Ordinul Diptera - un pericol pentru agricultură

În grupul insectelor cu două aripi la care aripile posterioare au fost transformate în mici haltere se află subordinul ţânţarilor, Nematocera, cu antene lungi, cilindrici, şi subordinul muştelor, Brachycera, cu antene scurte şi relativ groase.

În cele ce urmează vom prezenta dipterele din subordinul Nematocera. Multe larve de ţânţari trăiesc pe uscat, cum sunt viermii de ciuperci şi formele tinere ale musculiţelor de ciuperci (Mycaetophilidae), care depreciază adesea ciupercile noastre comestibile. Astfel este musculiţa neagră a ciupercilor (Sciara ingenua), ale cărei larve găuresc şi fac să putrezească ciupercile. Alte larve, cum sunt acelea ale musculiţelor de gogoşi (Cecidomydae), produc gogoşi de plante.

Din aceeaşi familie mai face parte şi cunoscuta musculiţă de Hessa (Cecidomya destructor), dăunătoarea cea mai de temut a lanurilor de grâu. Originară din părţile sudice ale Asiei, s-a întins în Europa şi de aici a ajuns în America, adusă în anul 1776, la Long Island, în statul New York, de către armatele din Hessa, o dată cu nutreţul pentru caii lor. Are aspectul de ţânţar, lungă de 2,5-4,0 mm. Este neagră-cenuşie cu pete roşiatice pe lateralele abdomenului. O generaţie de larve atacă plantele tinere de grâu toamna şi, ca urmare, acestea se desprind uşor când sunt apucate cu mâna.

În primăvară, o altă generaţie de larve atacă plantele tinere înainte de înspicare, distrugând zona lor de creştere. Spicele se usucă, sunt seci şi cad. Sunt atacate culturile de grâu, orz şi secară, mai rar ovăzul şi unele graminee sălbatice, ca pirul şi altele. Printre dăunătorii pădurilor, din aceeaşi familie face parte musculiţa de gogoşi a fagului (Mikiola fagi), cu arpile cenuşii-albicioase, abdomenul roşiatic şi perii cenuşii. Ea depune ouăle în mugurii încă închişi ai fagului, iar larvele, înţepând frunzele, produc galerii mici (de 6-10 mm), cu cămăruţe în care stau mai multe. Musculiţa de pepinieră neagră păroasă (Bibio marci) atacă în stare larvară rădăcinile puieţilor de arbori. Pagubele pot fi anihilate prin colonizarea fazanilor, care consumă numeroase larve ale acestui dăunător.

Musca verzei (Chortophila brassicae), de 5-6 mm lungime, atacă în stare de larvă rădăcinile răsadurilor de varză, conopidă, gulii şi ridichii, distrugând 80-90% din plante, iar musca cepei (Hylemyia antiqua), neagră, cu nuanţe cenuşii-gălbui, mătăsoase şi cu pete şi dungi negre, distruge în stare larvară bulbii plantelor tinere de ceapă şi usturoi, uneori ridichiile şi salata. Foarte mulţi ţânţari îşi petrec stadiul larvar în apă. Varietatea acestui mod de trai se reflectă în bogăţia de forme a larvelor, în opoziţie evidentă cu simplitatea şi uniformitatea ţânţarilor adulţi. Astfel, Larvele de Liponeura, care aparţin ţânţarilor ţesători (Blapharoceidae), sunt prevăzute pe partea ventrală cu un rând de şase ventuze, cu ajutorul cărora se fixează pe pietrele din albia pâraielor repezi de munte, în care locuiesc.

Dintre ţânţarii înţepători (Culicidae), larvele ţânţarului de tufiş (Coretha), care au forme de bastonaşe sticloase, transparente, plutesc vertical în apă, cu ajutorul unor vezici traheale umplute cu aer. Larvele ţânţarului de friguri (Anopheles), adică ale transmiţătorului agentului patogen al malariei, care este întâlnit şi în România, stau de obicei sub suprafaţa apei. Acolo, ele filtrează organismele din stratul superficial al apei, în care scop trebuie să-şi răsucească capul la 180 de grade, deoarece partea lor dorsală este îndreptată în sus. Această mişcare se face atât de rapid încât nu poate fi urmărită cu ochiul. Ouăle ţânţarilor din genul Aedes sunt depuse la marginea apelor şi larvele ies din ouă atunci când apele mari de primăvară ajung la ele. Astfel, invazia ţânţarului-de-Rin (Aedes vexans) nu se produce în anii când apele de primăvară sunt mici, însă ouăle îşi menţin capacitatea de dezvoltare până în primăvara următoare. Larvele ţânţarului de pădure (Aedes communis) se dezvoltă în băltoacele mici ce iau naştere în păduri în fiecare primăvară. În regiunile tropicale, în schimb, speciile de Aedes se reproduc mai mult în copaci, fiindcă larvele lor se înmulţesc în cele mai neînsemnate acumulări de apă din scorburile copacilor, ba chiar şi în apa ce se poate strânge întâmplător în cutii de conserve. Larvele de Aedes se hrănesc cu substanţe vegetale de pe fundul apelor, iar larvele ţănţarului-comun (Culex pipiens) sunt consumatoare de plancton Musculiţele din familia Ceratopogonidae, ţânţari foarte mici, sug sânge de la păsări, mamifere, insecte şi râme. Larvele lor trăiesc parţial în apă, parţial în pământ. Printre ţânţari se mai numără şi ţânţarii negri (Tipulidae), care nu înţeapă, dar ale căror larve dăunează câteodată pajiştilor. Foarte neplăcute prin înţepătura lor sunt şi musculiţele veninoase, cunoscute şi sub numele de muşte columbace (Simuliide).

