Particularităţi ale tehnologiei de cultivare a afinului - Vaccinium mirtyllus

1/3/2021

Particularităţi ale tehnologiei de cultivare a afinului - Vaccinium mirtyllus

Particularităţi de creştere şi fructificare

Afinul din cultură este un arbust ce creşte sub formă de tufă înaltă de 1-3 metri, formată din mai multe tulpini de grosimi aproximativ egale. Sistemul radicular este format din rădăcini fine, cu capacitate redusă de pătrundere în sol, fiind răspândite până la adâncimea de 40 cm, iar pe orizontală nu depăşeşte raza de 1 metru.

Fiecare tulpină rodeşte bine până la vârsta de 5 ani. El înfloreşte târziu, în cursul lunii mai, după ce apar frunzele. Florile sunt grupate câte 6-20 ( mai frecvent 7-8) în raceme. Ele se deschid eşalonat, începând de la baza inflorescenţei spre vârf. Înfloritul durează 20-25 de zile. Fructele ajung la maturitate eşalonat, după 48-55 zile de la sfârşitul înfloritului (iulie). Deşi soiurile de afin sunt autofertile, dacă se asigură polenizatori (alte soiuri de afin), se obţin fructe mai mari. Afinul începe să fructifice încă din anul plantării, dar până la vârsta de 5-6 ani producţiile sunt mici (sub un kilogram per tufă). La plantele de peste 10 ani, producţia de fructe poate ajunge la 3-5 kg/tufă şi chiar mai mult în cazul soiurilor nou create. Fructul afinului este o bacă, de forma sferică-turtită sau sferică şi are culoarea albastru deschis strălucitor până la albastru închis, acoperit cu pruină. Afinele cultivate sunt mai mari de 2-4 ori decât cele crescute sălbatic (spontan). Pulpa afinelor are culoare deschisă, cu sucul incolor (spre deosebire de cele spontane care au sucul intens colorat) şi cuprinde numeroase seminţe (16-60). Gustul variază de la dulce la dulce acidulat, cu aromă specifică. Coacerea fructelor se face eşalonat, cele obţinute la primele recoltări fiind mai mari şi bogate în seminţe care, însă, nu influenţează gustul acestora.

Cerinţele faţă de factorii de mediu

Afinul este o specie de climă răcoroasă şi umedă care - deşi suportă semiumbra - dă cele mai bune rezultate când primeşte lumina solară directă.

Faţă de temperatură are pretenţii moderate, reuşind în zonele în care media anuală este cuprinsă între 7,8 şi 8,5 grade Celsius (15-17 grade Celsius în perioada de vegetaţie), iar în perioada de repaus suportă temperaturi până la minus 25 grade Celsius. În iernile lipsite de zăpadă însă daune pot fi provocate şi la temperaturi de -10...- 15 grade Celsius. Rezistenţa la ger este diferită şi în funcţie de soi. Cerinţele faţă de lumină sunt cele mai mari în perioada înfloririi şi a legării fructelor după care nevoile scad treptat. Sunt indicate totuşi terenurile cu expoziţie însorită. Umiditatea - pretenţiile faţă de apă sunt ridicate, în sensul că este necesară asigurarea constantă a acestui factor, mai ales în perioada de vegetaţie. Această necesitate se datorează sistemului radicular care se dezvoltă în stratul superficial, unde intensitatea evaporării este mai mare.

Zonele în care iernile sunt bogate în zăpadă sunt foarte favorabile culturii afinului, atât în ce priveşte protecţia contra gerurilor, cât şi aprovizionarea cu apă la pornirea în vegetaţie. Solurile preferate de afin sunt cele acide (pH = 4,8-5,5), structurate, fertile, bine aprovizionate cu apă şi aeraţie bună.

Cele mai favorabile sunt solurile brune acide, cu textură mijlocie, drenaj acvatic bun, fără fenomene de gleizare până la adâncimea de 50 cm

De importanţă hotărâtoare este reacţia solului, însuşire ce limitează cultura afinului. Nu sunt recomandate solurile nisipoase, slab aprovizionate cu substanţă organică, solurile situate pe substrat alcalin, precum şi solurile argiloase lipsite de structură şi cu drenaj defectuos. De asemenea, conţinutul în humus trebuie să fie de minim 3,4-4%, deoarece masa principală a rădăcinilor se dezvoltă în stratul de la suprafaţa solului care este bogat în substanţă organică, şi numai o mică parte din ele explorează straturile mai profunde.

