Particularități biologice ale culturii de sorg (Sorgum vulgare Pers.)

Importanța culturii de sorg
Sorgul se cultivă pentru boabe, nutreț verde sau siloz și pentru extragerea din tulpină a sucului dulce, foarte bogat în zahăr. Boabele de sorg au o largă întrebuințare în hrana oamenilor, animalelor și în industrie. O populație de peste 200 de milioane din Africa, Orientul Apropiat, India și China folosește sorgul ca aliment de bază. Pentru nutreț verde sau siloz, plantele de sorg prezintă o deosebită importanță în zonele aride.
Unele forme de sorg se cultivă pentru inflorescențele lor, cu ramificații foarte lungi, din care se fac mături, perii sau diverse împletituri. Alte forme se cultivă pentru tulpini, din care se extrage un suc dulce, bogat în zahăr. Prin concentrarea acestui suc se obține un sirop cu multiple întrebuințări în alimentație. Zahărul din tulpina de sorg nu cristalizează.
Importanța sorgului crește foarte mult datorită rezistenței lui mari la secetă și capacității de a valorifica unele terenuri mai puțin productive (soluri nisipoase și alcaline).
 
Particularități biologice
Semințele de sorg formează la germinație o singură rădăcină embrionară. Din nodurile de la baza plantei se formează apoi rădăcinile coronare, ca și la celealte cereale.
Sorgul se caracterizează printr-un sistem radicular foarte dezvoltat. Cea mai mare parte a masei de rădăcini se găsește în sol până la adâncimea de 90 cm, iar lateral până la 40 cm. Circa 90% din apa și substanțele nutritive minerale sunt extrase de plante din volumul de sol ocupat de aceste rădăcini. Rădăcinile sorgului se mai caracterizează printr-un număr mare de perișori radiculari, raportată la 1 cm2, de două ori mai mare ca la porumb. Față de suprafața foliară, sistemul radicular al sorgului, este de două ori mai dezvoltat în comparație cu sistemul radicular al porumbului. Aceste caracteristici explică rezistența mare la secetă a sorgului, mult mai mare decât a porumbului. Tulpina plantelor de sorg este plină cu măduvă, înaltă de 0,3-4,5 metri, formată din 7-20 internoduri și rotundă în secțiune. Ca și la porumb, vasele libero-lemnoase sunt dispuse neregulat în întreaga masă a măduvei. Tulpina sorgului poate fi mai mult sau mai puțin suculentă. În primul rând conținutul de sevă se ridică la 33-48%, pe când la tulpină la numai 17-20%. Gradul mai mare de suculență al tulpinii asigură plantei o rezistență mare la cădere și boli și ridică valoarea furajeră a acesteia. Seva din tulpinile unor forme de sorg (sorgul zaharat) conține până la 20% zahăr. Din aceste tulpini se extrage siropul. Cea mai mare cantitate de zahar total se găsește la internodiile 6 și 7 de la bază .
Capacitatea de lăstărire a tulpinilor de sorg este ridicată, însușire dorită în cazul culturii pentru furaj și nedorită în cazul culturii pentru boabe.
Inflorescența sorgului este un panicul cu ramificații mai lungi sau mai scurte (răsfirate sau compacte) erectă sau recurbată, cu axul principal de lungimi ce reprezintă 10-90% din lungimea totală. Un panicul cuprinde 1000-5000 de flori, cel mai adesea 1500-3000. Spiculețele sunt grupate câte două, din care unul este pediculat și steril, sau numai cu stamine, iar celalalt este sesil și fertil. O inflorescență poate elibera 15-75 milioane de grăunciori de polen. Aceștia sunt foarte mici și își pierd viabilitatea în numai câteva ore. De obicei, paniculul înflorește la 2-3 zile după apariția din teaca ultimei frunze. Înfloritul durează 5-10 zile și se desfășoară începând din vârful paniculului.
Bobul are forma rotund-turtită, cu MMB cuprinsă între 20-30 grame.
După Kinney, diferite părți ale bobului reprezintă: endospermul 80,0-84,6%; embrionul 7,8-12,1%; coaja (învelișul) 7,9-9,3%.
La începutul perioadei de vegetație, ritmul de creștere al sorgului este redus, fapt pentru care în acest timp plantele se pot foarte usor îmburuiena. După această perioadă, ritmul de creștere al plantelor devine foarte accentuat și pericolul îmburuienării dispare.
 
