Necesitatea unui sistem de consultanţă agricolă funcţional

Centrul Român de Politici Europene (CRPE) a realizat, de curând, un studiu privind consultanţa agricolă în România pentru a contura câteva propuneri de politică publică pentru perioada care va urma. Concluziile CRPE arată că în România (re)construcţia unui sistem de consultanţă agricolă funcţional şi performant reprezintă o urgenţă, nu doar din perspectiva nevoilor de dezvoltare ale fermierilor, ci şi din însuşi accesul României la viitoarele fonduri pentru agricultură post-2020.

Studiul efectuat de CRPE doreşte, într-o primă etapă, să realizeze o radiografie a sistemului de consultanţă agricolă din România, pornind de la principalele modificări legislative în evoluţia sa postdecembristă, până la actuala structură organizaţională. În acest moment, sistemul de consultanţă agricolă din România este compus din sistemul public - compartiment de consultanţă în cadrul celor 41 de direcţii pentru agricultură judeţene (coordonate tehnic şi metodologic de MADR), 280 de centre comunale de asistenţă tehnică în cadrul primăriilor, dar şi din 14 camere agricole private, ale fermierilor, în 14 judeţe (dar care nu sunt funcţionale în practică, conform experţilor intervievaţi pentru studiu). Pe lângă entităţile publice şi private, există şi institutele de cercetare agricolă, cu personal calificat, specializat în funcţie de domeniul de cercetare predominant la nivelul institutelor.

Activitatea de consultanţă şi extensie se desfăşoară, în acest caz, prin intermediul granturilor şi proiectelor de cercetare. În egală măsură, studiul urmăreşte o analiză sumară a modelelor dezvoltate de alte state în domeniul consultanţei agricole, modele relevante pentru a înainta câteva propuneri pe această temă.

Modelele altor state

Sistemul de consultanţă agricolă din Polonia este considerat unul dintre cele mai solide la nivel european. Încă din perioada comunistă, Polonia avea un sistem de consultanţă agricolă viabil bazat, în mare măsură, pe dezvoltarea şi introducerea metodelor moderne de consultanţă pentru fermieri. În Franţa, sistemul de consultanţă şi informare are trei componente: camerele agricole, cooperativele de fermieri şi companiile private de consultanţă. Camerele agricole sunt actor-cheie în dezvoltarea economică în zonele rurale din Franţa. Ele au fost înfiinţate în 1924, cu scopul de a îmbunătăţi situaţia economică în rural şi de a oferi reprezentativitate agricultorilor, silvicultorilor şi comunităţilor rurale. Camerele agricole sunt instituţii publice şi se implică activ în majoritatea sectoarelor agricole din Franţa. Principalele activităţi desfăşurate includ informarea, consultanţa, instruirea, sprijinirea fermierilor prin intermediul grupurilor permanente de lucru (există aproximativ 1.800 de grupuri permanente). Camerele agricole în Franţa sunt organizate pe trei niveluri: naţional/central - Adunarea Permanentă a Camerelor Agricole (APCA); regional - 13 camere agricole regionale; judeţean - 89 camere agricole judeţene. APCA este activă încă din 1935 şi coordonează activităţile camerelor agricole din Franţa. De asemenea, APCA gestionează o serie de servicii comune la nivel regional şi judeţean, precum: sisteme de informare, o platformă online dedicată agroturismului şi produselor agricole locale („Bienvenue à Ferme“), un centru de instruire pentru consultanţii agricoli („Resolia“). Dintre cei aproximativ 8.000 de angajaţi permanenţi ai camerelor agricole, 175 sunt angajaţii APCA21. Camerele agricole regionale şi cele judeţene oferă servicii de consultanţă la nivel local. Cele mai importante activităţi ale acestora includ: crearea şi dezvoltarea de noi business-uri, consultanţă pentru ferme aflate în dificultate, gestionarea juridică şi a activelor pentru ferme.  În principal, camerele agricole din Franţa sunt finanţate din fonduri publice şi îmbină diferite surse: 50% din acestea provin dintr-o taxă pe terenuri, subvenţii provenite de la Ministerul Agriculturii, contracte cu autorităţile locale (regiuni şi judeţe). Dacă la nivel european programele de educaţie nonformală în sectorul agricol sunt denumite „servicii de consultanţă“, în Statele Unite ale Americii şi în Canada este agreat termenul de „servicii de extensie“. Serviciul de extensie american funcţionează de mai bine de 100 de ani sub forma unei reţele educaţionale şi de informare la nivel naţional înfiinţată cu scopul de a îmbunătăţi calitatea serviciilor în mediul rural. Studiile consultate în scopul acestui raport evaluează că serviciile de extensie din „America rurală“ au contribuit la creşterea productivităţii fermelor. Serviciul de extensie american s-a adaptat schimbărilor şi continuă să abordeze o gamă largă de nevoi în domeniul agricol rural şi, mai recent, urban. Acesta include o serie de ateliere de lucru, demonstraţii practice, vizite la ferme, platforme online care vin în folosul fermierilor cu informaţii actualizate. Principalele obiective ale sistemului de extensie american actual sunt: oferirea de instruire fermierilor - inclusiv femeilor şi tinerilor agricultori - de a folosi metode moderne de instruire, precum „learning by doing“, pentru a pregăti fermierii. Statele Unite au un sistem unic de extensie la nivel naţional, cu trei componente: federală - Departamentul de Agricultură al Statelor Unite (USDA); naţională - parteneri naţionali (colegii şi universităţi de stat, administraţia centrală); locală - parteneri locali (la nivel de oraşe sau regiuni). Sistemul public de extensie agricolă este de finanţat din fonduri publice în Statele Unite şi pune laolaltă specialişti din domeniul educaţiei cu fermierii şi comunităţile rurale. Aşa cum arată studiile în domeniu, formatorii de extensie îi ajută pe fermieri să îşi îmbunătăţească capacităţile manageriale şi oferă inclusiv îndrumare tehnică fermierilor aflaţi la început de drum şi celor dezavantajaţi din punct de vedere social.