Principalele soiuri cultivate

În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre soiurile de afin aflate încă în cultură sau care sunt folosite ca soiuri polenizatoare.

Bluecrop - soi viguros, cu port erect, foarte productiv, cu maturare mijlocie. Fructele sunt foarte mari, de culoare albastru-deschis, cu ciorchini răsfiraţi, formă sferic-turtită, rezistente la crăpare, cu aromă medie, iar la maturitate se desprind uşor de pe ramuri. Rezistă bine la boli şi secetă.
Blue ray - soi viguros, cu port erect, foarte productiv, cu coacere semitimpurie. Fructele sunt foarte mari, de culoare albastru-deschis, cu pulpa verde, aromată şi rezistenţa la crăpare. Capacitate de păstrare bună.
Bluetta - soi de vigoare mijlocie, productiv şi cu coacere foarte timpurie. Fructele sunt mari, cu aromă puternică, de culoare albastru-deschis. Soi foarte rezistent la gerurile de primăvară.
Burlington - soi viguros, cu port erect şi cu ramurile dispuse spre exterior, productiv, coacere semitimpurie. Fructele mijlocii de culoare albastră, cu pulpa fermă, slab aromate, rezistente la crăpare şi cu capacitate bună de conservare, însuşiri gustative mijlocii.
Collins - soi viguros, cu port erect, productiv, cu coacere semitimpurie. Fructe mari, dispuse în ciorchini răsfiraţi, de culoare albastră, cu pulpa fermă, aromate, cu însuşiri gustative bune, rezistente la crăpare, la boli şi ger.
Coville - soi viguros, cu port răsfirat lateral, productiv, cu coacere târzie. Fructele sunt mari, dispuse în ciorchini răsfiraţi de culoare albastră, pulpa fermă, foarte aromată, acidă, rezistentă la crăpare, cu capacitate bună de păstrare şi însuşiri gustative deosebite. În schimb, are o rezistenţă slabă la ger, mai ales în zonele răcoroase.
Darrow - soi viguros, cu port erect, productiv, cu coacere târzie (sfârşit de iulie). Fructele sunt mari, aşezate răsfirat în ciorchini, de culoare albastru deschis, aromate, slab acide, rezistente la crăpare. Însuşiri gustative excelente.
Earliblue - soi viguros, cu port erect, uşor lateral, cu coacere timpurie. Fructele sunt mari, albastre, dispuse în ciorchini uşor răsfiraţi, cu pulpa fermă, mediu acidulată, cu calităţi gustative bune.
Ivanhoe - soi foarte viguros, cu port erect, cu ramurile uşor arcuite, foarte productriv şi cu coacere semitimpurie. Fructele sunt mari, dispuse în ciorchini mediu răsfiraţi, de culoare albastră închis, cu pulpa fermă, aromată, rezistente la crăpare. Rezistent la ger şi boli.
Marow - soi de vigoare medie, cu port semierect, productiv cu coacere timpurie. Fructele sunt mari, dispuse în ciorchini răsfiraţi, culoare albastru deschis, pulpa fermă, fără aciditate, cu însuşiri gustative bune.
Rubel - soi viguros, cu port erect, cu coacere semitimpurie. Fructele sunt mici, de culoare albastră, dispuse în ciorchini foarte răsfiraţi, slab aromate.
Stanley - soi viguros, cu port erect, cu coroana rară, productiv, cu coacere mijlocie. Fructele de mărime mijlocie, dispuse în ciorchini mediu răsfiraţi, cu pulpa fermă, foarte aromată, rezistente la crăpare.
Weymouth - soi de vigoare mică spre mijlocie, cu portul răsfirat, productivitate medie, coacere foarte timpurie, într-o perioadă scurtă. Fructe mari, de culoare albastră strălucitoare, dispuse în ciorchini rari, pulpa fermă, slab aromate. La coacere fructele se desprind uşor de pe ramuri. Însuşirile gustative sunt bune.

