricât de mult ar varia principalii factori - apa şi azotul. Sporul de producţie care se asigură prin lucrarea de cârnire se ridică uneori la peste 25% (frecvent sporul de producţie este de 10-15%). Toate rezultatele experimentale conduc spre generalizarea lucrării de cârnit, diferenţierile de tehnică fiind date de sol, climă şi în special de natura soiului, care constituie unul dintre factorii cu efect determinant în operaţia cârnitului. Suprimarea inflorescenţei se face mai din timp, în unele cazuri chiar de la îmbobocire, şi mai „adânc“, adică cu un număr mai mare de frunze, pe solurile mai sărace, şi mai târziu şi mai „sus“, adică cu un număr mai mic de frunze, pe solurile cu fertilitate ridicată. La tutunurile cu foaie mare se lăsă pe plantă, în funcţie de climă şi sol, 15-20 de foi. În urma cârnitului, acestea se dezvoltă mai uniform, ating mai repede maturitatea tehnică, au un conţinut de nicotină şi hidraţi de carbon mai ridicat şi aromă mai bună. Tutunurile pentru ţigarete, cele de tip oriental, se cârnesc, de obicei, mai târziu, la deschiderea primelor flori îndepărtându-se 2-3 foi din vârf. La majoritatea soiurilor experimentate de Z. Dimitroff, cele mai bune rezultate s-au obţinut când plantele s-au cârnit în timpul înfloritului. Cârnitul atrage după sine dezvoltarea pe planta de tutun (de la subsuoara frunzelor) a copililor, lăstari care, în funcţie de metoda de cârnit şi de fertilitatea solului, pot fi mai mult sau mai puţin viguroşi. Cârnitul timpuriu, spre deosebire de cel târziu, determină o creştere mai viguroasă a copililor. Pe plantele cârnite înainte de înflorire, copili se dezvoltă pe întreaga tulpină, cei inferiori fiind mai puţin dezvoltaţi decât cei superiori. Pe plantele cârnite după înflorire sau în timpul înfloririi, creşterea copililor este limitată, copilii sunt mai slabi decât plantele cârnite mai devreme.

Copilitul plantelor de tutun este o lucrare foarte importantă şi se execută la toate culturile la care s-a aplicat cârnitul, când lăstarii au 10-12 cm lungime. Copilii produc frunze de calitate slabă şi împiedică dezvoltarea frunzelor de pe tulpina principală. Se poate renunţa la lucrarea de copilit numai în cazuri foarte rare, şi anume atunci când trebuie corectat efectul unui cârnit efectuat prea timpuriu, pe solurile fertile, în urma căruia s-ar obţine foi tari, de culoare verde-închisă. Copilii lăsaţi pe plantă folosesc o parte din substanţele nutritive, care, din cauza abundenţei, în cazul menţionat, ar dăuna calităţii. Apariţia copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu substanţe inhibitoare (hidrazidă maleică, dimetildodecilamină etc.). Copilii au importanţă şi în cazul când este necesară regenerarea unei culturi bătute de grindină, în vederea înlăturării compromiterii totale a producţiei. Plantele bătute de grindină se retează la cel de-al doilea internod de la suprafaţa solului, din porţiunea rămasă pornind mai mulţi copili. Dintre aceştia se opreşte unul singur, care, îngrijit, asigură o producţie oarecare de foi. Operaţiunea de retezare a plantei este cunoscută sub numele de recepat. Refacerea culturilor de tutun bătute de grindină trebuie luată în considerare numai când recepatul se efectuează până în jurul datei de 20 iulie, astfel ca foile de pe copili să poată ajunge la maturitate şi să rămână timpul necesar uscatului înainte de a intra în perioada ploioasă şi rece de toamnă. Analizând calitatea recoltei, obţinută de la plante recepate, V. Arghirescu concluzionează că aceasta este foarte slabă la toate soiurile de tutun cultivate. La plantele recepate, frunzele, în cea mai mare parte, sunt atacate de viroze. Asemenea tutunuri sunt fade, de cele mai multe ori lipsite chiar de nicotina necesară satisfacerii pasiunii fumătorului. Din cauza calităţii industriale foarte reduse a tutunurilor refăcute după grindină, în asemenea cazuri are loc renunţarea la recoltă şi însămânţarea terenului cu legume sau o plantă furajeră.

