Managementul nutrienţilor pe parcele

În noul PNDR se preconizează introducerea unui instrument de management al nutrienţilor, pe parcele, care presupune un studiu agrochimic realizat la nivelul fiecărei parcele. Ce va însemna aceasta pentru fermierii români şi cum vom putea face aceste analize? Mai ales dacă va veni o metodologie unitară de la Bruxelles, care trebuie învăţată, suprapusă peste sistemul informatic al APIA.

„Acest intrument urmează să fie elaborat de Comisia Europeană şi încă nu se ştie dacă va fi unic la nivel UE (adică o metodologie unitară, cum s-a întâmplat în cazul zonelor defavorizate şi motiv pentru care în România, din cauza unor particularităţi de teren sau de climă, au apărut tot felul de anomalii) sau dacă fiecare ţară va putea să-şi facă propriile sisteme bazate pe propriile experienţe“, a spus Cătălin Şimota, directorul ICPA. Noi avem o metodologie dezvoltată înainte de 1989 (nu ştim dacă va rămâne) conform căreia un studiu agrochimic este obligatoriu la un inteval de 4 ani. Dar atunci erau foarte mulţi în sistem şi se lucra continuu, la costuri rezonabile. Dacă am o fermă mare şi aplic strict metodologia, îmi trebuie un anumit număr de probe. Dar de multe ori acesta este prea mare. De aceea vrem să facem studii cu drona şi în funcţie de aspectul plantelor să putem reduce numărul de probe necesar. Dar aceste metode trebuie reglementate şi autorizate“, a mai explicat el. În plus avem nevoie şi de date climatice pe 30 de ani, pentru a corela aceste informaţii. Încercăm introducerea unor excepţii de la regulă, în funcţie de climă, dar cine atestă că în zona X a fost aşa sau nu? Noi am putea, până la luarea deciziilor, cu o politică regională, locală mai bine făcută, să impunem nişte excepţii datorate unor aspecte particulare. Se ştie că Directiva nitraţilor permite statelor membre să obţină, în condiţii stricte, derogări. Acestea trebuie să demonstreze că pot îndeplini obiectivele directivei prin îmbunătăţirea altor măsuri şi prin reducerea pierderilor de substanţe nutritive pe alte căi. Statele membre trebuie să prezinte justificări obiective pentru utilizarea de cantităţi mai mari de gunoi de grajd decât ar corespunde cantităţii de 170 kg de azot pe hectar per an, de exemplu, prevăzute în directive, cum ar fi: perioade lungi de vegetaţie, culturi cu o puternică absorbţie de azot, precipitaţii nete ridicate sau stări excepţionale ale solurilor. Derogarea se acordă printr-o decizie a Comisiei, în urma unui aviz favorabil din partea Comitetului pentru reglementarea nitraţilor. Mai multe ţări au obţinut derogări până acum: Austria, Irlanda, Germania, Danemarca, Olanda şi Marea Britanie.

O altă soluţie - implicarea directă a fermierilor

Pentru că de multe ori apar conflicte între cei de la Mediu şi agricultori, dr. Cătălin Şimota sugerează o implicare directă a asociaţiilor de fermieri în finanţarea unor studii, în interesul lor direct. Acestea, împreună cu reprezentanţi ai institutelor sau centrelor locale pot alcătui nişte grupuri de lucru/cercetare, entităţi publice sau private pentru a realiza aceste studii care să-i ajute ulterior. „Este foarte complicat să lucrezi în sistem acreditat dacă nu ai flux continuu, costurile sunt mari. Teoretic, intervalul acesta de 4-5 ani se poate modifica, în funcţie de evoluţia unor indicatori, care se face pe baza unor modele matematice. Dar depinde de planul de fertilizare. Totul va pleca de la modalitatea în care sa va include în lege acest plan de fertilizare la nivel de parcelă. Să luăm, de pildă, blocul fizic de la APIA. Acest bloc fizic ar putea fi suprapus peste o hartă de sol, care ar putea sparge blocul în câteva zone de sol. Am făcut acest exerciţiu, însă revenim la necesitatea de analize“, a punctat din nou directorul ICPA.

Planul de fertilizare - instrument de gestionare şi control a folosirii îngrăşămintelor

Planul de fertilizare este un instrument util atât pentru stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice (produse în unitate sau procurate din afara unităţii) şi minerale, cât şi pentru luarea unor decizii economice legate de disponibilizarea eventualului exces de îngrăşăminte organice produse în unitate, precum şi alegerea unor momente propice de procurare a necesarului cantitativ şi calitativ de îngrăşăminte minerale sau organice (în cazul în care unitatea nu dispune de suficiente rezerve proprii). La nivelul unei exploataţii agricole, planul de fertilizare permite atingerea următoarelor obiective: 1. calculul anual al necesarului de elemente nutritive (în principal NPK), pentru fiecare cultură (existentă sau care urmează să fie instalată) prin aplicarea unor modele de calcul care să ţină cont de principiile unei fertilizări raţionale, de sistemul de culturi existent în unitate (anuale, pomi, viţă-de-vie, păşuni, fâneţe) şi de nivelul producţiilor planificate. 2. stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte organice existente sau posibil de produs în unitate în cursul anului agricol respectiv, a dozelor de îngrăşăminte posibil de aplicat, pe culturi şi parcele de fertilizare, precum şi a dozelor de îngrăşăminte chimice pentru completare până la nivelul necesarului estimat prin calcul; 3. verificarea periodică (anual sau la 4-5 ani) a situaţiei agrochimice a solurilor pe baza balanţei intrărilor şi ieşirilor din sistem, poate furniza informaţii utile privind conservarea, ameliorare sau diminuarea asigurării solurilor de sub culturi cu NPK (la cerere şi cu alţi nutrienţi), precum şi pentru evaluarea riscului de poluare a apelor cu nutrienţi de origine agricolă (în special cu nitraţi, posibil şi cu compuşi ai fosforului); 4. furnizarea de informaţii necesare pentru alcătuirea planului de fertilizare pentru anul agricol următor. În măsura în care este posibil, planul de fertilizare ar trebui să cuprindă şi momentele de aplicare a îngrăşămintelor organice şi minerale (la lucrările de bază ale solului, fracţionat parte în toamnă parte în primăvară şi pe parcursul vegetaţiei), în funcţie de obiectivele urmărite (mărimea recoltei şi/sau calitatea acesteia).

Roxana DRĂGHICI