Ele sunt răspândite în regiunile temperate şi calde, în jurul unor bazine de apă curgătoare (uneori foarte mari, aşa cum este şi Dunărea), de deal sau de munte. Simuliidele sunt diptere mici, de 3-5 mm lungime, cu corpul îndesat şi negricios, cu pete galbene, iar la cap au antene cilindrice compuse din 11 articole. Femelele sunt hematofage şi înţeapă animalele domestice, iar cele sălbatice înţeapă şi omul. Ele depun ouăle pe plantele care plutesc deasupra apelor curgătoare, iar larvele şi nimfele se dezvoltă în apă, stând fixate pe pietrele de pe fund sau pe plantele din apă. Numărul insectelor adulte este cu atât mai mare cu cât timpul este mai cald şi mai secetos. Specia Simulium columbaczense se dezvoltă ca larve şi nimfe în zona apelor repezi din Dunăre, la Porţile de Fier şi Cazane.

În anumiţi ani, favorabili dezvoltării lor, simulidele formează roiuri mari, dense, care se întind departe, provocând invazii masive, cu atacuri foarte periculoase şi cu pierderi mari de vite. Nici oamenii din aceste regiuni atacate nu scapă de înţepăturile veninoase ale simulidelor. Pe lângă înveninarea directă produsă prin înţepare, simulidele sunt periculoase şi prin faptul că transmit animalelor şi omului germenii unor boli infecţioase. Foarte răspândite pretutindeni sunt marile diptere, cunoscute sub numele de tăuni (Tabanidae). Se poate spune că pe toate continentele unde se găsesc mamifere sălbatice şi domestice, de la renii nordici până la cămilele din deşert, se află şi tăuni care înţeapă. Au aspectul unor bondari nepăroşi, cu corpul gros. Cei mai mari au până la 30 mm lungime şi cei mai mici până la 7 mm. Prezintă forme şi culori diferite, atât pe corp, cât şi pe aripi.

Antenele lor sunt compuse din 6-10 articole scurte. Au o trompă puternică pentru înţepat şi supt, iar ca adulte femelele sunt hematofage şi atacă mamiferele domestice şi sălbatice, dar şi omul, provocându-le, prin înţepături, tulburări importante. În România, tăunii sunt foarte numeroşi, mai ales în lunca inundabilă a Dunării şi de-a lungul marilor râuri; ei sunt întâlniţi şi în munţi, unde există vite, ajungând uneori la peste 2.000 de metri altitudine. Tăunii roşietici (Tananus, Tylostypia), de mărime potrivită şi cu dungi aurii la ochi, sunt mai frecvenţi în Delta Dunării. Şi aceştia, ca şi ceilalţi tăuni, transmit animalelor, prin înţepare, germenii a numeroase boli virotice şi bacteriene, ca pesta bovinelor, anemia infecţioasă a cailor, dalacul, apoi unele babesioze sau tripanozomoze.

Diptele aparţinând celui de-al doilea subordin, Brahycera, prezintă antene foarte scurte, alcătuite numai din trei până la cinci articole, ce formează un fel de măciucă; aparatul lor bucal este simplificat la o trompă formată numai din piese labiale. Această trompă este la unele specii mai lungă şi mai ascuţită (Stomoxynae), folosind la înţepat şi supt, însă la Muscinae şi altele este boantă şi ciuruită la partea terminală, servind numai pentru supt. Dintre cele care înţeapă, cunoaştem mai întâi musca de grajd (Stomoxys calcitrans), de mărimea muştelor domestice, de care se deosebeşte prin aceea că au stiletul înţepător şi când stau pe pereţii adăposturilor sau pe animale se îndreaptă cu capul în jos. Deoarece larvele lor se dezvoltă în gunoiul de grajd, aceste muşte neplăcute sunt răspândite în gospodăriile săteşti. Ele înţeapă animalele şi omul şi sunt periculoase prin aceea că pot transporta şi inocula de la un animal la altul, şi chiar la om, o boală infecţioasă periculoasă - dalacul.

