Metode de aplicare a ingrasamintelor chimice

_Eficienţa îngrăşămintelor chimice este condiţionată, în mare parte, nu numai de felul îngrăşământului, ci şi de metoda de încorporare şi epoca de aplicare. Pentru ca substanţele uşor accesibile să se găsească mai mult timp în zona rădăcinilor active ale plantelor, dozele anuale se aplică o dată sau în mai multe etape. Ţinând seama că adâncimea până la care pătrund în sol rădăcinile diferitelor plante variază foarte mult, adâncimea de încorporare a îngrăşămintelor nu trebuie să fie aceeaşi pentru toate culturile, pentru că în acest caz efi cienţa mică a unor îngrăşăminte se poate datora nu felului îngrăşământului sau a dozei folosite, ci a încorporării greşite.

---

În afară de adâncimea de pătrundere a rădăcinilor în sol, trebuie să se ţină seama - mai ales la aplicarea în timpul vegetaţiei - de raza până la care se răspândesc rădăcinile faţă de tulpină. La începutul vegetaţiei, în primele faze critice ale nutriţiei, rădăcinile active se găsesc, de obicei, la distanţa de 5-10 cm de tulpină şi la 8-12 cm adâncime, iar mai târziu, o dată cu parcurgerea altor faze de vegetaţie, această distanţă se schimbă. După epoca de încorporare se disting trei metode principale de aplicare a îngrăşămintelor.

1. Îngrăşarea înainte de semănat sau de bază
Cantităţile de îngrăşăminte folosite sunt destinate să asigure plantei elemente nutritive pe cea mai mare parte a perioadei de vegetaţie şi mai ales în epoca consumului maxim şi a eficienţei maxime. Încorporarea în sol a îngrăşămintelor înainte de semănat trebuie să se îmbine cu sistemul de lucrare a solului. Această încorporare se poate face cu plugul obişnuit, cu plugul cu antetrupiţă, cu cizelul, cu cultivatorul sau cu grapa (o dată cu lucrările dinaintea semănatului). Metodele folosite pentru încorporarea înainte de semănat a îngrăşămintelor minerale se poate grupa astfel:

a) prin împrăştiere şi amestecare în stratul arabil cu plugul obişnuit;
b) prin împrăştiere şi încorporare adâncă cu plugul cu antetrupiţă;
c) pe fundul brazdei, cu ajutorul unor dispozitive ataşate la plug;
d) prin împrăştiere şi încorporare superficială, cu grapa sau cultivatorul sau încorporare mai adâncă, cu cizelul.

Încorporarea cu plugul înainte de semănat face ca îngrăşămintele să pătrundă în stratul umed al solului, de unde pot fi apoi folosite efectiv de plante. Îngrăşămintele care sunt uşor solubile, ca şi cele care nu se reţin cu schimb în complexul absorbtiv, dacă sunt încorporate adânc şi din toamnă, mai ales în zonele cu umiditate multă, pot să se piardă prin spălare. De aceea, ca îngrăşăminte ce se încorporează adânc sub brazdă se folosesc, în special, cele care nu se pot pierde prin spălare (fosfatice, potasice şi cu azot amoniacal). Sub cultivator sau grapă se dau de regulă îngrăşăminte uşor solubile, care vor fi folosite de plante în primele faze de vegetaţie. În raport cu unealta folosită pentru încorporare, repartizarea în sol, în diferite straturi, variază foarte mult. În stratul de sol de la 0 la 3 cm, când se utilizează grapa uşoară, rămân circa 92% din îngrăşământ, pe când la încorporarea cu cultivatorul numai circa 55%, cu plugul obişnuit 11%, iar la o încorporare cu plugul cu antetrupiţă, 3%. La folosirea cultivatorului, circa 99% din totalul îngrăşământului se găsesc repartizate în stratul de 0-9 cm, pe când în cazul folosirii plugului obişnuit, repartizarea se face până la adâncimea de 15-18 cm, iar 45% se găsesc în ultimii 5 cm. În zonele secetoase, stratul de sol de la suprafaţă, pe o adâncime de 0-10 cm, este uscat în cea mai mare parte a anului. Îngrăşămintele încorporate în acest strat în marea lor majoritate nu vor fi folosite de către plante. Din această cauză, îngrăşămintele de bază se încorporează mai adânc, cu ajutorul plugului cu antetrupiţă sau al dispozitivului care lasă îngrăşământul pe fundul brazdei. În adâncime, îngrăşămintele vor găsi umiditate mai multă şi o proporţie mai mare de rădăcini active ale plantei.

