Particularităţi de formare a unor tipuri de coroană la pomii fructiferi

Particularităţi de formare a unor tipuri de coroană la pomii fructiferi

Coroana piramidală

Este o formă de coroană care se apropie mult de tendinţa de creştere naturală a multor specii de pomi fructiferi şi, din această cauză, a fost şi este încă agreată de mulţi pomicultori. Principala trăsătură a acestui tip de coroană este că proiecţia ei pe sol are un contur circular. În cadrul acestui tip de coroană, după cum prezintă A. Chira, Lenuţa Chira şi Fl. Mateescu, se disting mai multe subtipuri, şi anume: piramida cu un etaj, piramida etajată rărită şi piramida mixtă.

În cele ce urmează vom prezenta subtipul Piramida cu un singur etaj. La încheierea tăierilor de formare, o coroană piramidală neetajată va avea trei sau patru ramificaţii principale viguroase, pornite de la înălţimea trunchiului şi având unghiurile de ramificaţie de cel puţin 45 de grade. Deasupra acestora, pe toată înălţimea axului, se vor afla ramificaţii laterale mult mai slab dezvoltate, din cauza dirijării lor către orizontală, dar cu putere de fructificare importantă tocmai datorită acestei orientări.

Tăierile de formare

Prima tăiere de formare se aplică fie pomului scos din pepinieră, care are deja câteva ramificaţii laterale, şi aceasta are loc imediat înaintea plantării definitive (tăierea de plantare), fie în primăvara în care pomul scos din pepinieră sub formă de vargă cu un an înainte şi plantat prezintă ramificaţiile laterale crescute în timpul primului său an de vegetaţie. Indiferent în ce situaţie ne încadrăm, tăierea de formare va urma aceeaşi tehnologie: - la un pom aflat deja după doi ani de vegetaţie, imediat sub ultima creştere anuală se află o ramificaţie care este cunoscută sub numele de lăstar concurent. Acesta va fi îndepărtat prin tăiere de la inel, dar nu înainte de a-l compara cu creşterea anuală aflată deasupra lui. Dacă acesta s-a dezvoltat mai firav sau are o orientare defectuoasă va fi îndepărtat în favoarea lăstarului concurent. Într-o asemenea situaţie, ramificaţia aflată imediat sub fostul lăstar concurent ce urmează a deveni noua prelungire a axului devine automat, ea însăşi, un lăstar concurent care trebuie eliminat prin tăiere de la inel. Înaintea luării acestei decizii va trebui văzut dacă mai rămân suficiente ramificaţii principale în vederea constituirii etajului. Presupunând că decizia este cea optimă, atenţia se va îndrepta spre alegerea celor 3-4 ramificaţii laterale care vor reprezenta şarpantele viitoarei coroane. Analiza se va opri, în primul rând, asupra unghiului de ramificaţie a fiecărei mlădiţe în parte. Astfel, unghiurile de ramificare sub 45 de grade nu implică o sudură solidă cu trunchiul şi, prin urmare, nici o rezistenţă apreciabilă la solicitările induse de greutatea rodului sau de diverşi factori externi. Un unghi de ramificare de 60 de grade sau mai mult conferă o rezistenţă sporită, precum şi un avantaj suplimentar în ceea ce priveşte raportul creştere/rodire în viitorul apropiat. Este foarte adevărat că ramificaţiile ce trebuie îndepărtate pentru respectarea acestui principiu pot fi mai bine dezvoltate decât cele care trebuie să rămână, dar, per ansamblu, nu trebuie să ezităm. Să presupunem că, în conformitate cu cele descrise, au fost alese cele câteva ramificaţii care corespund din punct de vedere al unghiului de ramificare (cel puţin 60 de grade). Următorul