Particularităţile biologice ale culturii de ricin – Ricinus communis L.

În condiţii de climă temperată, ricinul se comportă ca plantă anuală. În Africa şi Asia, în zona tropicală şi subtropicală, ricinul este o plantă perenă, înaltă de 10-12 metri şi cu o coroană care atinge 4-5 metri în diametru. Rădăcina ricinului este pivotantă, profundă, cu ramificaţii laterale bine dezvoltate. Ea reprezintă 9-10% din cantitatea totală de substanţă uscată produsă de plantă.

Tulpina ricinului este erectă, fistuloasă, ramificată; în condiţiile din România poate atinge înălţimea de 100-150 cm. Tulpina ramifică simpodial. După ce formează 5-12 internodii, ea încetează creşterea şi dă naştere unei inflorescenţe (racemul primar). La 10-20 de zile de la formarea racemului primar, din mugurii situaţi pe tulpină, sub inflorescenţă, apar, relativ în acelaşi timp, 2-3 ramificaţii, inserate faţă de tulpina principală într-un unghi de 45 de grade. Acestea se socotesc ramificaţii de ordinul I şi, după ce formează 4-7 internodii, se opresc din creştere şi fiecare dă naştere unei inflorescenţe. Acestea constituie inflorescenţele (racemele) secundare. La rândul lor, ramificaţiile de ordinul I produc noi ramificaţii (ramificaţiile de ordinul II), care se termină şi ele cu câte o inflorescenţă (racemele terţiare).

Creşterea şi ramificarea plantei de ricin continuă atât timp cât planta are condiţii corespunzătoare de căldură, astfel încât pe o asemenea plantă se pot găsi la un moment dat raceme în toate fazele de dezvoltare. Această particularitate biologică a ricinului creează neajunsuri în tehnologia de cultivare, iar în condiţiile climatice din România, inflorescenţele formate mai târziu nu ajung la maturitate. Există însă şi soiuri şi hibrizi de ricin cu grad limitat de ramificare sau chiar forme monoracemale de mare importanţă pentru zonele de cultură din România. Tulpina reprezintă 40-41% din substanţa totală uscată produsă de planta de ricin. Frunzele, dispuse altern, au un peţiol lung, sunt palmate, cu un număr de lobi variabil (5-11), mari (până la 30 cm diametru şi chiar mai mult), glabre. Întreaga plantă prezintă pigmenţi de culoare roşie (mai mult sau mai puţin intense) sau argintie („pruinată“). Frunzele reprezintă 9-12% din substanţa totală uscată a plantei. Suprafaţa de asimilaţie, pe faze de vegetaţie, în funcţie de regimul de nutriţie la plantele cultivate în vase de vegetaţie, se prezintă astfel: apariţia frunzei a treia - 159,5 cm2 (neîngrăşat) până la 310,1 cm2 (fond NPK); apariţia inflorescenţei primare - 691,2 (neîngrăşat) până la 916,6 (fond NPK); formarea capsulelor pe inflorescenţa primară - 2822,0 (neîngrăşat) până la 3461,0 (fond NPK); maturizarea capsulelor pe inflorescenţa primară - 1034,0 (neîngrăşat) până la 1676,0 cm2 (fond NPK) . Suprafaţa de asimilaţie a ricinului realizează valori diferite, în funcţie de soi, de regimul de nutriţie şi de alţi factori. După cum am prezentat anterior, cea mai mare suprafaţă de asimilaţie a unei plante se atinge la formarea capsulelor în inflorescenţa primară. La maturizarea capsulelor din inflorescenţa primară, suprafaţa de asimilaţie se reduce, din cauza căderii şi uscării unor frunze de la baza plantelor. Raportată la un hectar de cultură, suprafaţa de asimilaţie înregistrează 25-28 mii metri pătraţi.

Ricinul este o plantă monoică. Inflorescenţa, un racem compus, poartă în jumătatea de jos florile mascule, iar pe jumătatea de sus, florile femele. Numărul florilor femele este de circa 5 ori mai mare decât numărul florilor mascule.

Fructul este o capsulă dehiscentă sau indehistentă, triloculară, cu suprafaţa netedă sau acoperită cu ţepi. Numărul de capsule dintr-o inflorescenţă este cuprins în limite foarte largi, fiind condiţionat de soi (numărul de raceme pe plantă), de factorii fitotehnici şi de condiţiile climatice din timpul polenizării. Din cercetările efectuate timp de 5 ani în judeţul Teleorman, numărul de capsule în racem a variat foarte mult, în funcţie de soiul sau hibridul cultivat, în condiţile aceleiaşi tehnologii de cultivare. Numărul de capsule din inflorescenţă constituie unul dintre cele mai importante componente de producţie. Maturarea fructelor într-un racem începe de la bază şi înaintează treptat spre vârf. Seminţele ricinului sunt mari (10-15 mm lungime), oval-turtite, lipsite de endosperm, la bază cu o excrescenţă cărnoasă, denumită „carunculă“ (carancula acoperă micropilul şi este caracteristică familiei Euphorbiaceae). Carancula înlesneşte pătrunderea apei în seminţe în timpul germinaţiei.

