Lucrările de întreţinere la specia pomicolă cais

Lucrările de întreţinere la specia pomicolă cais

Tendinţa naturală de creştere a coroanei

Ritmul de creştere este deosebit de rapid  la cais în primii ani de la plantare (A. Chira şi colaboratorii), formând creşteri anuale de 80-120 cm, cu numeroşi lăstari anticipaţi şi înregistrând 2-3 valuri de creştere în aceeaşi perioadă de vegetaţie. Pomii ajung repede la înălţimea de 4-6 metri şi la un diametru al coroanei de 6-8 metri. După intrarea pe rod, în anul 3-4 de la plantare, ritmul de creştere scade pentru ca, după intrarea în plină producţie, la 7-8 ani, practic coroana să rămână la aceleaşi dimensiuni. Tendinţa naturală a caisului este să formeze o coroană piramidală răsfirată, apoi globuloasă, care, cu timpul, sub greutatea rodului, tinde către o formă globuloasă spre turtită. Coroana naturală este încă destul de des practicată la pomii din curţile şi grădinile familiale. O asemenea coroana se formează la pomii care nu sunt taiaţi niciodată. Pomii cu astfel de coroană intră repede pe rod, însă tot aşa de repede se epuizează din cauza rodului abundent. Înainte de a se forma un schelet viguros, partea inferioară a şarpantelor se degarniseşte aproape complet, iar fructele rămân mici şi pătate, fără valoare comercială. Caracteristic pentru un pom lăsat în această situaţie sunt periodicitatea de rodire, ramuri multe în coroană, arcade de rodire apărute încă de la primii ani de rod şi, nu în ultimul rând, forma turtită a coroanei.

Forme de coroană recomandate

În România, ca şi pe plan mondial, se practică în prezent două sisteme de înfiinţare şi conducere a plantaţiilor de cais: în formă de vas ameliorat, la distanţă de 6 metri între rânduri şi 5 metri pe rând, sau în formă aplatizată, la distanţe de 4,5 metri între rânduri şi 4 metri pe rând. Ca forme aplatizate se practică: palmeta etajată şi palmeta neetajată.

