Lucrările de îngrijire la cultura de bumbac

Bumbacul este una dintre plantele tehnice deosebit de pretenţioase faţă de lucrările de îngrijire. Trebuie reţinut că îmburuienarea culturii atrage după sine nu numai reducerea producţiei, dar şi întârzierea coacerii.

Temperatura scăzută a solului se răsfrânge negativ asupra parcurgerii fazelor de vegetaţie. Orice măsură care conduce la ridicarea temperaturii în lanul de bumbac se recuperează prin grăbirea maturităţii capsulelor. Cel mai adesea, de la semănatul bumbacului până la răsărit (până se cunosc rândurile) trec 14-18 zile. În această perioadă, terenul se poate îmburuiena sau poate prinde crusta care dăunează germinării. Până la răsărit se poate interveni cu grapa stelată numai dacă scoarţa nu a cuprins cotiledoanele. Experienţele efectuate de Gh. Bîlteanu au pus în evidenţă faptul că lucrările solului până la răsărit determină pierderi importante de plante. Din această cauză, trebuie alese pentru cultura bumbacului terenuri care nu formează crustă, iar solul trebuie foarte bine pregătit, nivelat, pentru a crea plantelor cele mai bune condiţii de răsărire. Prăşitul mecanic - imediat ce se cunosc rândurile se efectuează prima praşila la adâncimea de 5-6 cm, cu viteză redusă a tractorului (4-5 kilometri/oră) şi cu o bandă de protecţie de 10-12 cm. La prima praşilă se cere o atenţie deosebită pentru a nu se arunca pământ peste plantele tinere, care, în această fază, sunt foarte sensibile şi pot fi uşor distruse. În continuare, în cultura bumbacului se mai execută încă 4-5 praşile la adâncimea de 10-12 cm. În cazul când în lan sunt goluri, acestea se completează imediat după răsărire, cu sămânţă înmuiată în apă timp de 24 de ore. În cultura bumbacului sunt necesare trei praşile manuale, prima când plantele au 2-3 frunze adevărate, cu care ocazie se face şi o corectare a densităţii culturii. Numărul de praşile mecanice din cultura bumbacului se poate reduce la două, iar al praşilelor manuale la una, dacă pentru combaterea buruienilor se utilizează erbicide. Erbicidele sunt recomandate de specialiştii agronomi şi acestea se aplică fie înainte de semănat cu circa 14-15 zile, încorporate în sol la adâncimea de 4-5 cm, sau în preziua semănatului, şi încorporate la 3-4 cm adâncime cu combinatorul. Unele erbicide pot fi volatile şi în acest caz acestea se încorporează prin două lucrări cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa cu colţi reglabili, imediat după administrare. Folosirea erbicidelor nu exclude praşile manuale selective. Buruienile care apar mai târziu se elimină prin plivire. Este important de reţinut că orice buruiană în culturile de bumbac aduce pagube deosebite şi importante, prin concurenţa faţă de lumină, prin reducerea temperaturii şi prin greutăţile pe care le provoacă la recoltare.

Combaterea dăunătorilor - afidele (Aphys gossypi) aduc mari prejudicii, provocând căderea bobocilor florali. Aceleaşi prejudicii le aduce tripsul tutunului, Thrips tabaci. Trebuie luate măsuri de combatere cât mai timpuriu, întrucât pot fi pierduţi primii boboci, adică primele fructificaţii, acelea care ajung primele la maturitate. Omida capsulelor (Heliothis armigera) poate produce daune foarte mari, mai ales generaţia a doua (iulie-august). Sunt necesare controale atât în culturile de bumbac, cât şi la culturile vecine (porumb, ricin, tutun, tomate, ardei), mai ales acolo unde s-au semnalat în anii anteriori atacuri de omizi (insecta este polifagă). La prezenţa fluturilor în cultura de bumbac sau în cazul în care s-au semnalat atacuri ale omizii la culturile vecine, se aplică un tratament cu insecticidele recomandate de specialiştii fitosanitari judeţeni. La 5-7 zile, tratamentul se repetă. Păianjenul roşu (Tetranychus sp.) dăunează frunzelor de bumbac, mai ales pe timp de secetă prelungită în perioada iunie-august. Atacul acestei insecte provoacă pierderea prematură a frunzelor. Se fac tratamente având în vedere o foarte bună stropire a frunzelor pe partea inferioară. Dacă atacul începe după 15 august, nu sunt necesare tratamente. Căderea frunzelor, sub influenţa atacului de păianjen are efect favorabil asupra maturării capsulelor.

Combaterea bolilor - Gomoza bumbacului se combate prin tratamente la seminţe. Distrugerea germenilor patogeni de pe înveliş se face prin tratamentul înainte de semănat cu fungicide (care este obligatoriu), întrucât prin acest tratament se constituie în sol un factor protector, absolut necesar pentru plante în procesul de germinare şi răsărire. Sămânţa se eliberează de linters (de „pâslă“) prin tratare cu acid sulfuric concentrat şi se condiţionează, în mod deosebit pentru creşterea purităţii, masei şi uniformităţii. Acidul sulfuric măreşte şi capacitatea de absorbţie a seminţelor pentru apă şi puterea lor de străbatere. Putregaiul plantelor este parţial prevenit prin tratamentele ce se fac la seminţe, prin pregătirea optimă a patului germinativ, prin respectarea adâncimii de semănat. În caz de atac, se procedează imediat la un prăşit manual, pentru aerisirea coletului plăntuţelor.

