Lucrările solului la cultura de lucernă

Lucrările solului la cultura de lucernă

Avantajele lucrărilor solului la cultura de lucernă
Lucrările solului au rolul de a îmbunătăţi condiţiile fizice, chimice şi biologice şi de a crea relaţii optime între apă şi aer; în acelaşi timp, după cum prezintă I. Moga şi colaboratorii, se urmăreşte încorporarea resturilor vegetale şi a îngrăşămintelor, dar şi combaterea buruienilor şi a unor dăunători. Prin executarea corectă a lucrărilor solului, volumul acestuia creşte cu 20-35%, iar capacitatea de înmagazinare a apei sporeşte şi ea direct proporţional. Lucerna dezvoltă un sistem radicular viguros pe soluri bine structurate, cu o textură medie, unde partea solidă reprezintă 45-50%, apa - 25-30% şi aerul - 20-25%. Speciile de graminee perene care intră în alcătuirea amestecurilor intensive cu lucernă se dezvoltă normal şi la conţinuturi mai mari de apă, în care aerul este reprezentat într-o proporţie mai mică, cu condiţia ca nivelul acestuia să nu scadă sub 12-15%. De aceea, în perioadele în care în sol există un exces temporar de apă, prezenţa gramineei în amestecul intensiv asigură o asanare a stratului biologic activ, fapt ce conduce la crearea unor condiţii mai favorabile şi pentru lucernă.

Lucrările solului pot îmbunătăţi aprovizionarea plantelor cu apă prin mărirea vitezei de infiltrare, a capacităţii de înmagazinare, a acesibilităţii apei pentru plante şi prin reducerea scurgerii apei la suprafaţă sau a pierderilor prin evaporare.

Nivelarea solului
După cum s-a dovedit prin cercetări agricole minuţioase, lucerna nu rezistă la băltirea apei, situaţie ce se poate întâlni pe toate tipurile de sol în cazul solelor denivelate. Acest fapt impune nivelarea solului ca pe o măsură indispensabilă. Nivelarea este necesară pentru facilitarea unei infiltrări uniforme a apei, pentru realizarea unei încorporări uniforme a seminţei în sol şi pentru a se putea face o recoltare a plantelor fără pierderi. Nivelarea se execută în mod necesar vara şi toamna şi este contraindicată primăvara, când efectul poate să fie negativ. Pentru realizarea unei lucrări corecte, solul se lucrează în prealabil cu grapa cu discuri (1-2 lucrări), în scopul afânării stratului superficial şi facilitării operaţiunii de nivelare. Nivelatorul trebuie să fie astfel reglat încât să nu disloce un strat de pământ (de sol) mai adânc de 10-15 cm pentru a se evita neuniformitatea terenului sub aspectul fertilităţii. Lucrarea de nivelare se face, de regulă, o dată la 3-4 ani, folosindu-se utilajele existente în dotarea unităţilor agricole. Nivelarea terenului pentru lucernă este posibilă în situaţia în care semănatul se execută primăvara. În cazul când semănatul se face la începutul toamnei, este de dorit ca nivelarea să se execute cu 3-4 săptămâni înainte de pregătirea patului germinativ: în această situaţie este de preferat ca nivelarea să se execute la planta premergătoare. Pentru aducerea solului la un nivel uniform de fertilitate se impune ca administrarea îngrăşămintelor să se facă după executarea operaţiei de nivelare. Procesul de nivelare priveşte, de fapt, întregul ansamblu de lucrări ale solului, printre care un loc important îl ocupă executarea corectă a arăturii, a lucrărilor de pregătire a patului germinativ şi a lucrărilor de întreţinere. Realizarea acestui ansamblu de lucrări pe parcursul anilor evidenţiază nivelul de pregătire a specialistului şi gradul de instruire a mecanizatorilor.

