Particularitatile biologice la cultura de floarea-soarelui

Obţinerea de producţii ridicate şi constante, cu un conţinut ridicat de ulei, rezistenţa la boli şi dăunători, răspuns favorabil la aplicarea îngrăşămintelor constituie câteva dintre principalele obiective ale amelioratorilor de floarea-oarelui. Măsurile principale de sporire a producţiei de floarea-soarelui sunt: folosirea hibrizilor din ce în ce mai productivi, mai bogaţi în ulei şi cu rezistenţă genetică superioară la boli (în special la putregaiul alb şi la mană), precum şi o tehnologie modernă, în care rolul principal îl joacă fertilizarea, erbicidarea şi irigarea. (Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure)

De-a lungul perioadei de vegetaţie, de circa 120-130 de zile (forme semitardive), floarea-soarelui parcurge mai multe faze, diferenţiate prin ritm de creştere şi cerinţe faţă de factorii de mediu. Cunoaşterea particularităţilor biologice, dar şi a relaţiilor plantă-factori de mediu constituie punctul de plecare în activitatea amelioratorilor de floarea-soarelui, pentru obţinerea unor hibrizi cu însuşiri deosebite faţă de arealul actual al acestora.

Rădăcina florii-soarelui este pivotantă, pivotul putând ajunge la adâncimi de peste 2 m. Numeroase rădăcini laterale, cu o bună capacitate de folosire a potasiului şi a fosforului (cu excepţia fazelor iniţiale de creştere), chiar din combinaţii mai puţin solubile din sol, se întind pe lungimea de 70-125 cm. La începutul vegetaţiei, rădăcina creşte cu un ritm mult mai pronunţat decât tulpina, mai ales până la formarea a 10 frunze. Masa principală a rădăcinilor se găseşte, în general, până la 50-70 cm adâncime (50-70% din greutatea totală), dar planta are însuşirea de a se adapta, prin creşterea sistemului radicular, la rezervele de apă din sol; înrădăcinarea mai superficială, când straturile superioare sunt mai bogate în apă, şi înrădăcinarea mai adâncă, în caz de secetă, valorifică astfel rezervele de umiditate din straturile profunde ale solului şi rezistă la secetă.

Tulpina creşte foarte încet la început, apoi în ritm intens până la înflorit, după care creşterea practic încetează. Sunt valoroase formele care, la acelaşi număr de frunze, au o tulpină mai scundă (rezistenţă la cădere, valorificare superioară a apei şi îngrăşămintelor). Tulpina este prevăzută cu peri scurţi şi aspri, iar în interior are un ţesut medular dezvoltat, în care poate înmagazina apă. Ambele caracteristici conferă plantei rezistenţă la secetă. Frunzele (25-32 la număr) sunt dezvoltate, asigurând o bună asimilaţie clorofiliană (indice foliar, la densitate normală de cultură - 3,2, ajungând la culturile irigate până la 3,8; J.R. Marty, 1972). Aparatul foliar se formează până la apariţia inflorescenţei (38-50 de zile de la semănat), dar creşterea intensă continuă până la înflorire (uneori frunzele cresc şi la începutul formării fructelor).

Inflorescenţele sau calatidiile sunt protejate de frunze modificate involucrale şi cuprind un rând de flori ligulate la exterior (sterile - mascule unisexuate sau asexuate) şi numeroase flori tubuloase (normal între 1.000 şi 2.000 la o inflorescenţă), fertile, ce înfloresc succesiv în 6-8 zone concentrice a câte 2-3 rânduri. Planta este protandră (stigmatul devine receptiv a doua zi după anteză), tipic alogamă; o fecundare mai bună se realizează dacă în apropierea lanului sunt instalaţi stupi de albine. Fecundarea este stânjenită de temperaturi prea ridicate (peste 28-30 de grade Celsius) şi de secetă. Calatidiile cu o înclinare la circa 45% sau uşor îndoite sunt cele mai valoroase. În cazul poziţiei erecte, plantele sunt predispuse la frângere; cele prea aplecate îngreunează recoltarea mecanizată şi dau pierderi mari. Fructul este o achenă ce atinge lungimea normală la circa 9 zile după fecundare, iar grosimea la 14 zile. Pericarpul se dezvoltă şi fără fecundare, de aceea se pot găsi numeroase „seminţe seci“.

