Particularităţile creşterii părţii aeriene şi fructificării căpşunului

Partea aeriană este o tulpină perenă scurtă ce poate ajunge până la 15-20 cm înălţime, formată dintr-un număr variabil de ramificaţii pe care cresc frunzele, pedunculii florali, stolonii şi mugurii. (M. Diaconeasa, A.A. Baciu, Mirela Iliescu)

În cazul speciei Fragaria x ananassa, frunzele sunt mari, lung peţiolate, dinţate, lucioase sau pubescente, cu stipele variabile ca formă, mărime şi culoare. O frunză trăieşte 60-70 de zile, apoi se usucă. Deoarece frunzele nu se formează toate odată, uscarea lor este eşalonată, astfel încât planta are întotdeauna frunze verzi, chiar şi iarna, sub stratul de zăpadă. (Mihăiescu) Arney a descoperit că intervalul de timp între apariţia a două frunze succesive (pe care l-a numit „plastochorn“) este de 8-10 zile, iar Jahn şi Daba au determinat acest interval în condiţii de seră (22 grade Celsius), de 10-12 zile.

Fenomenul depinde de factorul temperatură şi este mult mai rapid în perioada de primăvară, în comparaţie cu restul sezonului de creştere. Cercetările efectuate arată că frunzele care rămân verzi până primăvara contribuie la o mai bună hrănire a plantelor la începutul acestui anotimp şi implicit la creşterea producţiei de fructe cu circa 55%, întrucât înfloritul şi legatul fructelor decurg în condiţii mai bune decât la plantele cărora le degeră frunzele în totalitate. Frunzele formate toamna sunt mai mici şi cu peţiolul mai scurt decât cele apărute primăvara, circa 55% din frunze se formează până la recoltarea fructelor, iar 45% după aceea. Această diferenţiere morfologică constituie o adaptare la mediu, permiţând plantelor să fie protejate chiar de un strat subţire de zăpadă şi să beneficieze de microclimatul favorabil de la suprafaţa solului. Creşterile anuale reprezentate prin rozete de frunze abia ating 1,5-2 cm. Aceste creşteri anuale nu se fac prin alungirea tulpinii iniţiale, ci prin ramificaţii subterminale (laterale), ceea ce imprimă plantei o poziţie culcată. Creşterile anuale îşi formează o rozetă de frunze la care în vârf apare un mugure de rod, care exclude posibilitatea prelungirii creşterilor vegetative din mugurii terminali. Noile creşteri anuale (în număr variabil, 1-3) apar din mugurii laterali ai rozetelor de frunze, iar în unele cazuri, din mugurii dorminzi şi adventivi de pe porţiunile mai vechi ale tulpinii, mai ales când vârfurile tulpinii au fost distruse de ger, secetă etc.

Tulpina nu are un singur ax de creştere; creşterile anuale pot ajunge cu vârsta la un număr de 20 sau chiar mai multe. Caracteristica de ramificare a tufei la specia Fragaria x ananassa este simpodiala şi depinde de vârstă, soi şi agrotehnica aplicată. Unele specii, Fragaria niponnica (2 x), Fragaria moupinensis şi Fragaria corymbosa (4 x) se caracterizează prin ramificaţia tufei de tip monopodial. De pe tulpină, de la baza ramificaţiilor anuale, din mugurii vegetativi iau naştere nişte filamente numite stoloni, lungi de 30-50 cm, putând ajunge chiar până la un metru, groase de 2-5 mm şi care din loc în loc formează câte un nod. Primele două internodii pot avea lungimea de 5-15 cm până la mugurele axial, în timp ce, de obicei, cel de-al treilea şi următoarele internodii sunt mult mai scurte, formând la nivelul nodurilor frunzuliţe trifoliate cu muguri axiali. Această regiune terminală este de fapt zona de formare a plantelor tinere. De obicei, mugurele axial al primului internod al filamentului rămâne dormind, dar totuşi îşi poate continua creşterea în cazul întreruperii dominaţiei apicale, sau aplicării unor substanţe de creştere exogene. Procesul de formare a stolonilor poate continua pe tot parcursul sezonului de creştere, fiind limitat de fotoperioadă, apă şi temperatură. Primii stoloni apar în perioada înfloririi, dar apariţia şi creşterea lor se intensifică după recoltarea fructelor. Emiterea de stoloni poate continua în condiţii favorabile până toamna târziu. Numărul de stoloni la o plantă variază mult în funcţie de soi, condiţiile de mediu (inclusiv agrotehnice), vârstă etc., putând ajunge la o tufă de la câteva zeci până la o sută de bucăţi. În sol fertil, afânat, suficient de umed şi cu o temperatură de 18-20 de grade Celsius, formarea stolonilor decurge mai intens. În general, producerea stolonilor are loc în condiţii de zile lungi (fotoperioadă mare), iar a conurilor de rod şi inflorescenţelor în condiţii de zile cu fotoperioadă scurtă. Excepţie fac soiurile numite „day-neutral“, a căror comportare nu este influenţată de fotoperioadă. Influenţa fotoperioadei şi a temperaturii în diferite faze ale dezvoltării plantelor de căpşun au fost studiate până în prezent atât ca elemente independente, cât şi în corelaţie cu alţi factori de mediu cunoscuţi. Darrow şi Waldo au fost primii care au clasificat, pe baza comportării căpşunului faţă de fotoperioadă, soiurile cu o singură fructificare ca plante de zi scurtă, iar soiurile cu fructificare continuă, ca plante de zi lungă. Hartman consideră că prelungirea perioadei luminoase favorizează dezvoltarea stolonilor. Sweets a observat că o intensitate luminoasă ridicată favorizează dezvoltarea stolonilor şi reduce procentajul înfloririi, dar Went consideră că aceste două procese sunt independente. De asemenea, a fost arătat că soiurile de zi scurtă necesită o lungime a zilei mai scurtă de 14 ore şi temperatură de 15-22 grade Celsius pentru inducţia florală.

