Particularitati fitotehnice ale plantelor oleaginoase

Plantele uleioase aparţin de numeroase familii botanice, permiţând astfel rotaţii raţionale cu cerealele, leguminoasele, plantele textile, rădăcinoasele şi tuberculiferele etc. (inclusiv rotaţii de erbicide, ceea ce constituie un atribut al agriculturii româneşti moderne). Ghe. Bîlteanu şi V. Bârnaure arată că, având perioade diferite de semanat, întreţinere şi recoltare, plantele oleaginoase contribuie la eşalonarea lucrărilor şi la folosirea mai raţională a parcului de maşini agricole de mare randament.

---

În acelaşi timp cultura acestora ridică o serie de probleme, care trebuie tratate cu deosebită atenţie, printre care: Sensibilitatea la zonare - zonele răcoroase, cu variaţii mari de temperatură la desprimăvărare sunt puţin favorabile plantelor uleioase. Seminţele, bogate în grăsimi, putrezesc uşor în sol după îngheţuri sau răsar eşalonat, ducând la culturi neuniforme, cu goluri. Temperaturile scăzute de-a lungul perioadei de vegetaţie frânează creşterea, formarea seminţelor şi acumularea uleiurilor, nu permit obţinerea de uleiuri sicative, uneori, în condiţiile din România, nefiind posibilă maturarea (la ricin, de exemplu). Pe de altă parte, temperaturile prea ridicate la plantele de climat temperat (floarea-soarelui, in pentru ulei) diminuează proporţia şi calitatea uleiurilor din seminţe, modificând indicele de iod, valoarea energetică.

Lipsa de umiditate după semănat împiedică răsărirea, seminţele plantelor uleioase consumând cantităţi mari de apă pentru germinare şi răsărire (comparativ cu cerealele). Seceta, mai ales asociată cu temperaturi ridicate, influenţează negativ procesele de polenizare-fecundare, duce la scăderea procentului de ulei. Aceiaşi autori consideră că de-a lungul perioadei de vegetaţie, inclusiv după formarea seminţelor, plantele uleioase sunt pretenţioase la lumină. Ele dau rezultate foarte bune în zonele de câmpie, cu soare mult, unde apa în sol poate fi asigurată prin irigare. Din punct de vedere al solului, trebuie evitate atât terenurile sărace, cât şi cele cu exces de azot, precum şi solurile reci, de luncă (mai ales pentru ricin şi susan).

Precauţii la amplasare şi stabilirea rotaţiilor - la unele oleaginoase (mai ales floarea-soarelui, in pentru ulei, crucifere), monocultura este exclusă, ele neputând ocupa mai mult de 10-15% din teritoriul unei ferme, iar în alte cazuri şi mai puţin (în condiţii de irigare, pentru loturi semincere). Acest fapt se datorează numeroaselor boli, dintre care mare parte se transmit prin sol, îmburuienărilor specifice, consumului mare din unele elemente nutritive (potasiu, la floarea-soarelui), acumulării de compuşi toxici în sol (la in). Uneori, amplasarea trebuie făcută la distanţe mari de solele ocupate în anul precedent cu aceeaşi cultură, de exemplu la floarea-soarelui

Fertilizarea specifică - plantele uleioase nu sunt deosebit de pretenţioase în ceea ce priveşte fertilizarea. Multă atenţie trebuie acordată, în schimb, raportrurilor N:P:K, deoarece atât excesul de azot, cât şi carenţa de fosfor şi potasiu (uneori de molibden, bor) micşorează foarte mult producţia, rezistenţa la cădere a plantelor, procentul de ulei etc. Nu este posibilă cultivarea plantelor oleaginoase fără fertilizare fosfatică. Pe cernoziomuri, raporturile N:P trebuie să fie, de regulă, subunitare, iar pe solurile necernoziomice se impune folosirea şi a potasiului, datorită rolului său în ceea ce priveşte rezistenţa la cădere, translocarea substanţelor în plante şi deci acumularea grăsimilor, rezistenţa la boli etc.

Plantele oleaginoase sunt foarte pretenţioase la uniformitatea de aplicare a îngrăşămintelor. Nu numai producţia şi calitatea ei sunt influenţate, ci şi uniformitatea de coacere, rezistenţa la cădere, posibilitatea de a recolta sau nu mecanizat (la in, ricin). Pe solurile cernoziomice şi brun-roşcate din sudul ţării, V. Apostol şi R. Lăcătuşu (1978) au determinat la floarea-soarelui, ca urmare a neaplicării uniforme a îngrăşămintelor cu azot, dereglări de nutriţie, apariţii de cloroză pe frunze, stagnări ale creşterii plantelor, explicate în bună măsură prin acidifierea solului (ca urmare a azotului în exces), care a atras după sine creşterea cantităţilor de mangan, fier şi aluminiu mobil din sol peste limitele de toleranţă ale plantelor. Plantele, la rândul lor, au acumulat cantităţi sporite de azot nitric, mangan şi fier, ceea ce le-a micşorat de peste 10 ori greutatea.

