Particularităţi ale culturii de in de ulei

Inul de ulei se cultivă pe toate continentele, între 36 de grade latitudine sudică şi 55 grade latitudine nordică. Cu toate că în ultimii ani suprafeţele s-au redus (mai ales în America de Nord şi Centrală), producţia globală a crescut, prin sporirea simţitoare a randamentelor.

Marile ţări cultivatoare pe glob sunt India, Rusia, Argentina, Canada şi SUA. Există şi câteva ţări care cultivă suprafeţe mici, dar obţin recolte mari de sămânţă, cum ar fi: Australia - 1.300 kg/ha, Mexic - 1.500 kg/ha. În România, suprafeţele cultivate cu in de ulei (şi mixt din 1974) au crescut şi în prezent ocupă circa 80.000 de hectare. Randamentul la hectar este încă scăzut (deşi constant peste media mondială), printre factorii limitativi numerându-se: cultivarea plantei în zone puţin favorabile, fie din punct de vedere al solurilor (erodate, acide, cu pantă mare), fie din punct de vedere climatic şi insuficientă concentrare a culturilor din zonele favorabile; insuficiente în tehnologia de cultivare: amplasarea pe terenuri îmburuienate, neaplicarea unor rotaţii de erbicide şi a unei combateri integrate a buruienilor pe ansamblul asolamentelor cu in, fertilizarea unilaterală cu azot, întârzierea semănatului, pierderi mari la recoltare din cauza nereglării specifice a combinelor. Înlăturarea acestor cauze, dar şi generalizarea în cultură a unor soiuri valoroase, omologate şi testate în condiţiile pedoclimatice din România, sunt factori care pot duce la realizarea unor randamente medii pe întreaga suprafaţă de minimum 1.000 de kilograme sămânţa/hectar.

Importanţa culturii de in de ulei
Uleiul de in, sicativ (I s = 168-192), se utilizează, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure, în industria lacurilor şi emailurilor (pentru calităţile sale de liant) şi în obţinerea culorilor pentru pictură (bun fixator, se usucă repede, imprimă rezistenţă la coroziune şi umiditate). Este, de asemenea, folosit în industria săpunurilor şi a linoleumurilor, în tăbăcărie, la obţinerea cernelurilor, la impregnarea izolatoarelor electrice, în farmacie etc. Turtele, bogate în proteine, costituie un furaj cu mare valoare nutritivă (pentru bovine şi porcine), dar nu pot fi administrate în cantităţi prea mari din cauza însuşirilor laxative; trebuie evitată folosirea turtelor provenite din seminţe verzi ce pot conţine produşi cianogeni (linamarina). Prin înmuiere (macerare) în apă, timp de 6-7 ore, principiul toxic dispare. La recoltarea inului de ulei cu combinele de cereale rezultă o cantitate de 1.500-2.500 kilograme de paie, care se balotează şi sunt utilizate în industria celulozei, a hârtiei fine etc. În România se pot recupera minimum 70-75.000 tone de tulpini de pe circa 50.000 de hectare cultivabile cu in de ulei (o producţie însemnată de tulpini nu se recuperează, rămânând ca mirişte - circa 50%, după E. Morărescu). Soiurile mixte, dar şi o parte din inurile de ulei (cele cu lungimea tehnică de peste 40 cm), fiind recoltate cu combinele de in, asigură cel puţin 2.500-3.000 (uneori peste 3.500) kilograme/hectar tulpini uscate, care sunt utilizabile în industria textilă (produse din fibră de in sau din amestecuri cu fire sintetice). Fibra de calitate inferioară este valoroasă pentru obţinerea sacilor (înlocuind fibra de iută), a prelatelor etc. În România, de la inul mixt ce poate fi cultivat pe 25.000 de hectare se pot obţine anual circa 50.000 tone de tulpini uscate (M. Doucet şi Ilaria Doucet). Câlţii sunt un material de mare valoare pentru obţinerea plăcilor fono- şi termoizolatoare, a celulozei şi hârtiei fine, acestea fiind utilizări ce capătă o mare răspândire în toate ţările, inclusiv în viitor în România, în vederea măririi rentabilităţii culturii inului de ulei (M. Doucet). Puzderiile, rezultate la prelucrarea industrială a tulpinilor, sunt economic valorificate prin fabricarea de plăci aglomerate (PAP), în România putându-se astfel economisi anual peste 150.000 metri cubi de lemn. Pleava, cu bună digestibilitate, este un nutreţ valoros, mai ales pentru oile cu lâna fină. În sfârşit, inul de ulei este o cultură foarte rentabilă, iar din punct de vedere agricol constituie o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor (inclusiv pentru grâul de toamnă). El poate fi introdus şi în asolamente irigate, folosind cu spor de venit net apa de irigaţie.