Irigarea - în zona de cultură a bumbacului în România, în 40-50 de ani, cantitatea de precipitaţii depăşeşte 300 mm în perioada de vegetaţie a acestei specii. În aceşti ani irigarea nu numai că este necesară, dar determină o întârziere accentuată a deschiderii capsulelor. În anii secetoşi, în faza în care se înregistrează cel mai mare consum de apă (de la începerea înfloritului până la formarea capsulelor) irigarea asigură la bumbac sporuri la producţia totală de 24-138%, însă nu întotdeauna şi sporuri de producţie până la prima brumă. Acest fapt atrage atenţia că irigarea bumbacului, ca măsură de creştere a producţiei, se cere efectuată numai în anii foarte favorabili pentru această specie. În anii secetoşi şi foarte călduroşi, bumbacul se irigă cu norme de udare mijlocii spre mici (400-500 mc/ha), pe brazde scurte, încât rigola să se umple cu apă în câteva minute, sau prin aspersiune. Nu se poate practica irigarea pe brazde lungi, întrucât pe asemenea brazde cel puţin pe o jumătate se creează exces de apă, cu efecte pronunţat negative asupra coacerii. Nu este indicată la bumbac irigarea după păstrarea unor plafoane minime, ci după fazele de vegetaţie sau după metode fiziologice vegetale. Bumbacul suferă puternic de secetă când forţa de sugere atinge în frunze peste 20 de atmosfere. Udarea se face când forţa de sugere depăşeşte 14 atmosfere. În prezent, cunoscându-se bine biologia bumbacului, intensitatea proceselor de creştere şi cerinţele pentru recolte mari înainte de brumă, nu pot fi luate în considerare, cercetările efectuate după care plafonul minim pe timpul vegetaţiei reprezintă 65-70% din capacitatea de câmp, iar de la îmbobocire la 1 august peste 70%. Cunoscând rezistenţa bumbacului la secetă şi frecvenţa anilor favorabili acestei culturi, în general de numai 70-80%, irigarea, când se ia în considerare, trebuie realizată numai în cursul lunii iulie (până cel mai târziu la 5 august), cu două udări, numai în cazul în care prima udare se execută până la 10 iulie. În cazul în care prima udare se face după această dată, nu se mai face şi a doua udare, însă norma se măreşte la 600 mc/ha. După udare, se cere o praşilă mecanică, pentru favorizarea aerisirii şi încălzirii solului. În zona de cultură a bumbacului din Italia, se apreciază că pentru creşterea producţiei până la dublare sunt suficienţi pentru irigare de la 550 până la 1200 mc/ha.

Cârnitul - pentru grăbirea coacerii bumbacului se cere spre sfârşitul lunii august înlăturarea de pe plante a tuturor ramurilor suplimentare care între timp ar fi crescut de la baza ramurilor de rod, a vârfurilor ramurilor de rod, a ramurilor din partea superioară a plantei. Se înlătură de pe plantă nu doar ramuri cu flori, dar şi cu capsule mai mici, care nu se pot matura până la venirea brumelor şi nici după brumă. Se crează prin această lucrare condiţii mai bune pentru pierderea apei din sol şi pentru încălzirea solului. Terenul rămâne astfel descoperit şi razele soarelui pătrund libere printre plante până la suprafaţa solului. Lucrarea de înlăturare de pe plantă a elementelor vegetative, aşa cum ar trebui realizată, este grea şi costisitoare. Din această cauză este acceptată, cu rezultate foarte bune pentru maturarea mai multor capsule înainte de brumă, înlăturarea numai a părţilor superioare ale plantei (tulpina principală) cu o maşină de cârnit asemănătoare unei cositori, care lucrează pe trei rânduri, cu posibilităţi de reglare a înălţimii de tăiere (55-100 cm). Operaţia se execută în prima decadă a lunii septembrie. Încă se studiază tratarea plantelor cu substanţe retardante, după ce s-a format numărul de capsule dorit, substanţe care, prin acţiunea lor, limitează creşterea, asigurându-se astfel condiţii pentru o coacere mai timpurie. Cârnitul la bumbac îşi reduce din importanţă dacă se asigură densitatea optimă a culturii. Creşterea „tufei“ este puternic încetinită sub acţiunea  densităţii din momentul în care se formează pe plantă primele capsule.

Defolierea - se realizează prin tratament chimic şi este o măsură obligatorie pentru recoltarea mecanizată. Administrarea defolianţilor trebuie să coincidă cu începerea pierderii normale a frunzelor, moment în care este deschisă prima capsulă la 60-70% din plante. În cazul în care se folosesc substanţe cu acţiune mixtă (defoliere, desicare), administrarea se face ceva mai târziu, când este deschisă prima capsulă la 80-90% din plante. Calendaristic, în România tratamentul culturii cu defolianţi se încadrează aproximativ în intervalul 15 - 25 septembrie. Defolierea se produce în 12-18 zile în proporţie de 85-95%. Prin defoliere se obţine şi un procent mai mare de bumbac recoltat înainte de brumă. În experienţele coordonate de Gh. Bîlteanu, varianta nedefoliată a produs până la brumă 67,2% din recoltă, în timp ce varianta defoliată a produs 78,3%. La o defoliere prea timpurie se micşorează greutatea medie a bumbacului brut la capsulă, masa a 1.000 de seminţe şi conţinutul acestora în ulei. Defolierea bumbacului este o măsură curentă în ţările mari producătoare din lume, unde recoltarea se execută numai mecanizat.

Victor VĂTĂMANU