Lucrările de bază ale solului
Arătura, considerată indispensabilă pentru crearea unor condiţii favorabile de dezvoltare şi pentru culturile perene, a fost mult dezbătută în lucrările de specialitate, în care se insistă asupra necesităţii realizării arăturii până la mijlocul toamnei, precum şi asupra calităţii acesteia. Părerile autorilor sunt împărţite în privinţa adâncimii arăturii, unii optând pentru executarea unei arături mai adânci, iar alţii pentru efectuarea unei arături normale. Staicu arată că, în condiţiile din România, în ultimii 160-165 de ani, lucrările solului s-au făcut la o adâncime moderată (20-25 cm); acest strat este mai sărac în humus şi elemente nutritive, însă în stratul imediat următor solul este bine structurat, putând fi străbătut cu uşurinţă de rădăcinile plantelor. I. Moga consideră că, cel puţin pe solurile fertile, numai primul strat trebuie mobilizat cu plugul, situaţie când se obţin producţii mari, cu consumuri mici de energie. Cercetările întreprinse pe cernoziomuri evidenţiază că adâncimea cea mai favorabilă este de 20-25 cm. Pe aceste soluri, cercetările întreprinse de Safta şi Bălan au evidenţiat faptul că rădăcinile de lucernă se dezvoltă viguros şi profund. Când însă arătura s-a executat an de an la aceeaşi adâncime, se formează hardpanul (talpa plugului), care stânjeneşte dezvoltarea sistemului radicular; în aceste condiţii, formează coturi, iar când hardpanul este constituit pe un strat mai gros, pivotul central al rădăcinii nu se mai dezvoltă în profunzime, înrădăcinarea rămânând superficială. Această stare de lucruri conduce la scăderea producţiei, mai ales în anii secetoşi. Cele arătate mai sus obligă alternarea adâncimii de arătura în cadrul rotaţiei, urmând ca pentru cel puţin un an (din cei 4-5) arătura să se execute ceva mai adânc, pentru mobilizarea stratului compact. Acest deziderat se poate realiza şi prin folosirea plugului prevăzut cu scormonitor, care să fie reglat la 22-25 cm, urmând ca scormonitorul să mobilizeze stratul imediat al solului pe o adâncime de încă 10 cm. Această lucrare este mai eficientă când se execută la planta premergătoare lucernei. Epoca la care se execută arătura şi gradul ei de menţinere şi de nivelare prezintă importanţă mai mare decât adâncimea la care se face arătura. În consecinţă, este important ca după eliberarea terenului de resturi vegetale, când solul este reavăn, să se execute arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată sau cu grapa cu colţi. În cazul în care solul este prea uscat, este de preferat ca acesta să se lucreze cu grapa cu discuri, perpendicular pe direcţia arăturii anterioare. În această situaţie, arătura se va executa imediat după căderea primelor precipitaţii, care au penetrat stratul arabil. Este de preferat folosirea plugului cu geometrie variabilă, realizând o răsturnare mai bună a brazdei şi o încorporare completă a resturilor vegetale. Pe solurile brune, cu grade variabile de podzolire, existenţa unui strat argilos slab permeabil împiedică infiltrarea apei şi se provoacă băltiri, care pot compromite lucernierele. Când stratul slab permeabil este aşezat pe un strat cu textură mai uşoară, şi deci cu o permeabilitate mai bună, se recomandă executarea unor arături foarte adânci, la 50-70 cm, pentru amestecarea celor două straturi de sol, fapt ce asigură mărirea permeabilităţii; operaţia se execută o dată la 4-5 ani. Această lucrare s-a dovedit utilă pentru lucernă, pe un sol brun luvic arătura adâncă executată la 47-50 cm a determinat o creştere a producţiei medii cu 43% faţă de arătura la 18-20 cm. Pe majoritatea solurilor podzolice permeabilitatea pentru apă scade o dată cu adâncimea; în aceste condiţii, executarea arăturilor adânci conduce la aducerea la suprafaţă a unor straturi mai bogate în argilă şi deci mai greu permeabile. Pentru astfel de soluri se recomandă înlocuirea arăturilor adânci, prin executarea unor afânări, fără întoarcerea brazdei, executate la 50-70 cm. Pe maşina de afânat solul, corpurile de afânare sunt plasate la 70 cm sau la 140 cm între ele, fapt care conduce la mărirea vitezei de infiltrare a apei, solul zvântându-se la desprimăvărare mai devreme cu 4-7 zile. Operaţia de afânare a solului este urmată de executarea unei arături la adâncimea de 23-25 cm, care se execută cât mai devreme posibil, de preferinţă perpendicular pe direcţia de lucru a uneltelor de afânare. Efectul de afânare se menţine 3-4 ani, lucerna urmând în rotaţie în primii doi ani după executarea acestei lucrări. Pe solurile cu pante mai mari de 3% este necesar ca arătura să se facă pe curba de nivel; în aceste condiţii, arătura ceva mai adâncă (30 cm) poate să reţină mai multă apă, dar nu poate compensa pierderile mai mari de sol când, după executarea lucrării, urmează ploi torenţiale. După Bassere, calitatea arăturii, care este esenţială în cazul lucernei, dar şi pentru alte culturi, poate să fie apreciată după următoarele criterii: trasarea brazdelor să se facă drept şi uniform pe toată lungimea; adâncimea arăturii să fie cât mai uniformă, abaterile depăşind ±1 cm; lăţimea brazdei să fie uniformă pe toată lungimea ei; solul să se reverse în urma plugului, fapt ce impune evitarea executării arăturii pe soluri prea umede sau prea uscate; întoarcerea completă a brazdei, prin care se aduce solul structurat la suprafaţă şi se încorporează integral resturile de plante şi buruieni; executarea corectă a primei şi ultimei brazde pentru evitarea formării de coame şi şanţuri; ataşarea după plug a unei grape rigide sau stelate în funcţie de gradul de umectare a solului; când arătura se execută vara, se impune întreţinerea acesteia prin lucrări superficiale cu grapa cu discuri. În situaţia în care lucerna se seamănă la sfârşitul verii sau la începutul toamnei, când aceasta se amplasează pe parcele care în anii anteriori au fost lucrate după criteriile menţionate, în care solul nu este prea tasat la suprafaţă şi nici încărcat cu multe resturi vegetale, pregătirea solului se poate face în exclusivitate cu grapa cu discuri. Când premergătoarea este o cereală de toamnă, este important ca după eliberarea terenului de resturi vegetale să se ardă miriştea (dar nu se recomandă această lucrare); prin această lucrare se facilitează o pregătire mai corectă şi mai rapidă a patului germinativ. Acest mod de pregătire a solului este posibil mai ales pe cernoziomuri, dar şi pe solurile aluvionare cu o bună permeabilitate. Cercetările întreprinse la Fundulea şi în reţeaua staţiunilor de cercetaredezvoltare au evidenţiat faptul că nici pe solul brun luvic, când acesta a fost corect lucrat în anii anteriori, pregătirea terenului în exclusivitate cu grapa cu discuri nu a condus la scăderea semnificativă a producţie de lucernă. În situaţia în care se folosesc grapele cu discuri cu lăţimea de 3,2-4 m, pentru o mai bună mărunţire a stratului de sol de la suprafaţă (0-15 cm) sunt necesare 3-5 lucrări, ultima urmând a se realiza în agregat cu tăvălugul inelar, în preajma semănatului. Când pregătirea solului se face cu grapa cu discuri tractată de tractoare de mare capacitate, este suficientă o singură lucrare; agregatul va fi astfel reglat încât adâncimea de lucru să nu depăşească 15 cm. În acest caz, pregătirea patului germinativ se face în preajma semănatului, folosind grapele cu discuri în agregat cu tăvălugul inelar. Folosirea tăvălugului inelar ca ultimă lucrare înaintea semănatului se motivează prin necesitatea realizării unei tasări corespunzătoare a patului germinativ, când sămânţa se va putea încorpora la adâncimea dorită; când semănatul se face în sol netăvălugit, există riscul încorporării seminţei la adâncimi prea mari.

