Managementul nutrienților pe parcele

„Acest intrument urmează să fie elaborat de Comisia Europeană și încă nu se știe dacă va fi unic la nivel UE (adică o metodologie unitară, cum s-a întâmplat în cazul zonelor defavorizate și motiv pentru care în România, din cauza unor particularități de teren sau de climă, au apărut tot felul de anomalii) sau dacă fiecare țară va putea să-și facă propriile sisteme bazate pe propriile experiențe“, a spus Cătălin Șimota, directorul ICPA. Noi avem o metodologie dezvoltată înainte de 1989 (nu știm dacă va rămâne) conform căreia un studiu agrochimic este obligatoriu la un inteval de 4 ani. Dar atunci erau foarte mulți în sistem și se lucra continuu, la costuri rezonabile. Dacă am o fermă mare și aplic strict metodologia, îmi trebuie un anumit număr de probe. Dar de multe ori acesta este prea mare. De aceea vrem să facem studii cu drona și în funcție de aspectul plantelor să putem reduce numărul de probe necesar. Dar aceste metode trebuie reglementate și autorizate“, a mai explicat el. În plus avem nevoie și de date climatice pe 30 de ani, pentru a corela aceste informații. Încercăm introducerea unor excepții de la regulă, în funcție de climă, dar cine atestă că în zona X a fost așa sau nu? Noi am putea, până la luarea deciziilor, cu o politică regională, locală mai bine făcută, să impunem niște excepții datorate unor aspecte particulare. Se știe că Directiva nitraților permite statelor membre să obțină, în condiții stricte, derogări. Acestea trebuie să demonstreze că pot îndeplini obiectivele directivei prin îmbunătățirea altor măsuri și prin reducerea pierderilor de substanțe nutritive pe alte căi. Statele membre trebuie să prezinte justificări obiective pentru utilizarea de cantități mai mari de gunoi de grajd decât ar corespunde cantității de 170 kg de azot pe hectar per an, de exemplu, prevăzute în directive, cum ar fi: perioade lungi de vegetație, culturi cu o puternică absorbție de azot, precipitații nete ridicate sau stări excepționale ale solurilor. Derogarea se acordă printr-o decizie a Comisiei, în urma unui aviz favorabil din partea Comitetului pentru reglementarea nitraților. Mai multe țări au obținut derogări până acum: Austria, Irlanda, Germania, Danemarca, Olanda și Marea Britanie.

O altă soluție – implicarea directă a fermierilor

Pentru că de multe ori apar conflicte între cei de la Mediu și agricultori, dr. Cătălin Șimota sugerează o implicare directă a asociațiilor de fermieri în finanțarea unor studii, în interesul lor direct. Acestea, împreună cu reprezentanți ai institutelor sau centrelor locale pot alcătui niște grupuri de lucru/cercetare, entități publice sau private pentru a realiza aceste studii care să-i ajute ulterior. „Este foarte complicat să lucrezi în sistem acreditat dacă nu ai flux continuu, costurile sunt mari. Teoretic, intervalul acesta de 4-5 ani se poate modifica, în funcție de evoluția unor indicatori, care se face pe baza unor modele matematice. Dar depinde de planul de fertilizare. Totul va pleca de la modalitatea în care sa va include în lege acest plan de fertilizare la nivel de parcelă. Să luăm, de pildă, blocul fizic de la APIA. Acest bloc fizic ar putea fi suprapus peste o hartă de sol, care ar putea sparge blocul în câteva zone de sol. Am făcut acest exercițiu, însă revenim la necesitatea de analize“, a punctat din nou directorul ICPA.

Planul de fertilizare – instrument de gestionare și control a folosirii îngrășămintelor

Planul de fertilizare este un instrument util atât pentru stabilirea dozelor de îngrășăminte organice (produse în unitate sau procurate din afara unității) și minerale, cât și pentru luarea unor decizii economice legate de disponibilizarea eventualului exces de îngrășăminte organice produse în unitate, precum și alegerea unor momente propice de procurare a necesarului cantitativ și calitativ de îngrășăminte minerale sau organice (în cazul în care unitatea nu dispune de suficiente rezerve proprii). La nivelul unei exploatații agricole, planul de fertilizare permite atingerea următoarelor obiective: 1. calculul anual al necesarului de elemente nutritive (în principal NPK), pentru fiecare cultură (existentă sau care urmează să fie instalată) prin aplicarea unor modele de calcul care să țină cont de principiile unei fertilizări raționale, de sistemul de culturi existent în unitate (anuale, pomi, viță-de-vie, pășuni, fânețe) și de nivelul producțiilor planificate. 2. stabilirea cantităților de îngrășăminte organice existente sau posibil de produs în unitate în cursul anului agricol respectiv, a dozelor de îngrășăminte posibil de aplicat, pe culturi și parcele de fertilizare, precum și a dozelor de îngrășăminte chimice pentru completare până la nivelul necesarului estimat prin calcul; 3. verificarea periodică (anual sau la 4-5 ani) a situației agrochimice a solurilor pe baza balanței intrărilor și ieșirilor din sistem, poate furniza informații utile privind conservarea, ameliorare sau diminuarea asigurării solurilor de sub culturi cu NPK (la cerere și cu alți nutrienți), precum și pentru evaluarea riscului de poluare a apelor cu nutrienți de origine agricolă (în special cu nitrați, posibil și cu compuși ai fosforului); 4. furnizarea de informații necesare pentru alcătuirea planului de fertilizare pentru anul agricol următor. În măsura în care este posibil, planul de fertilizare ar trebui să cuprindă și momentele de aplicare a îngrășămintelor organice și minerale (la lucrările de bază ale solului, fracționat parte în toamnă parte în primăvară și pe parcursul vegetației), în funcție de obiectivele urmărite (mărimea recoltei și/sau calitatea acesteia).

Roxana DRĂGHICI