Se cunosc puţine studii care să fi abordat efectul fotoperioadei şi temperaturii asupra dezvoltării plantelor de căpşun în perioada iarnă-primăvară, majoritatea lucrărilor abordând efectuarea observaţiilor începând din lunile august-septembrie sau octombrie-noiembrie. Apariţia inflorescenţelor în cadrul tufei are loc eşalonat datorită faptului că şi diferenţierea mugurilor floriferi este eşalonată. Mugurii floriferi se formează în vârful ramificaţiilor, în majoritatea cazurilor fiind unul singur (uneori apar şi doi sau trei muguri). Dintr-un mugure iau naştere unul sau mai mulţi pedunculi florali, care se dezvoltă în prelungirea axului principal, pe care se formează o inflorescenţă ramificată de tip dicaziu (cimă bipară), cu flori hermafrodite, unisexuate sau poligame. O astfel de inflorescenţă prezintă un ax central (principal) lung, care se termină cu o floare. Din nodul situat pe acest ax, sub prima floare, la subsuara unei bractee (frunzuliţă), se formează două ramificaţii opuse, de ordinul I, terminate fiecare cu o floare. La rândul ei, fiecare ramificaţie de ordinul I formează (din nodul situat sub floarea terminală respectivă) câte două ramificaţii de ordinul II, terminate de asemenea tot cu câte o floare. O inflorescenţă are 3-4 serii de ramificaţii. În cadrul inflorescenţei, fiecare floare este terminală şi solitară, iar florile apar şi se deschid de jos în sus (centrifug) şi serial. Numărul de flori se dublează cu fiecare serie de ramificaţii. Numărul mediu de inflorescenţe pe o plantă la soiurile cele mai productive este de 6-10, putând să ajungă la 14-16, într-o inflorescenţă formându-se frecvent 5-8 fructe. Se preferă soiurile cu inflorescenţe viguroase, erecte, care nu se apleacă pe sol şi îşi dezvoltă bine fructele. Uneori pot apărea şi inflorescenţe cu flori incomplete, cum ar fi: lipsa staminelor, lipsa staminelor numai la primele inflorescenţe, stamine deformate etc. O floare tipică are cinci petale de culoare în general albă, cinci sepale, 20-35 de stamine, număr variabil de pistile. Înflorirea, formarea şi coacerea succesivă a fructelor în cadrul unui soi, au ca rezultat culegerea eşalonată a fructelor, pe o perioadă de 2-4 săptămâni (la cele neremontante).

Fructul, căpşuna, este un fruct fals, provenit din dezvoltarea receptaculului floral, care se îngroaşă şi se înroşeşte şi pe care sunt aşezate numeroase nucule (achene) mici, alcătuind polinucula baciformă sau poliachena baciformă sau fructul baciform. Fructele de pe primele două serii de ramificaţii sunt cele mai mari şi cele mai tipice din punct de vedere pomologic şi provin din primele flori crescute pe axul principal. Urmează apoi formarea şi coacerea fructelor de pe ramificaţiile axului floral, care sunt din ce în ce mai mici spre vârful inflorescenţei. Forma şi mărimea fructului este variabilă atât în cadrul unui soi, cât şi în cadrul diferitelor soiuri. Distingem soiuri cu fruct mare (peste media de 15 grame, media ponderată a fructului): Addie, Dana, Cesena, Elsanta etc. Forma fructelor este variabilă, sferică, sferic-alungită sau turtită, conică, conic-trunchiată. Forma şi mărimea fructelor sunt strâns legate de numărul pistilelor şi uniformitatea fecundării oosferelor. Florile primare pot avea mai mult de 400 de pistile, cele secundare 200-300 şi cele terţiale - 50-150 de pistile. În cazul fructificării de primăvară, condiţiile din timpul toamnei anterioare, când are loc diferenţierea mugurilor floriferi, determină în mod direct numărul de pistile şi celule pe fruct, în timp ce condiţiile din timpul dezvoltării fructului (primăvara) determină mărimea fructului, precum şi distribuţia celulelor în cadrul fructului. Un mugure floral mic care a diferenţiat toamna un număr limitat de pistile nu poate evolua primăvara într-un fruct mare din cauza numărului redus de pistile şi a numărului mic de celule cu rol în creşterea fructului. Culoarea fructelor variază de la roz deschis la roşie, până la roşie-vişinie, putând fi mată sau lucioasă. Numărul mediu de nucule la fructe poate fi redus (sub 12 buc./cm2). Pe suprafaţa fructului, nuculele pot fi ieşite în afară, superficial îngropate, cufundate în pulpă, cu un colorit variat: galben, roşu închis, brun etc. Sepalele au poziţii deosebite: aderente, acoperind fructul, răsfrânte sau ridicate în sus. Pulpa fructelor este dulce-acrişoară, cu unele variaţii de la soi la soi.

Victor VĂTĂMANU