Micro si macrofauna solului

Solul este populat nu numai de bacterii, actinomicete, ciuperci şi alge, care împreună constituie microflora, dar şi de o abundentă microfaună şi macrofaună. Această micro- şi macrofaună este reprezentată prin protozoare, nematozi, viermi, insecte şi multe mamifere. Cele mai numeroase sunt protozoarele, animale unicelulare, de mărimi care variază de la microni până la centimetri. Aceste celule animale sunt lipsite de clorofilă, dar sunt protozore care fac legătura cu regnul vegetal şi care seamănă cu algele. Acestea posedă cloroplaste cu clorofilă.

---

Protozoarele s-au clasificat după modul cum se pot deplasa: flagelate (Mastigophota), care se mişcă cu ajutorul flagelelor; rhizopodele (Sarcodinia), care se mişcă cu ajutorul unor prelungiri protoplasmatice numite pseudopodii; ciliatele, care au perişori (cili) ce se păstrează întreaga lor viaţă; sporoza, parazite ce nu au organe de mişcare. Primele trei grupe se găsesc în sol şi acestea vor fi luate în consideraţie. Flagelatele au de la unu până la patru flagele. Ele sunt mici, 5-20 de microni lungime. Din această grupă fac parte microorganismele care conţin clorofilă şi se hrănesc cu plante verzi. Cele mai frecvente genuri din această grupă sunt: Bodo, Cercobodo, Tetramites. Genurile care posedă clorofilă sunt: Euglena şi Chlamidomonas.

Rhizopodele (Sarcodina) se mişcă cu ajutorul prelungirilor protoplasmatice şi din această cauză forma corpului se schimbă des. Cele mai frecvente genuri sunt: Amoebă, Biomyxa, Euglypha, Naegleria. Ciliatele se mişcă cu ajutorul perişorilor care înconjoară celula. Perii sunt mici şi numeroşi. Un singur organism unicelular posedă câteva mii de perişori. Ciliatele terestre sunt mici, 10-80 de microni lungime, spre deosebire de cele acvatice, care au lungime de 2 mm. Cele mai frecvente ciliate sunt: Calpoda, Colpidium, Urileptus, Voriticella, Balantidium. Cele mai numeroase protozoare din sol sunt din grupa Flagelate, de la 10.000 la 100.000 într-un gram de sol. În soluri umede, numărul lor este mai mare. Protozoarele se găsesc în număr mai mare în stratul arabil al solului, până la 15 cm adâncime. Se întâlnesc protozoare, dar mult mai puţine, în straturile mai adânci ale solului. La 1 metru adâncime ele dispar. Factorul principal care limitează numărul de protozoare din sol este apa.

Când solul este bine aprovizionat cu apă, protozoarele desfăşoară o activitate fiziologică normală şi se deplasează cu uşurinţă în sol. Flagelatele sunt mai tolerante la un conţinut scăzut de apă. Ele pot activa şi în soluri mai uscate. Ciliatele însă nu pot trăi decât în soluri cu un conţinut mare de apă. Protozoarele din sol sunt mai mici decât cele din apele stătătoare. Ele sunt active numai când solul este bine umezit, condiţie care le permite să înoate în soluţia solului. Pentru acest motiv, sunt mai numeroase şi mai active în solurile irigate. S-au găsit numeroase protozoare în gunoiul de grajd în curs de fermentare, dintre care 60 de specii de Flagelate, 35 Rhizopode şi 27 Ciliate. Numărul protozoarelor în sol este maximum primăvara, de îndată ce se topeşte zăpada, şi în timpul toamnei, după perioade ploioase. Existenţa protozoarelor în sol este legată deci de umiditate mare şi de prezenţa materiei organice. Speciile a căror nutriţie se face pe seama materiei organice iau parte la transformarea acestei materii şi la amestecul ei intim cu materia minerală.

Când solul se usucă, activitatea protozoarelor se reduce şi numărul lor scade. Ele îşi acoperă corpul cu o membrană groasă, se închistează şi trec în stare de anabioză, stare în care se menţin multă vreme, mai mulţi ani, până se ivesc din nou condiţii prielnice. Suportă temperaturi mai scăzute decât celelalte microorganisme. Cele mai numeroase protozoare se hrănesc cu materie organică solubilă şi cu bacterii, alge sau alte protozoare. Ele posedă toate enzimele necesare descompunerii proteinelor, polizaharidelor, monozaharidelor şi lipidelor. S-a stabilit că protozoarele din grupa Rhizopode, pentru a se divide, deci pentru a se forma două celule, consumă până la 40.000 de bacterii.

Bacteriile însă se înmulţesc repede şi pe măsură ce sunt consumate se refac, din această cauză se păstrează un echilibru între numărul de bacterii şi protozoare. Fluctuaţiile numerice de bacterii şi protozoare sunt foarte mari în cursul unei singure zi. Pe lângă protozoare, sunt şi alte organisme din lumea animală care trăiesc în soluri mlăştinoase. Dintre acestea se pot menţiona rotiferele, care sunt animale minuscule şi care au la partea anterioară un disc prevăzut cu cili, care se poate contracta. Aceşti cili ajută ca hrana care se găseşte în apa din sol să pătrundă în corp, unde este digerată. Rotiferele îndeplinesc un rol însemnat în circuitul materiei organice în sol.