Sămânţa propriu-zisă (miezul) reprezintă la hibrizii din România circa 75% (în greutate) din fruct. Ea îşi atinge mărimea şi consistenţa în 14-16 zile. Uleiurile se acumulează în sămânţă în ritm susţinut (continuu) în primele 20-25 de zile de formare a seminţei, în timp ce proteinele se acumulează după a 10-a zi. După îngălbenirea receptaculelor, depunerea de substanţă uscată încetează practic, constatându-se doar schimbări ale raportului între acidul oleic şi acidul linoleic. Cantităţi mari de ulei se acumulează la temperaturi moderate, la o bună aprovizionare cu apă şi un raport de nutriţie echilibrat (excesul de azot favorizeză acumularea de proteine).

Relaţiile plantă-factori de vegetaţie

Floarea-soarelui se adaptează la diferite condiţii de mediu, prin perioada de vegetaţie a diferitelor forme cultivate, prin particularităţile (mai pronunţate la unii hibrizi) de a suporta seceta şi variaţiile de temperatură.

Cerinţe faţă de căldură - suma temperaturilor medii active (peste 5 grade Celsius) este de 1.600-2.800 de grade Celsius. Hibrizii cultivaţi în România reuşesc mai bine la peste 2.600 de grade Celsius (Câmpia de Vest şi cea din sud) şi în anii când temperatura medie în perioada aprilie-august este de peste 18 grade Celsius. Floarea-soarelui este deci o plantă pretenţioasă la căldură.  Seminţele germinează izolat la 4-5 grade Celsius, dar semănatul se face numai la temperatura în sol de 7-8 grade Celsius, pentru a obţine o răsărire rapidă, viguroasă şi uniformă. Formele bogate în ulei sunt mai sensibile la temperaturi scăzute în timpul germinaţiei, dar şi după răsărire. Plantele tinere afectate de brumă (şi în general la temperaturi sub zero grade Celsius) nu pier, dar vârful de creştere este distrus: planta ramifică, formează mai multe inflorescenţe mici, cu seminţe seci în proporţie mai mare. În intervalul de la răsărit la apariţia inflorescenţei planta creşte bine la 14-16 grade Celsius. În perioada de înflorire şi formare a fructelor, temperaturi optime sunt cele de 20-24 grade Celsius. La căldură excesivă (mai ales asociată cu secetă) sunt deranjate polenizarea şi fecundarea, după care scade procentul de ulei şi proporţia de acid linoleic.

Cerinţe faţă de umiditate - consumul specific de apă înregistrat în diferite condiţii de cultură pe glob este, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure, foarte variabil - de la 290 la 765 -, dar producţii mari se obţin mai ales la valorile de 400-450, ceea ce înseamnă că floarea-soarelui are cerinţe medii faţă de umiditate. Suportă seceta mai bine decât multe alte plante cultivate, fapt explicabil prin sistemul radicular activ şi profund, prin reducerea transpiraţiei, prin revenirea rapidă a frunzelor ofilite la starea de turgescenţă, dar producţia scade în funcţie de intensitatea şi durata secetelor. După Gh. Bîlteanu, planta se mulţumeşte cu o umiditate moderată până în perioada premergătoare deschiderii inflorescenţei, dar producţia este drastic diminuată când lipsa de apă se manifestă la înflorit şi în continuare. M. Robelin arată că efectul cel mai dăunător al secetei asupra producţiei se manifestă în perioada începând cu 20 de zile înainte de înflorire şi continuând până la 15-20 de zile după înflorit, constatându-se (în etape succesive) ofilirea florilor, diminuarea polenizării, avortarea seminţelor tinere, care rămân seci. D. Săndoiu şi colaboratorii consideră că un alt moment critic este la 4-5 săptămâni de la răsărire, în intervalul formării primordiilor florale.