Obţinerea materialului săditor

Afinul poate fi înmulţit prin butăşire, drajoni, despărţirea tufei, altoire, dar şi prin seminţe - în lucrările de ameliorare. Principala cale de obţinere a materialului săditor este însă butăşirea, putându-se utiliza butaşi lignificaţi şi butaşii semilignificaţi. Butaşii lignificaţi se confecţionează din tulpiuni anuale, cu grosimea de 6-8 mm şi lungimea de 30-70 cm, cu lemnul copt, recoltate imediat după căderea frunzelor. Tulpinile se stratifică în nisip sau rumeguş umed, la 1-5 grade Celsius şi umditate de 80-85%. Substratul se dezinfectează în prealabil cu sulf şi se umectează în timpul stratificării după nevoie.

Se recomandă îndepărtarea mugurilor floriferi deoarece prezenţa lor împiedică înrădăcinarea.

Primăvara, după 10 martie, tulpinile se scot de la stratificat, se fasonează la lungimea de 8-12 cm, având grijă că tăietura superioară să se execute deasupra unui mugure, iar cea bazala sub un mugure, înlăturându-se zona din vârf a tulpinii, porţiunile subţiri, precum şi cele bazale care au diametrul mai mare de 7 mm. Plantarea butaşilor în câmp se execută de la jumătatea lunii martie până în prima decadă a lunii aprilie. Distanţele de plantare a butaşilor sunt 10 cm între rânduri şi 5 cm între plante pe rând. Poziţia butaşilor trebuie să fie verticală, iar adâncimea de plantare în substrat va fi de 3-4 cm.

După plantare, se fac udări ori de câte ori este nevoie, la fel şi plivitul burienilor. Fertilizarea butaşilor se va face numai cu soluţii nutritive şi numai după înrădăcinare, la aproximativ 60 -70 de zile de la plantare. Aceasta se efectuează cu îngrăşăminte minerale cu azot, fosfor şi potasiu în raport de 1:2:1, respectiv 144 g N, 288 g P şi 144 g K substanţă activă, dizolvate în 90 de litri de apă. Soluţia se prepară cu 1-2 zile înainte de folosire, utilizându-se 2 litri soluţie/mp. Sunt necesare 3-4 fertilizări. Butăşirea în verde - lăstarii laterali, după ce s-au oprit din creştere (cu frunzele terminale normal dezvoltate), se fasonează în lungimi de 8-12 cm. Pe porţiunile de lăstar fasonate se reţin 2-3 frunze terminale, întregi sau cu limbul parţial îndepărtat Recoltarea, fasonarea şi plantarea butaşilor trebuie să se execute rapid, în aceeaşi zi, la distanţele de 8x4 cm, introducând în poziţie oblică toată partea bazală a butaşilor până la prima frunză. Înrădăcinarea butaşilor verzi se poate raliza numai în tunel sau unde atmosfera trebuie să fie saturată cu vapori de apă (95-100%). După înrădăcinare, trebuie acordată atenţie pentru asigurarea umidităţii optime în substrat şi în atmosferă, ventilaţie în zilele foarte călduroase, plivirea buruienilor ori de câte ori este nevoie, precum şi aplicarea tratamentelor fitosanitare preventive cu fungicide în interval de 8-10 zile. Rezultate bune se obţin prin folosirea zemei bordeleze 0,5%, alternând cu substanţe de tip Topsin 0,08% sau cu alte fungicide. După înrădăcinarea butaşilor (fie lignificaţi, fie în verde), se procedează la transplantare în câmpul de fortificare (anul II).

În zonele mai călduroase, transplantarea se face în câmp neprotejat, iar în zonele mai răcoroase în solarii. În câmp, transplantarea se face în şanţuri cu adâncimea şi lăţimea de 20 cm, despărţite de poteci de 0,5 metri, de pe care se pot efectua manual toate lucrările de întreţinere. Şanţurile se umplu cu turba, sau cu un amestec de turbă 50%, pământ de ţelina 25% şi nisip 25%. Distanţa între plante pe rând este de 15-20 cm. După plantare, se face o udare abundentă.

În perioada de vegetaţie se fac udări după nevoie, se plivesc buruienile şi se administrează îngrăşăminte. De obicei, se aplică trei fertilizări faziale (după pornirea în vegetaţie şi la 3-4 săptămâni după aceasta). De asemenea, se acordă o deosebită atenţie şi tratamentelor fitosanitare. Toamna, în luna octombrie, materialul se scoate şi se plantează la locul definitiv.

Victor VĂTĂMANU

0 Comments

articole

Particularităţi ale tehnologiei de cultivare a afinului - Vaccinium mirtyllus

Leave a Reply.

NEWSLETTER

SERVICII

PARTENERI

CONTACT