parametru care trebuie verificat în vederea stabilirii definitive a ramificaţiilor principale alese este unghiul de deschidere. Acesta nu este altceva decât unghiul dintre două ramificaţii vecine, privind în plan orizontal, şi care, însumate, totalizează 360 de grade. Alegere unor unghiuri de deschidere cât mai apropiate ca valoare între ramificaţiile ce trebuie alese are importanţă, în primul rând, în stabilitatea verticală a pomului, dar şi într-o iluminare şi aerisire optime. În sfârşit, distanţa de ramificare a şarpantelor, chiar în cazul piramidei neetajate, are un rol important în dezvoltarea de ansamblu a pomului. Trebuie ştiut astfel că toate canalele de transport al sevei către ramificaţiile principale concură cu cele ale axului central, care trebuie să aducă seva către partea superioară a coroanei până în cel mai de sus punct al acesteia. În cazul când şarpantele pornesc de la un nivel aproximativ identic pe înălţimea axului, în acea zonă poate avea loc o strangulare şi deci o atrofiere a vaselor liberiene ce ar trebuie să urce spre vârful pomului. Din aceste considerente vor fi evitate categoric distanţe mai mici de 20-25 cm între punctele de inserţie ale ramificaţiilor principale pe ax. Trebuie ţinut cont că, prin dezvoltarea în diametru a ramificaţiilor, ele tind să se apropie cât mai mult. Desigur, nu sunt rare situaţiile când, în momentul aplicării primelor tăieri de formare, se respectă unghiul de ramificare, unghiul de deschidere şi distanţa de ramificare, dar, în final, se constată că nu există ramificaţii suficiente din rândul cărora să poată fi alese cele 3-4 şarpante. Acesta este un caz foarte frecvent şi nu implică nici un inconvenient; în anul următor se va dezvolta deasupra şarpantelor alese un număr suficient de lăstari laterali, din rândul cărora se vor putea alege şarpantele de completare. Aici trebuie însă menţionat un amănunt foarte interesant: dacă deasupra şarpantelor deja stabilite, dar insuficiente ca număr, se află un mugure într-o poziţie ideală pentru completarea etajului se poate practica o tăietură orizontală, în scoarţă, deasupra mugurelui respectiv. Prin această operaţie creşterea va fi stimulată şi se poate obţine un lăstar la fel de viguros cu cei mai în vârstă cu un an şi crescuţi imediat sub acesta. În momentul alegerii celor 3-4 ramificaţii principale, pe ax pot exista deja sau se vor dezvolta în anul viitor alte ramificaţii laterale. Conform principiului de bază că acest gen de coroană are 3-4 ramificaţii principale, un ax de prelungire a trunchiului şi mai multe ramificaţii pornite din ax, aflate deasupra etajului şi cu orientare orizontală, pe măsura apariţiei acestora ele vor fi dirijate spre orizontală. Pentru aceasta se vor folosi distanţiere, ancore sau contragreutăţi. După ce această categorie de lucrări a fost deja executată, lucrările de tăieri reductive, care, cel mai probabil, se execută în anul următor plantării, se pot executa chiar în anul plantăriii dacă dezvoltarea de ansamblu permite acest lucru. Înainte de începerea tăierilor reductive se vor verifica unghiurile pe care ramificaţiile principale le fac cu axul. Repetăm, aceste unghiuri vor avea valori între 45 şi 90 de grade. Soiurilor cu o creştere naturală moderată li se va alege o valoare a unghiurilor mai apropiată de 45 de grade, iar pentru cele cu o tendinţă de creştere viguroasă se va alege o valoare mai apropiată de 90 de grade.