Pregătirea seminţei şi semănatul

Seminţele plantelor uleioase îşi pierd relativ repede facultatea germinativă, de aceea aceasta trebuie determinată (eventual repetată) cu 2-3 săptămâni înainte de semănat. Un aport deosebit în sporirea randamentelor acestor culturi îl are folosirea seminţelor omogene, ca mărime, formă, masă specifică etc. În condiţiile în care se seamănă sămânţa omogenă, cu MMB mare, avem un randament de 100% (floarea-soarelui, inul pentru ulei); când sămânţa este neomogenă şi are un MMB mic, randamentul poate scădea până la 72% la floarea-soarelui şi la 76% la inul pentru ulei, ducând astfel la scăderea producţiei.

Toate plantele uleioase sunt pretenţioase la epoca de semănat. Semănatul prematur duce la pieirea seminţelor (la in, mai ales) sau la distrugerea germenilor de creştere, la înăbuşirea culturilor de buruieni. Întârzierea are drept efect scăderea producţiei şi a procentului de ulei (floarea-soarelui, in, ricin), micşorarea rezistenţei la iernare (rapiţă), sensibilizarea plantelor la cădere, prin modificarea ritmului de creştere (inul pentru ulei), pagube mari produse de dăunători (purici la in, gărgăriţa la floarea-soarelui), de mană (la floarea-soarelui).

Lucrările de îngrijire

Acestea trebuie să aibă ca obiectiv, în primul rând, distrugerea buruienilor, care aduc pagube foarte mari, în special dacă concurează plantele în perioadele timpurii (3-4 săptămâni după răsărit la floarea-soarelui, până la îmbobocit la inul pentru ulei).

Recoltarea

Se face uneori dificil, din cauza scuturării uşoare şi a neomogenităţii conţinutului de apă al seminţelor. La toate plantele oleaginoase se obţin rezultate bune prin tratamente de desicare, care au ca efect uscarea mai rapidă şi mai omogenă, o rezistenţă sporită la scuturare, în unele situaţii fără aceste tratamente nefiind posibilă recoltarea mecanizată (la ricin, la inul pentru ulei cu lăstăriri târzii). După recoltare, seminţele se încing uşor, fie pentru că sunt mici şi bogate în apă şi grăsimi (in, rapiţă, muştar), fie pentru că sunt neomogene ca formă, mărime şi conţinut în apă (la floarea-soarelui). De aceea se curăţă imediat de impurităţi, se depozitează în straturi subţiri şi se lopătează des.

Umiditatea de echilibru este mai mică la seminţele plantelor uleioase decât la cele de cereale. La cele dintâi, grăsimile sunt hidrofobe şi de fapt, dacă determinăm o umiditate de 14%, partea hidrofilă (hidrocarbonate, proteine) are o umiditate egală cu 14 x 100/100 - % ulei. Seminţele uleioase cu 14% apă, conţinând, de exemplu, 40% grăsimi, au o umiditae în partea negrasă de 14 x 100/100-40, adică de 23,3%. Soia, principală plantă furnizoare de uleiuri vegetale, s-a impus în cultură mai întâi în America, ca plantă furajeră de importanţă excepţională. Floarea-soarelui s-a impus prin producţiile mari de ulei la hectar şi, mai ales, prin calitatea deosebită a acestui ulei semisicativ, excelent pentru gătit şi salate, gustos şi aromat, bogat în vitamine, cu o culoare plăcută şi bună comportare la conservare. Uleiul se extrage uşor (economic) prin presare, randamentul normal de extracţie în România fiind de circa 44-46%.

Aceasta înseamnă că la un hectar se pot obţine cantităţi importante de ulei, planta (floarea-soarelui) fiind astfel foarte economică. În general, cultura de floarea-soarelui acoperă necesităţile României în ulei alimentar (şi parţial ulei industrial), existând uneori şi cantităţi de ulei disponibile pentru export. În afară de folosirea directă în alimentaţie, uleiul de floarea-soarelui este întrebuinţat în industria conservelor şi a margarinei, la obţinerea de lecitină şi fosfatide, importante în pregătirea prăjiturilor, ciocolatei, mezelurilor etc. Uleiurile mai sunt folosite şi pentru obţinerea acidului oleic (necesar în industria lânii), a săpunurilor, la fabricarea pesticidelor, ca ulei fiert pentru vopseluri. Turtele rămase după extragerea uleiurilor au o importanţă deosebită în hrana animalelor cornute, a porcilor, a păsărilor.

S-au obţinut rezultate remarcabile folosind făina în alimentaţia copiilor (inclusiv prin amestec în proporţie de până la 20% cu făină de grâu) sau la obţinere de pastă alimentară, prin amestec cu miere, sare, unt. Calatidiile (resturile de inflorescenţe) se folosesc ca furaj, mai ales pentru oi, sau pentru obţinerea pectinei alimentare. Din coji (pericarp) se poate extrage alcool etilic, furfurol. Cojile se utilizează şi în industria furajelor concentrate. Tulpina, foarte bogată în potasiu, se poate folosi pentru obţinerea carbonatului de potasiu şi a altor produse.

Victor VĂTĂMANU

---