În România, după Gh. Sipoş şi Rodica Păltineanu, calendaristic, nevoile mari la floarea-soarelui se manifestă de la 5-10 iunie până la 25 iulie-5 august, adică o durată de 45-60 de zile. Maximul se atinge în perioada apariţiei inflorescenţei (56 metri cubi/hectar/zi). În culturile neirigate, lipsa precipitaţiilor în a doua jumătate a lunii iulie şi în luna august duce la producţii mai mici şi la folosirea ineficientă a îngrăşămintelor. O aprovizionare bună cu apă a solului influenţează nu numai nivelul producţiei, dar şi procentul de ulei. (Gh. Bîlteanu) În condiţii de stepă (Bărăgan, Dobrogea, sud-estul Moldovei), producţia de floarea-soarelui se corelează cu precipitaţiile din sezonul rece. (O. Berbecel) Devine deci necesar să se ia măsuri de a avea rezerve de apă în sol în primăvară la nivelul capacităţii de câmp. Fertilizarea raţională este un mijloc important pentru a determina o folosire economică a apei de către plantă: experienţele efectuate au demonstrat că, prin aplicarea îngrăşămintelor, coeficientul de transpiraţie (consumul specific) poate scădea de la 654 la 366. Floarea-soarelui este pretenţioasă faţă de lumină, în special după formarea inflorescenţei. Ca la toate plantele uleioase, producţia de sămânţă şi procentul de ulei cresc dacă solul este bine aprovizionat cu apă, iar plantele sunt iluminate intens (fapt posibil mai ales în condiţii de irigare).

Cerinţele faţă de sol ale florii-soarelui - planta cere soluri lutoase sau lutonisipoase, profunde, bine aprovizionate cu apă, bogate în humus şi elemente de nutriţie. Valoarea cea mai indicată a pH-ului este între 6,5 şi 7,2. Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, aluviunile, solurile brune negleizate. Producţiile sunt mici pe soluri sărăturate, erodate, pe soluri podzolite, reci, dar şi pe cele pietroase, nisipoase, calcaroase.

Zone de cultură - zonarea ecologică actuală a florii-soarelui nu corespunde întru totul particularităţilor noilor hibrizi de floarea-soarelui. Producţii ridicate se obţin pe suprafeţe mari de cultură în zonele mai aride, determinate de extinderea irigaţiilor şi progresele făcute în tehnologia de cultivare a acestei plante oleaginoase.

A.V. Vrînceanu propune, până la definitivarea noii hărţi ecologice a florii-soarelui, delimitarea zonelor de cultură care să corespundă cerinţelor plantei. Începând cu anul 1979, Ministerul Agriculturii şi Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice au stabilit următoarea repartizare a hibrizilor de floarea-soarelui:

• zona I: Bărăganul şi Dobrogea (judeţele Ialomiţa, Constanţa, Tulcea şi Brăila şi parţial judeţele Buzău şi Galaţi), unde se cultivă peste 40% din suprafaţa totală cu floarea-soarelui;

• zona a II-a cuprinde silvostepa Olteniei şi a Munteniei (fără solurile nisipoase din sudul Olteniei), unde se cultivă peste 27% din suprafaţa totală cu floarea-soarelui;

• zona a III-a cuprinde câmpia din vestul ţării şi bazinele Someşului şi Mureşului din Transilvania;

• zona a IV-a, care cuprinde Moldova de nord-est şi centrală. Considerată înainte ca un complex de terenuri foarte favorabile şi favorabile, această zonă s-a dovedit mai puţin favorabilă pentru noile genotipuri de floarea-soarelui, deşi judeţele Botoşani, Iaşi şi Vaslui deţin încă circa 15% din suprafaţa cultivată cu floarea-soarelui.

Victor VĂTĂMANU