Pregătirea patului germinativ
Patul germinativ trebuie să asigure seminţei umiditatea, căldura şi aerul necesar germinării şi răsăririi plantelor. Pentru aceasta este necesar să se asigure o mărunţire şi o afânare a stratului superficial al solului, care să fie capabil să acopere sămânţa şi să o ferească de uscăciune şi de atacul unor dăunători. Sub stratul afânat, solul trebuie să rămână nemobilizat, situaţie în care sămânţa va fi aprovizionată în mod corespunzător cu apă. Pentru realizarea acestui deziderat, când lucerna se seamănă primăvara, pregătirea solului, după arat, se continuă toamna, prin realizarea unor lucrări superficiale cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi. Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea bulgărilor mici şi o uşoară nivelare a solului. Această operaţie se execută în a doua jumătate a toamnei când solul este reavăn şi se revarsă în urma discuitorului. În aceste condiţii, la desprimăvărare, pregătirea patului germinativ se face uşor cu agregatul de grape cu colţi reglabili, prevăzut în spate cu bare metalice. Prin această operaţiune sunt distruse buruienile abia răsărite sau cele aflate în curs de răsărire. Patul germinativ se poate pregăti şi cu combinatorul, mai ales în situaţia în care solul este relativ bulgăros şi sunt prezente şi unele buruieni perene. Prin acţiunea concomitentă a cultivatorului, care afânează solul la suprafaţă şi distruge buruienile, şi a grapei helicoidale, care mărunţeşte bulgării, nivelează terenul şi realizează o tasare uşoară a stratului superficial al solului, se creează condiţii optime pentru germinarea şi răsărirea plantelor. În toate situaţiile, pregătirea patului germinativ este recomandat să se facă numai în momentul în care solul este zvântat la suprafaţă. Una dintre problemele dezbătute în literatura de specialitate este cea a tăvălugirii. Pentru înţelegerea aspectelor legate de efectul tăvălugirii este necesar să se facă unele precizări. În primul rând, tăvălugul nu poate fi folosit la niveluri de umiditate mai mari de 2,5-3 ori apă higroscopică, existând riscul unei tasări exagerate şi al formării unei cruste puternice. În al doilea rând, la umidităţi scăzute ale stratului superficial de sol (sub 1,5 apă higroscopică), acţiunea tăvălugului este practic nulă. S-a stabilit experimental faptul că cedarea apei dintr-un strat în altul se face pe distanţe mici (2-4 cm), iar ridicarea conţinutului în apă al stratului mai uscat se face cu cel mult 2,2%, mărimea acestuia fiind dependentă de cantitatea de apă existentă în stratul mai bogat în umiditate. Din aceste considerente, folosirea tăvălugului înainte de semănatul lucernei în primăvară este indicat numai în situaţia în care apa existentă în sol la adâncimea de încorporare a seminţei nu poate asigura o răsărire normală şi când mai jos cu 1-4 cm există un strat relativ bine aprovizionat cu apă. În acest caz, o lucrare a solului înainte de semănat cu tăvălugul inelar, care acţionează cu 4-5 kilograme/cm pătrat, este indispensabilă.

Victor VĂTĂMANU