Compoziţia chimică
În seminţele inului de ulei din România se găsesc 40-46% grăsimi cu indice de iod variind între 177 la 197 şi 22-25% proteină (Heloiza Filipescu şi Georgeta-Gina Popirlan). Conţinutul în ulei este determinat, în primul rând, de soi, dar condiţiile meteorologice şi fototehnica aplicată pot determina variaţii de 4-10%; proporţia scade sub influenţa azotului (corectată parţial de aprovizionarea cu potasiu şi fosfor), creşte în condiţii de irigare, nu este influenţată de erbicide şi de densitatea culturii (în limite normale). În acelaşi sens este influenţat şi indicele de iod. Tratamentele cu desicanţi (de tipul Reglone) duc la creşterea proporţiei de ulei cu 0,91-2 procente. Conţinutul în proteine variază, în primul rând, în funcţie de soi, creşte în zone mai secetoase (în sudul ţării) şi la fertilizarea cu azot. Umiditatea de echilibru este de 7,2-8,4 (după conţinutul de ulei). Seminţele mai conţin proporţii importante de hidraţi de carbon. Seminţele de in de ulei au în compoziţia lor următoarele elemente: apă - 7,5-9; ulei - 40-46%; proteine 22-25%; hidraţi de carbon - 19-24%; cenuşă - 3,2-4,1; în turte, conţinutul este următorul: apă - 10-16%; ulei - 6-10%; proteine - 34-44%; hidraţi de carbon - 30-40% şi cenuşă - 5,6-6,8%.  

Particularităţi biologice
Perioada de vegetaţie a inului de ulei cultivat în România variază de la 105 la 113 zile, fiind mai constant intervalul până la înflorire (43-58 de zile) şi mai diferenţiată durata de la înflorire la maturitate, în special prin înflorirea mai lungă sau mai scurtă. În diferitele faze de vegetaţie creşterea părţilor plantei este şi ea diferenţiată. Rădăcina creşte foarte intens încă de la începutul vegetaţiei, în primele zile după răsărire, depăşind de 10-15 ori partea aeriană (Gh. Bâlteanu). Îşi încetează creşterea în preajma înfloritului, având în final o dezvoltare mai bună în profunzime decât la inul de fuior. Totuşi, sistemul radicular este redus comparativ cu masa aeriană, iar puterea lui de utilizare a compuşilor minerali din sol este redusă. De aici rezultă importanţa fertilizării inului, acordând atenţie tipurilor de îngrăşăminte (mai ales fosfatice) cu elemente uşor accesibile plantelor. Tulpinile cresc încet până în faza de brădişor (0,3-0,6 cm /zi), dar după aceea au o perioadă de creştere intensă, de 12-15 zile (2-6 cm/zi). În intervalul de la faza de brădişor la îmbobocire (3-5 săptămâni) se realizează circa 70% din înălţimea plantei, aceasta fiind foarte pretenţioasă la apă şi la rezervele de substanţe nutritive din sol. Ramificarea de la bază este, în general, de 10-20%, fiind mai puternică la densităţi mai mici şi atunci când perioadele de bună aprovizionare cu apă alternează cu cele de secetă relativă. Frunzele sunt numeroase (uneori peste 100 la o plantă), indicele foliar ajungând la 4-5. Stratul de ceară este mai dezvoltat în faza de brădişor şi permite aplicarea erbicidelor care se scurg repede de pe frunze. Inflorescenţa este ramificată, în funcţie de soi, densitate şi condiţiile de mediu, putând să aibă 15-30 (48) ramificaţii. Polenizarea este facultativ autogamă. Temperaturile excesive scurtează viabilitatea polenului, ducând la fecundări incomplete, rezultând capsule seci sau cu puţine seminţe. Fructele sunt mai mari ca la inul de fuior (masa a 1.000 de capsule variind - după A. Croccioni, citat de Gh. Bâlteanu - de la 62,7 la 123,7 grame, cu 6,2-7,6 seminţe). Seminţele au celulele epidermice mucilagigene, care în contact cu apa îşi măresc volumul de 2-3 ori şi duc la alipirea seminţelor, motiv pentru care tratamentele pe cale umedă nu sunt posibile. Puse în sol umed, dar insuficient încălzit, seminţele putrezesc uşor, micşorându-se proporţia plantelor răsărite.