În sol se mai găsesc: nematozi, viermi microscopici şi macroscopici. Cei microscopici sunt de ordinul câtorva microni. Cei macroscopici ajung până la 2 cm lungime. Ouăle viermilor şi chiar viermii adulţi sunt foarte rezistenţi la uscăciune şi pot rămâne în stare de viaţă latentă mulţi ani. Se citează de către mai mulţi autori (Irimie Staicu şi alţii) că au rezistat până la 39 de ani. Până acum au fost descrise câteva mii de specii. Nematozii au corpul transparent şi în formă de fus. Unele specii se hrănesc cu materie organică şi contribuie prin aceasta la descompunerea ei, alte specii se hrănesc cu protozoare şi chiar cu bacterii.

Sunt şi sute de specii parazite pe rădăcinile plantelor. Pentru ţara noastră sunt de menţionat nematodul rădăcinilor (Heterodera marioni), nematodul sfeclei (Heterodera schachtii), nematodul auriu al cartofului (Heterodera rostochiensis) şi alţi nematozi. Microoorganismele din seria animală iau parte la procesul de formare a solului şi participă la granularea particulelor elementare. Această prelucrare continuă a materiei organice şi amestecul ei cu materia minerală o fac şi alte grupe de animale care populează solul şi care împreună cu grupele de microorganisme menţionate mai înainte alcătuiesc fauna solului: larve de insecte, acarieni, miriapode, râme. Este de reţinut, din acest punct de vedere, rolul pe care-l exercită râmele.

Acestea străbat pământul necontenit, la diferite adâncimi, în raport cu starea lui de umiditate. Râmele preferă solurile lutoase, bogate în materie organică şi calciu solubil din abundenţă. Numărul lor variază foarte mult, de la câteva sute până la 2 milioane la hectar. Sunt foarte sensibile la aciditate. În solurile foarte acide, unde cantitatea de calciu este deosebit de scăzută, râmele nu se înmulţesc. Amplitudinea de variaţie a pH-ului este între 5,6 şi 8,3. Cele mai numeroase se găsesc în solurile cu un pH cuprins între 7 şi 7,6. Numărul lor se reduce în solurile sărace în materie organică. Prin administrarea gunoiului de grajd, numărul râmelor creşte mult, de la 30.000-40.000 până la 2 milioane la hectar. Se hrănesc cu materie organică, frunze, resturi de ierburi etc., ca orice animal erbivor.

În păduri, aproximativ 10% din frunzele arborilor căzute la suprafaţa solului sunt consumate de râme. Se hrănesc însă şi cu materie vegetală, amestecată cu cea minerală. Râmele trec prin corpul lor cantităţi foarte mari de sol, din care reţin o parte din materia organică. Particulele de sol ce trec prin tubul digestiv al râmelor se amestecă cu sucul gastric, lipicios, şi ies sub forma unor macroagregate. Charles Darwin, care s-a ocupat de rolul râmelor în natură, a arătat că prin corpul lor trece în fiecare an o cantitate de sol care poate acoperi suprafaţa uscatului cu un strat de 5 mm grosime.

În 60-70 de ani, ramele pot trece prin corpul lor întreg stratul arabil al solului, de 20 cm grosime. După N.A. Dimo, primăvara râmele scot la suprafaţa solului 15-20 de tone de excreţii la hectar, iar într-un an, pe metrul pătrat, 2,02 kilograme de pământ în sol forestier şi 8,13 kilograme în sol de păşune. Aceasta înseamnă că râmele prelucrează complet, în 20 de ani, un strat de sol de 5,4 cm grosime, în primul caz, şi de 19,8 cm, în al doilea caz. În România, s-au identificat până acum şapte genuri, cu 47 de specii de râme. De plidă, numai în Banat s-au găsit trei genuri,

Allolobophora, Octolasium şi Lumbricus. Râmele găsesc în unele soluri de la noi condiţii foarte favorabile de înmulţire şi creştere. Se citează că în Banat, în lacovişti, soluri bogate în materie oganică, cu suficientă umezeală în cursul verii, cu mult calciu în stratul de la suprafaţa solului, a fost găsită cea mai mare râma din Europa şi Asia, şi anume: Allolobophora robustă, cu lungime de 30-40 cm (uneori poate ajunge chiar şi la 1-1,10 metri) şi diametrul de 1,5-1,8 cm.

Chiar şi animalele superioare joacă un rol în prelucrarea solului, de pildă rozătoarele din stepă sapă galerii, care se astupă adesea cu pământ din alt orizont. Se formează astfel crovotinele, caracteristice pentru solurile de stepă. Hârciogii aduc la suprafaţă din adâncime sol cu structură. În pădure, mamiferele mari - porcul mistreţ, cerbul, căprioarele etc., contribuie la amestecarea humusului în substratul mineral, la îngroparea seminţelor şi la regenerarea pădurilor.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, tehnologie, vegetal, micro si macrofauna solului