Lungimea tăierii reductive

Lungimea la care se scurtează ramificaţiile principale, prin tăiere reductivă, are o mare importanţă. Astfel, o scurtare prea mare a ramificaţiilor atrage după sine o aglomerare a ramificaţiilor de ordin inferior în jurul axului şi deci o aerisire şi iluminare deficiente. Dimpotrivă, o scurtare nesemnificativă va avea ca rezultat un număr redus de lăstari mari în interiorul coroanei şi o aglomerare a acestora la periferie. Se creează astfel perspectiva unei coroane goale la interior. Tăierea reductivă corectă trebuie să asigure un spor de lăstari înspre capătul ramificaţiilor, dar şi câţiva lăstari laterali pe restul lungimii, până la ax. Aceştia vor avea distanţe suficiente între ei şi vor fi dirijaţi orizontal.

Prima tăiere reductivă la pomii de un an cu lăstari anticipaţi

Se cunosc soiurile cu predispoziţie de formare a lăstarilor anticipaţi în primul an de dezvoltare. Primăvara este momentul în care trebuie aplicată prima tăiere reductivă. În aceste cazuri, unghiurile de ramificare au valori mari (70-80 sau chiar 90 de grade).  Aceasta înseamnă că lucrările de depărtare către orizontală nu mai sunt necesare, ba, dimpotrivă, pot fi cazuri când anumite ramificaţii prea înclinate să necesite o anumită dirijare înspre verticală. Dintre lăstarii laterali existenţi se vor alege trei conform principiilor expuse anterior (unghi de ramificare, unghi de deschidere şi distanţă de ramificare optime). Celelalte vor fi suprimate de la inel. Pe cele trei ramificaţii alese se numără 2-3 muguri începând de la ax şi apoi se retează deasupra unui mugure orientat spre exterior. Deasupra punctului de ramificaţie a ramurii laterale cea mai de sus se numără trei muguri şi se retează vârful imediat deasupra ultimului. Sunt situaţii în care deasupra celor trei ramificaţii alese să nu existe muguri crescuţi pe ax, ci tot pe ramificaţii laterale. În acest caz, primele două creşteri laterale aflate deasupra ultimei dintre cele trei alese se suprimă, apoi se scurtează următoarea până la primul mugure de lângă ax ce are orientare verticală şi care va prelua astfel funcţia de prelungire a axului. Imediat deasupra acesteia se retează axul. În situaţiile în care, în primul an, altoiul nu s-a dezvoltat decât pe o înălţime de 50-60 cm de la sol (exemplu: cireşul), iar ramificaţiile laterale ale acestuia încep de la o înălţime foarte apropiată de sol, nu se va proceda la alegerea ramificaţiilor principale în acest sezon, ci se aşteaptă până anul viitor. Pentru aceasta sunt necesare însă câteva lucrări pregătitoare: se opresc una sau două ramificaţii de fortificare, care vor asigura hrănirea pomului în timpul proximei perioade de vegetaţie şi restul vor fi îndepărtate; axul se retează deasupra unui număr de 5-6-7 muguri, din care se dezvoltă lăstari. În anul următor, dintre aceşti lăstari vor fi aleşi cei trei ce vor constitui ramificaţii principale. Penultimul mugure de la vârf se va rupe, împiedicând astfel dezvoltarea unui lăstar concurent al vârfului.

Prima tăiere reductivă a ramificaţiilor în vârstă de un an

Cazul descris anterior se referea la tăierea reductivă a ramificaţiilor laterale crescute simultan cu axul pomului. Cu alte cuvinte, în această situaţie atât axul, cât şi ramificaţiile au aceeaşi vârstă: un an. Predominante sunt însă cazurile când în primul an se dezvoltă doar o vargă ce poate atinge înălţimea de peste un metru şi care are mai mulţi muguri laterali. Dintre aceştia, o parte se vor dezvolta în lăstari în anul următor, iar altă parte se vor dezvolta în frunze. La sfârşitul anului 2 de viaţă al pomului, ramificaţiile laterale pot fi considerate ca având vârsta de un an. Înainte de intrarea în următoarea perioadă de vegetaţie ele vor fi supuse tăierii reductive. Deşi lungimile de tăiere reductivă în acest moment pot fi calculate în mod nuanţat (specie, soi, condiţii pedoclimatice), se va reţine regula de bază, şi anume: ramificaţiile principale în vârstă de un an vor fi scurtate cu 1/3 din lungimea lor. Astfel, după scurtare, de-a lungul fiecărei ramificaţii principale vor rămâne cam 8-12 muguri. Există două modalităţi mai des folosite în ceea ce priveşte geometria de tăiere a coroanei. Prima metodă presupune alegerea ramificaţiei cu creştere medie faţă de celelalte două sau trei care au fost alese la tăierea de formare. Se vor număra cei 8-12 muguri care trebuie păstraţi şi se va reteza ramificaţia deasupra unui mugure cu orientare înspre exterior. Paralel cu solul şi trecând prin punctul de tăiere al primei ramificaţii se va imagina un plan orizontal care intersectează toate celelalte ramificaţii laterale. Punctele de inserţie a ramificaţiilor de către acest plan sunt aproximativ punctele de tăiere reductivă. Spunem „aproximativ“ deoarece tăierea va avea loc tot deasupra unui mugure cu orientare laterală şi, pentru găsirea acestuia, se poate merge puţin mai jos sau mai sus faţă de nivelul planului imaginar. Recomandabil este să se meargă ceva mai sus la ramificaţiile mai firave şi ceva mai jos la cele viguroase. La o distanţă de aproximativ 15 cm, deasupra planului imaginar se va scurta vârful. Tăierea se va face deasupra unui mugure aflat într-o poziţie opusă celui deasupra căruia a fost pregătită varga anul trecut sau, dacă aceasta nu a fost făcută, într-o poziţie opusă punctului de plantare a altoiului. Cea de-a doua metodă urmăreşte plasarea punctelor de tăiere pe suprafaţa unui con având vârful în punctul de tăiere al axului, iar unghiul la vârf de 120 de grade.

Victor VĂTĂMANU