Tăierea de fructificare

În rândul pomicultorilor din România şi din străinătate, mult timp s-au purtat discuţii dacă să se aplice sau nu tăierile la cais. Argumente pro şi contra erau susţinute cu exemple concrete privind producţia şi calitatea fructelor, longevitatea pomilor etc. Odată cu trecerea culturii caisului de la suprafeţe mici la plantaţii pe suprafeţe mari, s-a simţit nevoia aplicării unei tehnologii corespunzătoare cerinţelor biologice ale caisului, iar aceasta impunea intervenţia pomicultorilor şi prin tăieri. Caisul reacţionează favorabil la tăieri, însă la tăieri moderate şi făcute cu regularitate. Prin tăieri trebuie să se realizeze forma de coroană care să asigure pătrunderea aerului şi a luminii în tot cursul zilei. Scheletul pomului trebuie să fie puternic, echilibrat, capabil să suporte producţii mari de fructe, lucru ce trebuie realizat încă din primii ani de cultură. Tehnica tăierii trebuie respectată la cais mai mult ca la alte specii. Tăierea ramurilor se face obligatoriu în zona inelului de creştere, cu instrumente bine ascuţite, iar rana lăsată de ferăstrău să fie netezită cu cosorul. Rănile cu diametrul mai mare de 2-3 cm se ung cu mastic sau cu vopsea pe bază de ulei vegetal. La cais, tăierea de fructificare este uşor de efectuat, ştiut fiind faptul că el rodeşte aproape exclusiv pe creşteri de un an. Încă de la formarea coroanei, se urmăreşte asigurarea un schelet puternic şi a unui plasament cât mai convenabil pentru formaţiunile de rod. La cais se disting ca formaţiuni de rod ramurile mijlocii şi buchetele de mai. Dacă tăierile de întreţinere a pomului se fac corect, tăierile de fructificare se rezumă la intervenţii asupra formaţiunilor fructifere, la care prin scurtări se stimulează creşteri vegetative şi implicit prelungirea perioadei de viaţă şi normarea producţiei de fructe. Mai precis, prin tăierile de întreţinere, pentru toate formele de coroană adoptate se urmăreşte: îndepărtarea tuturor creşterilor care concurează sau tind să ia locul axului sau a unei ramuri de schelet sau semischelet; eliminarea creşterilor care tind să îndesească coroana; asigurarea subordonării ramurilor şi păstrarea echilibrului, mai ales la coroanele în formă de vas; îndepărtarea tuturor uscăturilor şi a creşterilor care se încrucişează, care împiedică mascarea aerului şi pătrunderea luminii, favorizând astfel răspândirea moniliozei şi a altor boli. Tăierile de fructificare se aplică anual, diferenţiat în funcţie de vârsta pomilor, vigoarea de creştere, specificul de fructificare a soiului, gradul de afectare a temperaturilor scăzute. În primii 3-4 ani de fructificare, tăierile de rodire, la soiurile cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii, vor fi concretizate prin: rărirea ramurilor mijlocii la 12-15 cm, prin îndepărtarea, în primul rând, a celor inserate pe partea superioară şi inferioară a fiecărei ramuri de schelet sau semischelet; scurtarea ramurilor mijlocii, respectiv ramurile anuale care depăşesc 80-90 cm, cu L, adică la 6065 cm lungime; reţinerea fără scurtarea ramurilor cu lungimea de până la 60 cm, rărindu-le la distanţa precizată, 12-15 cm. Toate aceste operaţii se efectuează concomitent cu tăierile de întreţinere. La soiurile cu fructificare preponderent pe buchete, în aceeaşi perioadă (3-4 ani de rodire), tăierile de fructificare constau în: scurtarea ramurilor mijlocii la 40-45 cm, pentru o bună ramificare, şi rărirea lor la 15-20 cm; menţinerea ramurilor mijlocii întregi când nu depăşesc 40 cm, dar rărirea se va face la aceeaşi distanţă precizată; rărirea buchetelor de mai la 8-10 cm. După 3-4 ani de rodire, tăierile de fructificare la ambele categorii de soiuri includ spre intervenţie şi ramurile de semischelet. Pentru soiurile cu rodire predominant pe ramuri lungi: se scurtează 1/3 din ramurile de semischelet cu vârsta de 4-5 ani în lemn de 2-3 ani, în scopul reîntineririi şi favorizării de noi creşteri. Scurtarea se realizează deasupra unei formaţiuni bine formate, cu poziţie favorabilă reluării procesului de creştere; se suprimă 1/3 din ramurile de semischelet, cu vârsta de 4-5 ani, înlocuindu-se cu noi creşteri anuale, prezente în apropierea lor; se menţin 1/3 din ramurile de semischelet, de obicei cele cu poziţie favorabilă, cu bună garnisire şi vigoare, urmând a fi suprimate sau scurtate în anul următor; se răresc ramurile mijlocii prezente pe schelet sau semischelet, la 12-15 cm şi se scurtează, numai când depăşesc 70 cm, la lungimea de 60-65 cm; buchetele ramificate se scurtează la primele ramificaţii şi se răresc la 10-12 cm. Pentru soiurile cu fuctificare preponderent pe buchete: se suprimă 1/5 din ramurile de semischelet cu vârsta de peste 5-6 ani, înlocuindu-se cu noi creşteri anuale, situate în apropierea lor. Înlocuirea ramurilor de semischelet se efectuează treptat pe o perioadă de 5-6 ani prin suprimarea şi înlocuirea cu noi creşteri; se răresc buchetele de mai la 8-10 cm, înlăturându-se buchetele ramificate de peste 5 ani sau se scurtează la prima ramificaţie bazală; se reţin nescurtate ramurile mijlocii cu lungimea de 30-35 cm, rărindu-se la 15-20 cm. Indiferent de modul de fructificare sau de vârsta pomilor, în cazul afectării pomilor de temperaturi scăzute în proporţie de până la 80%, intervenţia este bine să se realizeze la pornirea în vegetaţie. În acest caz, se reţine un număr mai mare de ramuri mijlocii, îndepărtând, de obicei, concurentele prelungirilor şi ramurile crescute vertical, pe şarpante sau subşarpante, fără posibilitatea de garnisire. Ramurile mijlocii pot fi reţinute întregi la 70-80 cm, dat fiind faptul că acestea, spre vârf, prezintă muguri viabili. Ramurile de semischelet se răresc la 20 -25 cm, înlocuind 1/3 din numărul lor cu ramuri anuale. Se îndepărtează cele cu vârsta de 4-5 ani, cu poziţie nefavorabilă unei bune garnisiri. În anul următor, tăierile de fructificare vor fi efectuate în funcţie de specificul de rodire precizat.