Irigarea - şi tutunul este una dintre plantele avizate la irigare, întrucât ocupă suprafeţe însemnate în zona irigabilă a ţării. Irigarea tutunului atrage după sine creşterea însemnată a producţiei de foi, fără diminuarea evidentă a calităţii. La o cantitate mai mare de apă se reduce procentul de nicotină, se îmbunătăţesc culoarea şi consistenţa. La o îngrăşare abundentă cu azot, o bună aprovizionare a plantelor cu apă împiedică ridicarea conţinutului de albumine în frunze. Soiurile de tutun cultivate pe solurile nisipoase din stânga Jiului sau în sistemul de irigare Sadova-Corabia (parţial) îşi sporesc producţia prin irigare cu 50% până la 100%. În plus, pentru tutunul plantat foarte timpuriu, până la sfârşitul lunii aprilie, la care recoltatul foilor se încheie în prima decadă a lunii august, este posibilă obţinerea până la 15 septembrie a unei a doua recolte, prin receparea tulpinilor (350-650 kilograme de foi uscate sau 18-28% din producţia totală). Această recoltă este de calitate slabă. Pe solurile nisipoase, tutunul se irigă de 6-8 ori, în funcţie de precipitaţiile din anul de cultură. Prima udare se administrează înainte de plantare, pentru a crea răsadului condiţii cât mai bune de prindere. A doua udare se administrează după ce plantele s-au prins, s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere („s-au desprins bine de sol“). În continuare, până la înflorire, tutunul se mai irigă de 2-3 ori, iar după înflorire, de asemenea, de 2-3 ori. Plantele se dezvoltă foarte bine la umiditatea solului de 60-80% din capacitatea de câmp. Ţinând seama de cerinţele soiurilor de tutun cultivate pentru apă şi de adâncimea de înrădăcinare a plantelor pe solurile nisipoase, se impune menţinerea în timpul vegetaţiei a unei umidităţi superioare plafonului de 50% din intervalul umidităţii active (I.U.A), pe adâncimea de 50 cm. Normele de udare variază între 200 şi 300 metri cubi/hectar. Administrarea neuniformă a apei pe teren atrage după sine mari diferenţieri în dezvoltarea foilor şi de aici reducerea însemnată a procentului de foi de calitate superioară. Excesul de umiditate favorizează infecţiile de mană, cu consecinţe negative asupra producţiei şi calităţii. La tutunurile cultivate în alte sisteme de irigare, pe solurile zonale sau pe aluviuni, numărul de udari se reduce la 3-6. Pe aceste soluri udarea dinainte de plantare arareori este necesară. Normele de udare cresc la 400-500 metri cubi la hectar şi chiar mai mult în perioada de consum maxim.

Combaterea dăunătorilor - cel mai păgubitor dăunător pe timpul vegetaţiei tutunului în câmp este tripsul (Thrips tabaci). Acest dăunător - larvele şi adulţii - atacă plantele pe tot timpul vegetaţiei. Sunt mai sensibile soiurile de tutun orientale şi semiorientale. Insecta are trei generaţii: de primăvară, care începe în luna aprilie şi durează până în iunie; a doua, de vară, lunile iulie-august; a treia, de toamnă, care durează din luna august până în luna aprilie a anului următor. Combaterea tripsului se face cu produse indicate de specialiştii fitosanitari, prin stropiri ale răsadului cu o zi înainte de plantare, apoi prin stropirea plantelor în câmp la 10-15 zile de la plantare, la 10 zile după primul tratament în câmp şi la 10-15 zile după al doilea tratament. În condiţii favorabile insectei se pot face tratări suplimentare. Combaterea tripsului tutunului este o măsură de întreţinere a culturii deosebit de economică. Alţi dăunători specifici culturii de tutun sunt: buha semănăturilor (Euxoa segetum), viermele-sârmă (Agriotes lineatus), afidele (Myzus persicae), coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa), omida capsulelor (Heliothis obsoleta). Principalele măsuri de combatere pentru aceşti dăunători sunt de natură agrotehnică. De la caz la caz, se analizează şi se pot efectua şi tratamente chimice, cu avizul specialiştilor fitosanitari.

Victor VĂTĂMANU