Nevoia fermierilor de consultanţă agricolă

Conform unui studiu realizat de IRES în 2010, există trei mari domenii de consultanţă şi extensie agricolă de care România are nevoie: sprijinirea agricultorilor pentru accesarea fondurilor Programului European de Dezvoltare Rurală prin elaborarea aplicaţiei, asigurarea procedurilor birocratice etc.; consultanţă în producţia vegetală şi animală; consultanţă pentru problemele juridice, de cadastru, studii de fezabilitate, marketing, management, instruire etc. De asemenea, un sondaj realizat în martie 2013 de către Ministerul Agriculturii în rândul a 146 de mici fermieri din 11 judeţe a arătat că opţiunile acestora sunt destul de împărţite între sursele „oficiale“ şi acreditate - Camere Agricole, agronomul de la primărie şi surse difuze, care furnizează o consultanţă de o calitate îndoielnică - ziare, media etc. La întrebarea „Dacă ai nevoie de consultanţă tehnică în agricultură, la cine ai apela?“, 28% din respondenţi au spus Camerele Agricole, 18% au indicat ziarele, televizorul şi Internetul, 17% un consultant privat/ firmă de consultanţă, 16% au spus că l-ar întreba pe specialistul agronom de la primărie, 10% - un furnizor de materii prime, alţi 10% ar întreba un vecin sau un prieten mai experimentat, iar 1% ar apela la o universitate agricolă/colegiu/centru de cercetare. În România există 2.686 de comune şi doar 450 de Centre de Consultanţă Agricolă Locală (care de obicei sunt reprezentate de un singur inginer agronom de la primărie). Problema resurselor umane în consultanţa agricolă nu mai poate fi ignorată: un consultant agricol din sistemul public deserveşte acum 12.000-13.000 de fermieri înscrişi pe listele APIA. Experienţa statelor europene arată că o proporţie optimă ar fi de 1 consultant la 65-100 de fermieri. Pentru a veni în sprijinul fermierilor este necesar să se dezvolte un sistem de consultanţă integrat într-un ecosistem regional care să aibă în componenţă şi clustere, universităţi, centre de informare, institute de cercetare etc. De asemenea, experienţa statelor europene relevante pentru România cu privire la consultanţa agricolă arată că, în mod ideal, sistemul public de consultanţă este complementar sistemul Camerelor Private ale fermierilor. Politicile publice în acest domeniu ar trebui să susţină finalizarea formării Camerelor Agricole private la nivelul întregii ţări. Raportul avansează, de asemenea, şi două idei importante ce merită a fi exploatate, în ceea ce priveşte îmbogăţirea arhitecturii instituţionale a consultanţei agricole în România: sprijinirea Grupurilor de Acţiune Locală în acest domeniu, prin axa LEADER, de a integra şi dezvolta infrastructura de consultanţă agricolă, în cadrul viitorului PAC post-2020; dezvoltarea liceelor agricole ca hub-uri locale de consultanţă, întrucât există premisele ca aceste instituţii de învăţământ să fie revalorizate şi dezvoltate, în direcţia transformării unui centru de resurse nu numai pentru viitorii fermieri, ci şi pentru adulţii din agricultură.

Ana IONIŢĂ