Particularităţile biologice şi compoziţia chimică a seminţei de orz de toamnă

În timpul procesului de germinaţie, plantula embrionului de orz străbate pe sub palei toată lungimea bobului (tipul de germinaţie bipolar). Din cauza acestui fapt, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure, puterea de străbatere a embrionului de orz este mai redusă decât la grâu sau secară. La germinaţie, orzul formează 5-8 rădăcini embrionare.

Sistemul radicular al plantelor de orz este mai puţin dezvoltat decât la celelalte cereale păioase. În comparaţie cu acestea, orzul are capacitate mai redusă pentru valorificarea compuşilor greu solubili din sol sau a solurilor slab productive şi cu textură necorespunzătoare. După cum menţionează şi W. Brouwer, între cele patru cereale (grâu, secară, orz, ovăz), rădăcinile orzului au intensitatea respiratorie cea mai redusă, elimină deci în acest proces cantitatea cea mai mică de bioxid de carbon. Astfel, condiţiile biologice pentru mărirea capacităţii de solvire a compuşilor minerali din sol sunt mult reduse la orz, în comparaţie cu celelalte cereale, în special cu ale ovăzului şi secarei.

Capacitatea de înfrăţire a plantelor de orz este mai mare decât la grâu, secară sau ovăz. Capacitatea de înfrăţire ridicată a unor soiuri de orz de toamnă constituie o însuşire de producţie de cea mai mare importanţă. Cercetările efectuate de J. Tanner şi colaboratorii au pus în evidenţă corelaţia între poziţia frunzelor pe plantă şi capacitatea ei de producţie.

Soiurile cu frunze mai înguste, dar erecte, asigură producţii mai ridicate decât soiurile cu frunze mai late, dar aplecate. Frunzele erecte permit pătrunderea luminii până la baza plantei, expunânduse astfel luminii directe a soarelui o suprafaţă de asimilaţie mult mai mare Un rol deosebit în acumularea substanţelor din bobul de orz revine ultimelor două frunze din vârful plantei. În cazul când activitatea acestora este afectată de boli, producţia orzului se reduce cu circa 25%. Orzul este o plantă autogamă. Florile se fecundează încă de când spicul se găseşte în teaca ultimei frunze (tipul cleistogamic). Se întâlnesc totuşi cazuri de alogamie în limitele 1,5-1,6% (F. Anghelini). Bobul de orz are o lungime de 8-12 mm şi o grosime de 2-4,5 mm. MMB (masa a 1.000 de boabe) este cuprinsă între 23 şi 58 grame (cel mai adesea 40 şi 45 grame), iar MH (masa hectolitrică) este de 58-75 de kilograme. În cultura de câmp, se întâlnesc trei forme de orz, deosebite între ele, în primul rând, prin particularităţile pe care le prezintă în parcurgerea stadiilor de dezvoltare.

Astfel, orzul de toamnă se comportă în parcurgerea stadiului de iarovizare ca şi grâul de toamnă, adică semănat toamna fructifică normal în primăvara anului următor. Dacă este semănat primăvara, el nu fructifică în acelaşi an, întrucât nu trece printr-o perioadă de temperatură scăzută sub acţiunea căreia să se petreacă acele procese calitative care duc la fructificare. Soiurile din această grupă se pot considera soiuri „tipice de toamnă“. Pe perioada de toamnă şi iarnă, la orzul de toamnă se petrec procese de metabolism precum cele ale grâului de toamnă. Orzul de toamnă este mai sensibil la acţiunea temperaturilor scăzute decât grâul de toamnă şi solicită o atenţie mai ridicată faţă de măsurile fitotehnice specifice acestei plante.

Orzul de primăvară („tipic de primăvară“) fructifică normal şi dacă este semănat toamna; rezistenţa lui la ger fiind însă foarte slabă, orzul de primăvară nu poate fi semănat în condiţiile ţării noastre decât primăvara.

Orzul „umblător“ (schimbător) are un comportament cu totul diferit în comparaţie cu orzul tipic de toamnă. Aceste forme de orz fructifică normal, indiferent dacă se seamănă toamna sau primăvara. Ele posedă însuşirea de a fi rezistente la ger şi iernare, în general, ca şi orzurile tipice de toamnă. Semănate toamna, dau producţii foarte mari la nivelul orzurilor tipice de toamnă.

