Oportunitatea dezvoltarii cerealelor in SUA

Ing. Daniel BOTĂNOIU, director executiv FNPAR

Pe coperta unei cărți din anii ’80, descoperită recent, am putut citi: „agricultorul american hrănește lumea”. Pentru numeroși producători, această declarație ilustreză majoritatea acțiunilor legate de deciziile din fermele lor, precum și politicile de susținere. Pe timpul dezbaterilor legate de „Farm Bill”, din 1996, au existat discuții interminabile legate de dorința agricultorilor de a scoate Guvernul din sectorul agricol. Când au fost întrebați care sunt motivele, au argumentat că politicile guvernamentale în materie de export le sunt defavorabile. Ei estimau că piața mondială a cerealelor nu are nevoie de intervenția Guvernului pentru că, zic ei, „noi suntem agricultorii cei mai performanți din lume. Lasați-ne
să vă arătăm acest lucru!”. Pe perioada primului deceniu al acestui secol, anumite grupuri mari de producători de cereale i-au pus sub presiune pe legiuitori și pe reprezentanții comerțului internațional, cu scopul de a obține acorduri comerciale care să ducă la reducerea taxelor vamale pentru importul de produse agricole. Credința a fost că, în condiții normale de concurență, exporturile de produse agricole americane vor exploda pe piața internațională. Când prețul a început să crească, mai ales în ultimii ani, din nou am crezut că, pentru a hrăni lumea, este suficient să se aplice tehnologii înalte pentru a produce cereale în statele dezvoltate, în principal în SUA. În contrast cu acest lucru, nu a fost luat în considerare potențialul statelor în curs de dezvoltare de a crește producțiile destinate asigurării hranei pentru propria populație, acum și pentru viitor. Pe baza acestor previziuni, ne așteptăm ca exporturile de cereale ale SUA să crească regulat de-a lungul timpului, mai rapid sau mai lent decât în cazul celorlalte state exportatoare. Desigur, ideea centrală a discursului, așteptată de partea americană, este că SUA au partea lor stabilă în exportul mondial. Ce s-a întâmplat? Exporturile americane de cereale (orz, porumb, ovaz, orez și grâu) au atins cifra de 106,9 milioane de tone în anul de piață 1980/81. Ele sunt estimate la 88,5 milioane de tone în anul de piață 2010/11 sau 82,5% din exporturile de cereale din ultimii 30 de ani. Deși nu poate fi comparată cu cerealele ca aliment de bază, exportul american de soia a crescut sensibil de-a lungul anilor. Dacă adăugăm exportul de soia la cel de cereale, în anul de piață 1980/81, avem suma totală de 126,9 milioane de tone exportate, în anul de piață 2010/11 vorbim de 131,3 milioane de tone de cereale și soia exportate, deci o creștere de 3,85% nu doar pentru un an, ci pentru toată perioada de 30 de ani. Iată cum putem compara exporturile americane în balanța exporturilor mondiale în aceeași perioadă. Pentru campania 1980/81, exporturile mondiale ale primelor 5 cereale au fost de 196,7 milioane de tone, iar pentru campania 2010/11, exporturile mondiale ale acelorași 5 cereale au fost de 261,9 milioane de tone, deci o creștere de 37,5%. În 1980, SUA avea o cotă de 54,3% din piața mondială a exporturilor. Cu o creștere a exporturilor mondiale de cereale de 37,5% comparativ cu anul de piață 1980/81 și o scădere a exporturilor americane de 17,5%, cota deținută de SUA în anul de piață 1980/81 (54,3%) a scăzut la 33,7% în anul de piață 2010/11. Dacă adăugăm și soia la acest calcul, exporturile mondiale au trecut de la 217,5 milioane de tone la 359,7 milioane de tone pe parcursul ultimilor 30 de ani, ceea ce înseamnă o creștere de 65,9% în raport cu o creștere de numai 3,85% în cazul exporturilor americane de soia și cereale. Cota americanilor în exporturile mondiale de soia și ale primelor 5 cereale a scăzut de la 58,1%, în anul de piață 1980/81, la 36,9%, în anul de piață 2010/11. Ce s-a întâmplat? Pe parcursul ultimilor 30 de ani, SUA au fost considerate „grânarul lumii”, cifrele indicând un rol mai modest, de furnizor rezidual. Exporturile erau avantajoase atunci când importatorii și concurenții exporturilor SUA aveau nevoie de cantități mici pentru aprovizionare. O societate din China și-a planificat în acest moment cumpărarea a 500.000 ha de teren agricol în Argentina, Australia, Brazilia, Filipine,
Rusia, Venezuela și Zimbabwe. Aceasta furnizează mașini agricole anumitor țări, în schimbul unei părți din producție (plată în natură). Societatea urmăreste și închirierea unor terenuri agricole. Prețul actual ridicat și lipsa de ofertă creează două forțe contrare. Aceste două forțe le-au demonstrat chinezilor importanța obținerii hranei de care are nevoie populația. În același timp, anumite țări limitează exporturile sau achizițiile de teren de către străini. Însă nu este nevoie de prezența chinezilor în toate statele pentru ca aceștia să blocheze o parte din recoltă pentru nevoile lor, inclusiv nevoile pentru soia. În paralel, anumite concepte de dezvoltare agricolă destul de răspândite, mai puțin căzute în dizgrație în ultimii 25 de ani, revin în prima linie. Țările în curs de dezvoltare își dezvoltă agricultura prin creșterea producției, pentru a asigura consumul pentru piața lor internă și pentru asigurarea nevoilor lor alimentare. Când vom privi exporturile americane de produse de bază în următoarele două decenii, nu vom fi surprinși dacă vom constata că SUA sunt furnizorul rezidual de produse agricole de bază din lume.