O planta care ar putea sa intereseze: anghinarea

_Dacă grâul şi în general cerealele păioase - exceptând orezul - aparţin acestor pământuri din vremuri străvechi, iar porumbul, cartoful, roşia şi alte câteva plante s-au impus şi pe meleagurile noastre în urmă cu câteva secole, datorită valorii lor nutritive ridicate, există plante a căror arie de cultivare este mult mai restrânsă, deşi valoarea lor alimentară şi, în foarte multe cazuri, terapeutică nu este cu nimic mai prejos decât a altora.

---

Una dintre aceste plante este şi anghinarea, motiv pentru care deţinătorii de pământ ar putea deveni interesaţi de această plantă, ea fiind şi o posibilă alternativă, în plus, în rotaţia culturilor. Nu se cunoaşte precis locul de origine, dar ţinând seama de primii cultivatori şi de faptul că se întâlneşte şi azi în stare salbatică pe coastele Mării Mediterane, se presupune că această zonă este cea de origine. Anghinarea a fost cultivată alături de tarhon din cele mai vechi timpuri. În scrierile lui Palladius se vorbeşte despre cultura acestei plante, făcută de români şi de greci, sub numele de cardus. În timp, cultura anghinarei s-a restrâns din ce în ce mai mult. În antichitate, Pliniu cunoaşte anghinarea ca aliment folosit la diferite preparate. Medicul grec Galenos a dat numeroase instrucţiuni cu privire la valorificarea ei ca mijloc de nutriţie. În secolul al XV-lea apare, pentru prima dată, în Italia. În secolul al XVI-lea, planta ajunge în Franţa, unde apare pe masa regală. În Anglia, apare ca preparat preferat al lui Henric al VIII-lea. În prezent, Italia este una dintre ţările mari cultivatoare de anghinare şi, în acelaşi timp, este exportatoarea principală pentru ţările din vestul Europei. Majoritatea soiurilor răspândite în cultură sunt de origine italiană, franceză sau engleză: Anghinaria de Luan, Verde de Provence, Violeta de Paris, Violeta Italiana, Mose de Bretagne şi altele apărute în ultimii ani. Toate aceste soiuri sunt ameliorate de populaţiile locale italiene, adaptate şi selecţionate pentru anumite zone de cultură. În România, anghinarea este cultivată foarte puţin, pe suprafeţe mici, în judeţele din sudul ţării - Ialomiţa, Teleorman, Olt, Dolj.

Descrierea plantei
Anghinarea este o plantă erbacee, perenă (în cultură se comportă ca plantă anuală, bianuală, trianuală), legumicolă, alogamă, entomofilă, meliferă, cu un sistem radicular viguros, care pătrunde adânc în pământ. În partea superioară a rădăcinii formează nişte lăstari la baza cărora cresc rădăcini subţiri. Când înmulţirea se face pe cale vegetativă, se folosesc aceşti lăstari. Tulpina este groasă, erectă, puternic ramificată, înaltă până la 1-2 m lungime, cu peţiol puternic şi nervura mediană îngroşată. Din anul al doilea, apar frunze tulpinale alternative. Acestea sunt terminate printr-un vârf ascuţit, uneori spinos. Faţa superioară a frunzei are culoarea verde-deschisă, iar partea inferioară are peri deşi, lungi, alb-cenuşii. În vârful fiecărei ramificaţii se formează câte o inflorescenţă mare, globulară, cu flori de culoare violacee. Receptaculul calatidiului şi hipsofilele sunt cărnoase. Anghinarea înfloreşte în lunile iunie-iulie. Fructul este o achenă cu dimensiuni mici, cu tegumentul lucios, de culoare cenuşie, uniformă sau cu dungi negre.

Valoarea alimentară
Anghinarea este o plantă legumicolă de la care se consumă receptaculul cărnos al inflorescenţei şi baza bracteelor, care este cărnoasă şi suculentă. Se întrebuinţează fie în stare crudă, sub formă de salate, fie preparată cu diferite sosuri. Într-o măsură mai mică se poate consuma şi nervura principală a frunzelor, dar aceasta necesită să fie etiolată în prealabil. Atât receptaculele florale, cât şi nervurile principale ale frunzelor au un conţinut ridicat de hidraţi de carbon şi substanţe aromatice, care dau gust deosebit de plăcut. Anghinarele tinere, consumate crude, sunt digerabile şi sunt indicate în diareile cronice. În unele ţări (Italia, Franţa), anghinarea ocupă un loc important în consumul curent. Calatidiile se recoltează în lunile iunie-iulie, prin tăierea tulpinei florale la 10 cm de la inflorescenţă. Se pot obţine 8-10.000 de bucăţi la hectar. Receptaculul inflorescenţei şi baza bracteelor sunt folosite, în unele ţări, în industria conservelor de legume şi la export.

Reţete culinare cu anghinare
Salată de anghinare I: Ingrediente: 200 g anghinare (receptacul şi/sau bractee), ulei, suc de lămâie, sare grunjoasă, piper sau negrilică, verdeaţă tocată (ţelină, mărar, asmaţui) Mod de preparare: anghinarea se curăţă, se spală şi se fierbe după dorinţă. Se aşază apoi în salatieră şi se acoperă cu un sos rece, pregătit din ulei, suc de lămâie, sare şi piper. În momentul servirii, se adaugă verdeaţa tocată.
Salată de anghinare II: Ingrediente: 200 g anghinare (receptacul şi/sau bractee), o lingură de unt sau untdelemn, sare de mare sau grunjoasă, suc de lămâie dizolvat cu puţină apă, asmaţui verde tocat sau pătrunjel verde tocat, negrilică sau piper, după gust. Mod de preparare: anghinarea se curăţă, se spală şi se fierbe în apă puţin sărată, apoi se scurge şi se zvântă pe un prosop. Se taie, după preferinţă, se aşază pe un platou şi deasupra se toarnă unt fierbinte sau untdelemn, suc de lămâie, piper sau negrilică, verdeaţă tocată.
Salată de anghinare III: Ingrediente: 200 g de anghinare (receptacul sau bractee), compot de rabarbar, un ardei gras, untdelemn, suc de lămâie sau oţet de vin, sare de mare sau de sac (grunjoasă), piper sau negrilică. Mod de preparare: anghinarea curăţată şi fiartă în apă cu sare se taie, după preferinţă. Bucăţile de rabarbar se scurg bine de sirop. Ardeiul gras se spală, se curăţă de seminţe şi se taie felii subţiri. Se amestecă ingredientele într-un castron, iar deasupra se toarnă sosul, dinainte pregătit, format din untdelemn, suc de lămâie, sare, piper sau negrilică.

... Citeste continuarea articolului

Victor VĂTĂMANU_