Faţă de orzul de primăvară, orzul umblător semănat toamna a produs, în regiunile de stepă din România, mult mai mult decât producţia medie tipică orzurilor de primăvară. Chiar şi în regiunile cele mai favorabile orzului de primăvară, orzul umblător semănat toamna a produs mult mai mult decât orzul de primăvară. Orzul umblător semănat primăvara asigură producţii practic egale cu orzul tipic de primăvară. Orzurile umblătoare reacţionează foarte puternic la durata zilnică de iluminare. Astfel, în condiţii de zi lungă se comportă ca orzuri de primăvară, iar în condiţii de zi scurtă, adică semănate din toamnă, se comportă ca orzuri adevărate de toamnă. Faptul că orzurile umblătoare semănate toamna nu-şi pot parcurge stadiul de lumină din cauza zilelor scurte şi a temperaturilor scăzute (orzul fiind o plantă de zi lungă) explică marea lor rezistenţă la ger. Neavând condiţii pentru parcurgerea stadiului de lumină, orzurile umblătoare îşi păstrează rezistenţa la ger o perioadă lungă de timp; călirea care a avut loc în toamnă se menţine timp îndelungat şi orzul trece târziu din faza de rezistenţă la ger în faza de nerezistenţă. În comparaţie cu orzurile tipice de toamnă, orzurile umblătoare găsesc condiţii pentru parcurgerea stadiului de lumină numai la începutul primăverii, când pericolul îngheţurilor este minim.

În prezent, în România, orzul de toamnă ocupă peste 90% din suprafaţa totală semănată cu orz. Orzul de primăvară, care în trecut se cultiva pe circa 80.000 de hectare, se cultivă acum exclusiv pentru nevoile industriei de bere. Orzul de toamnă asigură producţii mult mai mari decât orzul de primăvară şi constituie cel mai timpuriu furaj concentrat pentru unităţile agricole ale ţării. Recoltându-se înaintea grâului de toamnă, orzul de toamnă dă posibilitatea realizării celei de-a doua culturi în condiţii foarte bune. Orzul de toamnă, în condiţii bune de vegetaţie, se situează la nivelul producţiei medii de porumb şi la acelaşi nivel ca valoare furajeră, în schimb, cu un preţ de cost mult mai scăzut decât porumbul, datorită posibilităţilor de mecanizare completă a culturii. Orzul de toamnă se comportă foarte bine şi în procesul de fabricare a berii. De fapt, în ultimii 20-25 de ani, proporţia folosirii orzului de toamnă la fabricarea berii a crescut treptat, ajungând în momentul de faţă la 60-70%. Boabele orzului comun conţin o cantitate mare de substanţe extractive neazotate (cantitatea de amidon se ridică la 66,16%), precum şi o cantitate apreciabilă de proteine. Boabele orzului comun nu se deosebesc din punct de vedere chimic prea mult de boabele altor cereale.

Ele conţin totuşi o cantitate mare de celuloză, datorită plevelor care îmbracă bobul, o cantitate de grăsimi mai mică decât porumbul şi ovăzul şi o cantitate de extractive neazotate şi proteine practic egală cu celelalte cereale. Boabele de orz sunt lipsite de catoten şi de vitamina D şi conţin puţină riboflavină. Procentul de proteină la mai multe soiuri de orz cultivate în România este în jur de 12,3 (soiul Miraj); 13,8 (soiurile Intensiv 1 şi Azuga); în prezent, noile soiuri au o cantitate procentuală mult mai mare de proteină. Orientativ, la un număr de 19 soiuri de orz de toamnă studiate în România, procentul de proteină a variat de la un an la altul, practic de la 10,57-12,52% la 14,32- 16,05 % (L. Drăghici). Ordinea soiurilor se poate schimba de la un an la altul; aceasta arată că procentul de substanţe proteice este foarte mult influenţat de factorii externi. Se obţin boabe mai bogate în substanţe proteice, ca şi la grâu, în regiunile cu un climat mai uscat şi mai cald. Proporţia de substanţe proteice în bob este pozitiv influenţată şi de cantitatea de îngrăşăminte cu azot sau/şi de fertilitatea solului. Este de dorit ca boabele orzului destinat hrănirii animalelor (orzul comun) să conţină o cantitate mai mare de substanţe proteice.

În opoziţie cu orzul folosit ca furaj, boabele orzului destinat fabricării berii trebuie să conţină o cantitate mai mică de substanţe proteice. Conţinutul ridicat în substanţe proteice scade extractul berii, micşorând astfel randamentul în procesul de fabricaţie (N. Zamfirescu, 1965).

În Cehia şi Slovacia, orzul care conţine 9-11% proteine (din substanţa uscată) este socotit ca fiind cel mai bun pentru bere. Obişnuit însă, limitele sunt de 8-12%. În schimb, orzul pentru bere trebuie să conţină o cantitate cât mai mare de amidon. După datele din cele două ţări mari producătoare de bere, acest orz trebuie să conţină 60-70% amidon din substanţa uscată), în timp ce orzul furajer conţine circa 55-56% (V. Skladal şi colaboratorii). Un conţinut ridicat de amidon se realizează la orzul de bere într-un climat mai răcoros şi umed. Condiţiile climatice din România sunt mai puţin favorabile obţinerii unui orz pentru bere sărac în substanţe proteice şi bogat în amidon decât condiţiile din partea de nord a Europei (Cehia, Slovacia, Polonia, Danemarca etc.). Având în vedere aceste considerente, apare absolut necesară în ţara noastră o strictă localizare a orzului de bere în anumite condiţii de climă şi aplicarea unor măsuri fitotehnice care să nu conducă la creşterea conţinutului în substanţe proteice.

Victor VĂTĂMANU