Învelişul este lucios, unicolor sau marmorat şi reprezintă 17-37% din greutatea totală a seminţei. MMB variază în limite foarte largi (70-1.000 grame). În general, seminţele reprezintă 40-44% din producţia totală epigee a plantei. Germinaţia - seminţele de ricin au germinaţie epigeică. Cotiledoanele, de formă ovală, sunt mari şi îndeplinesc, după răsărire, funcţia de asimilare a carbonului. Prima frunză adevărată este palmată. Planta de ricin parcurge următoarele faze de vegetaţie: semănat - răsărit (18-20 zile); răsărit - prima pereche de frunze (10-12 zile); prima pereche de frunze - ciorchinele principal (30-40 de zile); înflorie - maturarea racemului principal (54-55 de zile). De la semănat la maturarea racemului principal se parcurg 130-135 de zile. Durata fazelor de vegetaţie variază în funcţie de soi sau hibrid, dar mai ales în funcţie de temperatură.

Relaţiile plantă - factori de vegetaţie Ricinul este una dintre plantele de cultură foarte pretenţioase la căldură. Seminţele încolţesc la temperatura de 10 grade Celsius. La temperatura de 15 grade Celsius răsar 98,5% din seminţe, în 7-8 zile. La temperatura de 23 grade Celsius seminţele răsar în numai 3 zile. De asemenea, ricinul cere multă căldură în cursul vegetaţiei. Temperaturile medii, în luna iunie sub 20,5 grade Celsius, în lunile iulie şi august sub 23-24 grade Celsius, încetinesc creşterea ricinului şi prelungesc perioada de vegetaţie. Ricinul este distrus atât de brumele de primăvară, cât şi de cele de toamnă.

Faza de vegetaţie semănat-răsărit acumulează în zona de sud a judeţului Teleorman (principala zonă de cultură a ricinului), 88-128 grade Celsius unităţi termice utile (ca medie pe 5 ani, 3 soiuri şi 8 epoci de semănat), iar faza de răsărit - maturarea racemului principal - 1154 grade Celsius. Pe întreaga perioadă de vegetaţie (semănat - maturarea racemului principal), soiurile de ricin acumulează, în medie 1.281-1.320 grade Celsius (suma temperaturilor mai mari de 10 grade Celsius - GDD (growing degree day sau „heat units“). Spre exemplificare, pe teritoriul municipiului Alexandria, localitate aflată în principala zonă de cultură a ricinului, pe perioada aprilie-octombrie se acumulează în jur de 1.700 de grade Celsius (grade zilnice utile pentru creşterea ricinului sau unităţi termice utile (GDD), cantitate de căldură care asigură maturarea în condiţii optime a racemului principal la toate soiurile aflate în cultură (socotind ca obiectiv principal obţinerea celei mai mari părţi din recolta totală prin racemul principal).

Ricinul asigură producţii ridicate dacă în perioada de vegetaţie se acumulează minimum 250-300 mm precipitaţii, din care 50% în lunile iulie-august. Consumul cel mai ridicat de apă se înregistrează începând din faza premergătoare apariţiei racemului principal şi pe toată perioada formării seminţelor din acest racem (iulie-august). Secetele pronunţate din această perioadă reduc drastic producţia de boabe de ricin. Consumul specific se ridică la circa 400 mm apă. Unii autori apreciază cerinţele faţă de apă ale acestei specii asemănătoare cu cerinţele porumbului. Ricinul este pretenţios faţă de lumină. Creşte bine în zonele cu zile scurte şi cu multă luminozitate.

Solul - sunt potrivite pentru ricin solurile mijlocii, permeabile şi bogate în substanţe nutritive. Nu sunt indicate solurile grele sau uşoare. Plantele sunt mediu tolerante faţă de alcalinitatea solului (pH = 6-7,5). Zonele de cultură - plantă cu cerinţe ridicate faţă de căldură, ricinul se cultivă în România numai în zona de sud a ţării, mai concret în jumătatea de sud a judeţelor Dolj, Olt, Teleorman şi Călăraşi, unde se acumulează în plus peste 300 grade Celsius temperaturi utile faţă de cerinţele soiurilor sau hibrizilor aflate în cultură. În această zonă se înregistrează frecvent un deficit de apă, mai ales în luna august, când consumul este cel mai ridicat, fiind necesară, pentru recolte mari şi cu un conţinut mai mare de ulei în seminţe, irigarea.

Factorul limitativ însă în cultura ricinului în România,îl constituie temperatura şi nu umiditatea. Din această cauză, deplasarea culturii şi în jumătatea de nord a judeţelor menţionate anterior a constituit o greşeală temporară, determinată de dorinţa de extindere a culturii de ricin, cultură oleiferă valoroasă pentru ţara noastră.

Victor VĂTĂMANU