Musca Lipoptena cervi părăseşte învelişul nimfal şi ajunge pe sol, iar când ajunge pe gazda ei (cerb sau căprioară), aripile se rup, deoarece insecta nu mai are nevoie de ele. La chichiriţă (Melophagus ovinus), care trăieşte în lâna oilor, dezvoltarea nimfelor are loc în blana gazdei, astfel încât zborul devine de prisos. Un reprezentant al familiei Braulidae - păduchele albinelor (Braula caeca) - are 3-5 mm lungime, fără aripi şi antene, cu ochi rudimentari, dar cu picioarele terminale cu ventuze - este un duşman de temut al stupilor. Insectele adulte parazitează pe mătci şi lucrătoare, iar larvele ieşite din ouăle depuse pe faguri sau pe celulele cu puieţi se hrănesc cu materialul fagului sau cu polenul adus de albine. Reprezentanţii celorlalte două familii de muşte pupipare trăiesc şi în România, pe lilieci.

Cele mai cunoscute, şi de aceea denumite pur şi simplu „muşte“ (Muscidae), sunt muştele de casă, precum şi toate acele muşte de culori diferite care zboară în jurul cadavrelor, al alimentelor, mai ales al cărnii, şi în jurul plăgilor, în care se dezvoltă larvele lor. Întâlnită pretutindeni este musca domestică mare (Musca domestică), de 7 mm lungime, de culoare cenuşie-negricioasă, cu patru dungi întunecoase pe spate şi abdomen gălbui cu o dungă neagră, longitudinală. Cu trompa scurtă suge lichide şi roade carne, sânge uscat, brânză şi altele.

Este cea mai răspândită muscă în orice aşezare omenească şi în orice gospodărie care are animale. În ţările calde, este activă tot anul, iar în cele temperate - numai vara, însă cele care hibernează pot să zboare şi iarna în încăperi încălzite. Prin metoda marcării cu coloranţi, s-a constatat că se pot deplasa până la o distanţă de circa 18 kilometri. Din cele 100-150 de ouă depuse de femelă pe orice fel de alimente, cadavre sau substanţe organice ies, în medie, după 12-20 de ore, larvele vermiforme apode, care după 8-10 zile - trecând prin stadiul nimfal - dau insecte adulte. Acestea trăiesc două până la patru săptămâni. Cele născute la sfârşitul verii trec peste iarnă în stare de amorţire (diapauză) până primăvara. Dezvoltându-se pe produsele alimentare, larvele tuturor acestor muscide cauzează alterarea şi scoaterea lor din consum. În cazul în care sunt înghiţite împreună cu alimentele, ele produc grave tulburări gastrointestinale. Când se dezvoltă pe corpul animalelor sau în cavităţile exterioare, ele produc plăgi şi tulburări ce pun viaţa în pericol.

În afară de acţiunea vătămătoare a larvelor, muştele sunt foarte periculoase şi prin adulţii lor. Deşi nu înţeapă, ele provoacă o stare de nelinişte prin aceea că, fiind veşnic în căutarea hranei, vin pe om şi pe animale şi sug sudoarea, saliva, secreţiile oculare şi altele. Circulând de la haznale, latrine ori gunoaie până la alimente şi de pe un animal pe altul, ele propagă agenţii patogeni ai diverselor boli, ca de pildă: febră tifoidă, dizenterie, holeră, paralizie infantilă, boli de ochi, gangrenă gazoasă, febră de Malta, lepră, tuberculoză, infecţii stafilococice ale plăgilor şi altele.

Pe lângă acestea, muştele transportă la animale şi la oameni şi dintr-o gospodărie în alta ouă de viermi-paraziţi, ca: ascarizi, tricocefali etc. În acest caz, ca şi pentru virusuri şi bacterii, muştele sunt numai vectorii, adică transmiţătorii mecanici. Sunt însă şi cazuri în care muştele sunt adevărate gazde intermediare, în corpul cărora agenţii patogeni îşi îndeplinesc o fază a ciclului lor de dezvoltare larvară. Astfel se petrec lucrurile cu micile nematode Thelazia, care produc oftalmie la vite, sau teniile Choanotaenia şi Raillietna, parazite ale păsărilor.

Victor VĂTĂMANU