Tăierea în verde a caisului

Tăierea caisului în timpul perioadei de vegetaţie este cunoscută de mult timp. Aplicarea ei însă în producţie se face pe scară mai restrânsă pentru faptul că necesită un volum mare de muncă calificată. În funcţie de vârsta lăstarului, a perioadei când se execută lucrarea şi a scopului urmărit se disting: plivitul, tăierea de vară şi tăierea după recoltatul fructelor. Plivitul se execută primăvara, îndată ce se individualizează lăstarii (5-6 cm). În această fază, lăstarii sunt încă erbacei şi se pot rupe uşor cu mâna. Se îndepărtează în primul rând lăstarii care tind să crească către interiorul coroanei, apoi creşterile care concurează lăstarii de prelungire, precum şi o parte din lăstari, în general cei mai debili, care aglomerează unele zone de creştere. Periodic, este bine ca pomii cărora li s-a făcut plivitul să fie verificaţi, pentru că este posibil să ţâşnească noi lăstari în zonele nedorite, lucru întâlnit destul de des la cais, şi care trebuie îndepărtaţi sau ciupiţi. Tăierea de vară - tehnica tăierii constă în îndepărtarea cu foarfeca a treimii superioare a lăstarilor care garnisesc şarpantele şi care depăşesc lungimea de 35-40 cm. Sunt excluşi de la această operaţie lăstarii de prelungire a ramurilor de semischelet şi schelet de la pomii a căror coroană a atins maximum de volum, precum şi lăstarii care, prin poziţia lor, vor trebui să înlocuiască sau să completeze o ramură de semischelet şi, mai rar, de schelet. Tăierea după recoltatul fructelor - perioada cea mai potrivită este 1-15 august. Acest sistem de tăiere se aplică la pomii deja intraţi pe rod şi se bazează pe aceleaşi principii ca la tăierile din perioada de repaus. Deosebirea este că tăierile în verde după recoltatul fructelor trebuie obligatoriu completate cu fertilizare şi irigare, operaţiuni de o importanţă majoră în această perioadă când caişii au suportat sarcina producţiei de fructe în perioada cea mai secetoasă şi mai călduroasă a anului: iulie-august. Tăierile după recoltare este bine să se realizeze asupra ramurilor rupte, uscate sau afectate de apoplexie, completate cu tăieri în perioada de repaus, dacă nu sunt posibile o îngrăşare suplimentară şi o udare imediată.

Fertilizarea caisului

Tendinţa caisului spre o rodire abundentă trebuie susţinută printr-o bună lucrare a solului şi o fertilizare raţională a solului. În primii 4-5 ani după plantare, se administrează fiecărui pom în jurul trunchiului, pe o rază ce se măreşte anual cu 0,5 metri, câte 4 kilograme de bălegar fermentat împreună cu 6 grame de azot, 5 grame de fosfor şi 8 grame de potasiu substanţa activă la un metru pătrat. După împrăştierea acestor îngrăşăminte, zona circulară se lucrează cu sapa sau cu freza, la adâncimea de 10-12 cm. În plantaţiile de cais pe rod, mai mult ca la alte specii, trebuie să se aplice o fertilizare de bază şi una sau mai multe fertilizări suplimentare. Pentru fertilizarea de bază, la un hectar de livadă pe rod, pe un sol cu fertilitate mijlocie, este necesar să se încorporeze, o dată la doi ani, o cantitate de 40 de tone de gunoi de grajd, asociat cu îngrăşăminte chimice, socotindu-se câte 100-200 kilograme/hectar azot, 80-100 kilograme/hectar fosfor şi 80-100 kilograme/hectar potasiu. Acestea se încorporează în sol odată cu arătura de toamnă, cu excepţia azotatului de amoniu, care se administrează în trei reprize astfel: 1/3 din doză toamna, apoi primăvara înainte de înfloritul pomilor şi 1/3 în luna iunie, după căderea fiziologică a fructelor. Pe lângă îngrăşăminte, pe solurile argiloase şi acide din zonele deluroase şi umede se aplică amendamente calcaroase, faţă de care caisul reacţionează destul de bine.

Victor VĂTĂMANU