Norme de utilizare a ingrasamintelor

Din punct de vedere al originii, îngrăşămintele sunt chimice (cu azot, fosfor, potasiu, microelemente), produse industriale anorganice (minerale) şi organice (ex: ureea şi derivaţii ei), organice naturale (care provin din sectorul zootehnic), organice vegetale (care provin de la plante verzi), bacteriene (nitragin, azotobacter).

---

Dacă îngrăşămintele nu sunt folosite corespunzător, ţinând cont de însuşirile solului, gradul lui de aprovizionare cu elemente nutritive, necesarul de nutrienţi al plantelor şi recoltele prognozate, pot deveni surse importante de poluare a mediului înconjurator şi în special al mediului acvatic.

O practică de fertilizare raţională presupune procurarea unor informaţii tehnico-ştiinţifice care să permită un răspuns pertinent la următoarele întrebări:
• ce fel de nutrienţi trebuie aplicaţi în sol şi/sau la o anumită cultură?
• care sunt cantităţile adecvate din aceşti nutrienţi?
• ce tip de îngrăşământ este indicat a fi utilizat ţinând cont de cantităţile de sol, de climă şi particularităţile culturii?
• care sunt epocile cele mai potrivite pentru aplicare?
• care sunt tehnicile de aplicare pentru a obţine o eficacitate marită în asigurarea culturii de nutrienţi necesari?

Poluarea cu îngrăşăminte este provocată de o proastă gestionare a solului, care în România este caracterizată prin:
• sporirea ponderii terenurilor arabile în defavoarea terenurilor cu vegetaţie perenă;
• folosirea insuficientă a culturilor amelioratoare perene în rotaţia culturilor agricole;
• înlocuirea şi eliminarea unor culturi valoroase, dar mai puţin rentabile, în favoarea altor culturi de mare productivitate mari consumatoare de nutrienţi pe termen lung;
• utilizarea unor utilaje agricole grele de mare putere, mai ales în condiţii climatice improprii;
• neglijarea lucrărilor ameliorative şi hidroameliorative.

Orice tip de sol este predispus la poluare şi degradare atunci când este luat în cultură. De aceea bunele practici agricole sunt destinate în primul rând fermierilor şi ele definesc o serie de reguli ce trebuiesc respectate şi aplicate o dată cu tehnologiile, astfel încât rezultatele de producţie să fie obţinute cu respectarea strictă a mediului, în special a solului. Unele măsuri sunt, de altfel, obligatorii de respectat, ele conţinând unele recompense financiare pentru fermieri prin intermediul legislatiei politicii agricole comunitare. Printre bunele practici de fermă amintim:
a) Evitarea degradării fizice a solului - degradarea fizică se referă la distrugerea reversibilă sau ireversibilă a proprietăţilor fizice native ale unui tip de sol. Procedeele privind reducerea ori prevenirea degradării fizice a solului sunt: limitarea prin măsuri specifice a scurgerii de suprafaţă şi a eroziunii solurilor; evitarea tasării şi distrugerii structurii solului prin rotaţii scurte, excluderea cultivării plantelor leguminoase perene, bilanţul negativ al humusului, lucrările solului efectuate adânc şi cu intensitate mare, irigaţii etc.
b) Identificarea şi cunoaşterea tipurilor de sol - se realizează prin cartarea pedologică.
Este cunoscut faptul că, pentru a obţine cele mai bune performanţe de la un sol, este necesar şi important să fie cunoscute şi înţelese cel puţin caracteristicile fundamentale ale
acestuia, care determină alegerea sistemului sau componentei tehnologice corespunzătoare. Unele dintre proprietăţile solului, cum sunt grosimea activă a profilului de sol, volumul edafic util şi textura, pot fi variabile în cuprinsul fermei şi în profilele pedologice. În acelaşi timp, aceste variabile sunt stabile, foarte greu de modificat şi, fiind factori limitativi ai producţiei, trebuiesc adaptate tehnologiile. Alte proprietăţi, cum sunt stabilitatea hidrică a agregatelor structurale, reacţia, conţinutul în macroelemente, au caracter dinamic şi înregistrează modificări majore o dată cu tehnologiile. Minimul de proprietăţi ce trebuiesc cunoscute de fermier sunt: textura şi compoziţia granulometrică, compactitatea, capacitatea de mărunţire, sistemul radicular al plantelor, conţinutul de materie organică, culoarea solului, flora şi fauna din sol.
c) Sistemul de lucrări conservative - stau la baza tipului de agricultură conservativă practicată pe o suprafaţă de peste 70 de milioane de hectare pe plan mondial. Cea mai importantă lucrare este lucrarea solului (arătura, scarificarea, desfundarea, pregătirea patului germinativ). Procedeele şi combinaţiile de lucrări ale solului sunt foarte variate, de la solul nelucrat până la afânarea adâncă (benzi, biloane, trafic limitat, mulci vegetal etc.).
d) Protecţia plantelor contra bolilor, dăunătorilor şi buruienilor Măsura vizează: utilizarea integrată a pesticidelor, optimizarea utilizării pesticidelor, utilizarea cu stricteţe a pesticidelor, protectia şi restabilirea habitatelor naturale. O serie de norme privind bunele condiţii agricole şi de mediu vizând tehnologiile şi în mod direct solul sunt obligatorii pentru fermierii care solicită sprijin financiar din fonduri comune europene. Bunele practici de menţinere a terenurilor în bune condiţii agricole şi de mediu vizează protejarea solului împotriva eroziunii, prin măsuri specifice, asigurarea unui minim de acoperire a solului cu vegetaţie, menţinerea nivelului de materie organică din sol prin rotaţia culturilor şi folosirea miriştei ca aport vegetal, menţinerea structurii solului prin folosirea de maşini adecvate, asigurarea unui nivel minim de intretinere şi evitarea degradarii habitatelor prin asigurarea unui nivel minim al animalelor şi/sau regimuri de întreţinere corespunzătoare şi protejare a pajiştilor permanente, evitarea instalării vegetaţiei nevaloroase pe terenurile agricole.