2. Îngrăşarea aplicată o dată cu semănatul
Aceasta are ca scop asigurarea plantelor cu elemente nutritive la începutul vegetaţiei. Ea are o mare importanţă pentru creşterea şi dezvoltarea ulterioară a plantelor. Insuficienţa elementelor nutritive în primele faze de vegetaţie are repercusiuni asupra creşterii şi dezvoltării ulterioare, iar aplicarea mai târziu a îngrăşămintelor, chiar şi în doze mai mari, nu poate să suplinească influenţa defavorabilă pe care a avut-o lipsa elementelor nutritive în prima perioadă a vegetaţiei. Îngrăşămintele aplicate în timpul semănatului ajută plantele tinere să pornească mai viguros în vegetaţie, să se înrădăcineze mai bine şi să suporte mai uşor eventualele condiţii nefavorabile (secetă, dăunători, boli). Îngrăşămintele aplicate în timpul semănatului se dau în doze mici, de 1/3-1/4 din doza anuală. Aplicarea lor se poate face concomitent cu semănatul, utilizând semănătorile combinate, care lasă pe acelaşi rând sau în cuiburi atât seminţele, cât şi îngrăşământul. Când îngrăşămintele se aplică la cuib nu se folosesc cantităţi prea mari, întrucât acestea pot duce la mărirea concentraţiei soluţiei solului, iar unele plante sunt foarte sensibile la o concentraţie mai mare a soluţiei. Astfel, pentru cerealele păioase, dozele de azot mai mari de 10-12 kilograme la hectar aplicate pe rânduri o dată cu semănatul împiedică germinaţia şi pot provoca rărirea semănăturilor şi o scădere medie a recoltei cu 15-50%. Mai sensibile sunt culturile de grâu şi orz şi mai rezistente la acest fenomen sunt culturile de ovăz şi secară. Îngrăşămintele introduse local asigură nutriţia plantelor în primele 20-30 de zile de la răsărire, după care începe folosirea îngrăşămintelor de bază. Aşezarea îngrăşământului faţă de seminţe poate fi diferită, şi anume: deasupra seminţei, înjurul seminţei, sub sămânţă, lateral de sămânţă, lateral şi sub sămânţă. La plantele cu sistem radicular fasciculat, aplicarea laterală faţă de seminţe s-a dovedit a fi cea mai corespunzătoare; pentru plantele cu rădăcina pivotantă, rezultate bune au dat îngrăşămintele aplicate sub sămânţă. Pentru gramineele păioase, ca şi pentru plantele cu rădăcini superficiale, cercetările făcute cu fosfor radioactiv au arătat că distanţa cea mai bună a îngrăşământului faţă de seminţe este de 0,5-1 cm sub sămânţă sau chiar lângă aceasta, când fosforul începe să fie folosit imediat. Când această distanţă este de 4-5 cm lateral de sămânţă, rădăcinile plantelor întâlnesc aceste vetre de îngrăşământ după 2-3 săptămâni. La cultura porumbului, îngrăşământul aplicat la cuib se plasează la 2-3 cm sub sămânţă sau lateral şi sub sămânţă. Prin metoda atomilor marcaţi s-a stabilit că la aplicarea îngrăşămintelor fosfatice în apropierea seminţei fosforul din granule este utilizat, în primul rând, de rădăcinile embrionare. Eficienţa aplicării pe rânduri la semănat depinde şi de plantă. Astfel, cu ajutorul fosforului radioactiv s-a constatat că o cultură de cartofi a folosit mai bine fosforul din superfosfat decât bumbacul, atunci când s-a aplicat pe rânduri, respectiv la cuib, numai în primele 45 de zile, după care a utilizat mai bine fosforul din îngrăşământul dat prin împrăştiere sub brazdă. Îngrăşămintele minerale aplicate o dată cu seminţele influenţează uneori nefavorabil asupra germinaţiei, ca de exemplu la culturile de mazăre, bob, varză, faţă de cazul când îngrăşământul se aplică la 5 cm mai adânc de seminţe.

3. Îngrăşarea în timpul vegetaţiei
Această metodă mai este cunoscută şi sub numele de îngrăşare suplimentară, fiindcă, de fapt, ea nu face decât să completeze nevoile plantelor în anumite elemente şi la anumite faze. Ea nu poate
suplini îngrăşămintele aplicate înainte de însâmânţare şi în timpul semănatului. Metodele de încorporare a îngrăşămintelor după semănat, în timpul vegetaţiei diferă în raport de agrotehnica culturii. Ele se pot grupa astfel:

• aplicarea superficială în stare uscată, cu sau fără încorporare ulterioară cu grapa;
• aplicarea superficială în soluţii, cu sau fără încorporare ulterioară;
• aplicarea în stare uscată pe intervalele dintre plante, cu maşini speciale care lucrează în acelaşi timp şi solul la adâncimea rădăcinilor active;
• aplicarea în soluţie pe intervalul dintre plante, cu maşini speciale, cultivatoare hrănitoare; plantele mai pot să primească elementele nutritive de care au nevoie prin stropirea frunzelor cu soluţii nutritive sau prin prăfuirea frunzelor cu îngrăşăminte în stare pulverulentă. Pe suprafeţe mai mari, această operaţie se poate face cu ajutorul avioanelor.

Victor VĂTĂMANU_