Relaţiile plantă - factori de vegetaţie
Faţă de căldură, inul de ulei se manifestă ca o plantă cu cerinţe modeste: 1.600-1.900 grade Celsius de-a lungul perioadei de vegetaţie; răsărire bună la 5-6 grade Celsius; creştere normală la temperaturi de 12-15 grade Celsius până în faza de brădişor. În perioada creşterii intense şi la înflorire îi sunt favorabile temperaturile de 18 şi, respectiv, 20 de grade Celsius, iar pentru maturare, 21-22 grade Celsius. Căldura prea mare în ultima parte a perioadei de vegetaţie forţeaza coacerea, producţia de sămânţă este mai mică, iar calitatea uleiului scade, neacumulându-se suficient acid linolenic. În perioada de la răsărire la faza de brădişor, inul suportă temperaturi scăzute, până la minus 4-6 grade Celsius. Temperaturile sub 6-7 grade Celsius lungesc intervalul de parcurgere a stadiului de temperatură, iar cele de 13 grade Celsius lungesc parcurgerea stadiului de lumină. Aceasta poate duce la o ramificaţie mai intensă a inului de ulei sau la o creştere sporită în înălţime la inurile mixte, ceea ce poate favoriza producţia. În câmp, asemenea situaţii se realizează prin semănatul mai timpuriu. Faţă de inul de fuior, inul de ulei are cerinţe mai mari pentru căldură. La umiditate, inul de ulei este pretenţios în special în perioada de la faza de brădişor la înflorire, producţii mari obţinându-se dacă pe această durată (luna mai), cad 80-90 mm precipitaţii (M. Doucet). Dacă solul este umed la însămânţare, iar planta beneficiază suplimentar de circa 30 mm ploi până la faza de brădişor şi de 40-60 mm (după sol şi temperatură) de la înflorire la maturitate, cerinţele plantei sunt satisfăcute (în total 150-180 mm în perioada de vegetaţie). Grindinile sunt păgubitoare, ducând la căderea plantelor. Umiditatea excesivă la semănat diminuează germinaţia şi răsărirea, atât direct, cât şi indirect, prin formarea crustei. Deşi nu are coeficient de consum specific mai mic decât la inul de fuior, inul de ulei se mulţumeşte cu mai puţină apă, fapt explicabil prin densitatea culturii, care este de aproximativ 2,5-3 ori mai mică. Lumina intensă şi de lungă durată este favorabilă în perioada de formare şi maturare a ramificaţiilor. Condiţiile ideale în acest interval constau în a avea apă în sol (eventual prin irigare) şi o durată de strălucire a soarelui de minimum 8-10 ore/zi. Solurile pentru inul de ulei trebuie să fie mijlocii ca textură, bine structurate, de fertilitate mijlocie, cu o bună permeabilitate, cu un pH de aproximativ 7. Reuşeşte şi pe soluri mai puţin subţiri (dar cu un orizont arabil intact - neerodat şi mai puţin fertile, dar producţiile sunt semnificativ mai mici). Nu se poate cultiva pe soluri erodate, cu pante mari (nemecanizabile), acide sau prea alcaline, argiloase (grele şi mai ales reci), nisipoase. Sunt indicate terenurile cu grad redus de îmburuienare.

Zone ecologice
Cele mai favorabile condiţii de cultivare se întâlnesc în zona de silvostepă. Aici se obţin producţii constant ridicate (la tehnologie adecvată), iar soiurile de in mixt nu se recomandă a fi cultivate în afara acestei zone (foarte favorabile). În zona favorabilă I, creşterea plantei şi acumularea recoltei sunt limitate fie de temperatură (mai mare în sud şi sud-est, sau mai mică în Caraş-Severin, Moldova, zona colinară a Munteniei), fie de solurile mai puţin propice. Zona favorabilă II se întinde pe soluri erodate, acide (brune-podzolice, podzoluri) sau în zone reci. De multe ori, inul este cultivat pe pante mari. Cel puţin într-o parte din această zonă - pe coastele erodate, pe soluri prea acide sau cu regim hidric deficitar - inul de ulei nu ar trebui cultivat. În Câmpia Munteniei, în sudul Moldovei şi în Dobrogea, mare parte din zona favorabilă II devine foarte favorabilă pentru in prin compensarea deficitului de umiditate cu ajutorul irigaţiei.

Victor VĂTĂMANU