Relațiile plantă-factori de vegetație
Sorgul, planta originară din climatele calde, se caracterizează prin cerințe ridicate față de temperatură. Astfel, temperatura minimă de germinație este de cel puțin 10 garde Celsius, iar temperatura cea mai favorabilă pentru dezvoltarea plantei, în general, se ridică la 26-29 grade Celsius. Pentru întreaga perioadă de vegetație, sorgul cere 2000-5000 grade (temperaturi medii actrive cumulate). Hibrizii cultivați în România ajung la maturitate cu 2300-2500 grade Celsius.
La temperaturi mai mici de 15 grade Celsius sorgul nu mai crește, iar temperatura de minus 1 - minus două grade Celsius, care durează mai mult de 5-6 ore, distruge întreaga plantă.
Sorgul se caracterizează printr-o mare rezistență la secetă, rezistență determinată de sistemul sau radicular puternic dezvoltat și de faptul că, la insuficiență apei plantele își reduc accentuat ritmul de creștere. Când umiditatea devine favorabilă, sorgul pornește din nou în creștere, cu intensitatea specifică. Rezistența la secetă este mărită și de stratul de ceară care acoperă planta și de reducerea suprafeței de transpirație prin răsucirea frunzelor.
Coeficientul de transpirație al sorgului este mult mai mic decât al porumbului. În cercetările efectuate în Colorado, coeficientul de traspirație al sorgului a fost găsit la 274, pe când al porumbului la 361. În Italia, coeficientul de traspirație al sorgului s-a încadrat în limitele 153-190.
Datorită rezistenței mari la secetă, sorgul se cultivă în zona în care precipitațiile anuale sunt sub 500 mm. În general, sorgul se cultivă acolo unde producția lui este mai mare decât producția porumbului. Diferența de producție în favoarea sorgului este cu atat mai amre, cu cât seceta este mai accentuată.
În America, sorgul reprezintă principala cultură prășitoare din zona aridă și semiaridă, acolo unde secetele endemice și arșițele mari nu permit cultivarea porumbului. Unele state (Texas) cultivă, de pildă, 40 % din suprafața ocupată cu sorg în America.
Din punct de vedere al rezistenței la secetă, sorgul poate fi denumit ”cămila vegetală”.
Solul- sorgul trebuie înscris în rândul plantelor cu pretenții reduse la sol. Poate fi cultivat pe terenuri de orice natură, cu pH cuprins între 4,5 și 8,5. Fără îndoială că cele mai mari producții se obțin pe solurile mijlocii și profunde. Dar, în comparație cu alte plante și în special cu porumbul, sorgul valorifică mult mai bine terenurile nisipoase și terenurile alcaline (sărăturile).
Rezistența mare la sărături a sorgului este reliefată și de conținutul ridicat în sodiu al cenușii tulpinilor (13, 84 %). Prin cultura sorgului se valorifică suprafețe întinse de soluri sărăturate din nordul Africii și sudul Asiei.
În condițiile din România, sorgul pentru boabe trebuie considerat cultură necesară numai acolo unde porumbul dă producții mici, în primul rând pe terenurile nisipoase sau pe terenurile bogate în săruri, precum și în acele locuri unde secetele și arșițele sunt frecvente.
În aceleași condiții prezintă interes și sorgul pentru furaj.
Pe solul nisipos irigat din Stațiunea Experimentală Bechet (Dolj), producția la diferiți hibrizi de sorg s-a încadrat în limitele 90,90-74,37 q/ha; la Ostrovul Maliuc (Tulcea), fără irigare, în limitele a 81,0-60,0 q/ha. Pe soluri salinizate (Luciu-Giurgeni, Ialomița) s-au obținut producții cuprinse între 58,24 și 50,46 q/ha; pe sol erodat (Aldeni - Buzău), s-a obținut producție de 52,45 q/ha , mai mult cu 12,24 q/ha față de producția de porumb.
Cercetătorii români apreciază că extinderea suprafețelor cultivate cu sorg pentru boabe la 350-500 mii hectare, este numai un punct de plecare privind valorificarea superioară a terenurilor nisipoase, saline și alcaline, a terenurilor cu salinizare secundară și în toate zonele neirigate cu precipitații sub 500 mm.
Acolo unde condițiile permit, sorgul pentru mături trebuie însă cultivat pe terenuri fertile, mijlocii, pentru a obține inflorescențe cu ramificații cât mai lungi.

Victor Vătămanu