Particularităţile culturii gutuiului

Consideraţii generale privind zonarea, perspectivele de dezvoltare a culturii, sortimentul de soiuri şi portaltoi. Soiurile de gutui mai rezistente la ger (De Huşi, Aurie de Deltă şi Galbene Moldoveneşti) sunt mai adaptate pentru condiţiile Câmpiei Române, iar cele mai sensibile (Bereczki, De Portugalia, Champion şi De Constantinopol) sunt cantonate îndeosebi în Deltă şi în zona colinară.

Perspective Gutuiul (Cydonia oblonca Mill.) este una dintre speciile pomicole care s-a adaptat şi fructifică bine atât la câmpie, cât şi în zona colinară. Dar începând cu anul 1992, când într-o plantaţie de gutui din Brăila a fost descoperită arsura bacteriană, producţia de gutui a devenit nesigură. Atacul violent asupra gutuiului înregistrat în unii ani i-a determinat pe mulţi cultivatori să defrişeze aceste livezi tinere de gutui aflate în plină rodire şi să renunţe la noi plantări. A trebuit să treacă aproape un deceniu şi oamenii să constate că pomii plantaţi izolat au fost mai puţin atacaţi şi chiar s-au refăcut după 2-3 sezoane de vegetaţie. Pe baza acestor observaţii şi constatări apreciem că în prezent plantările pe suprafeţe mici par deocamdată să fie singura alternativă de a mai produce gutui pentru nevoile gospodăreşti, până la crearea de noi soiuri rezistente la focul bacterian.

Calitatea gutuilor

Gutuile sunt fructe predestinate industrializării (pentru prepararea dulceţurilor, peltelei, compoturilor şi gelurilor) datorită însuşirilor lor superioare în ce priveşte gradul ridicat de gelificare, menţinerii fermităţii pulpei şi aromei după prelucrare. Gutuile au un conţinut bogat în zaharuri (10,1%); protide (0,4%); pectine (0,9%); tanin (0,3%); lipide (0,50%); săruri de K (291 mg %); Ca (10 mg%); Mg (8 mg %); Fe (0,60 mg %).

Sortimentul de soiuri

În plantaţiile de gutui care mai există în prezent, sortimentul este alcătuit în principal din soiurile: Bereczki, De Portugalia, Champion, De Constantinopol, De Moşna, De Huşi, Aurie de Deltă etc. Bereczki are fructul mare, largpiriform, uşor astringent şi cu aromă puternică. Pomul este viguros, cu coroană invers piramidală, sensibil la ger şi rezistent la secetă. De Portugalia - fructul este mare, piriform şi astringent. Pomul are coroana sferică, este viguros, sensibil la ger şi potrivit de rezistent la Monilinia. Champion - are fructul mare, piriform, uşor cilindric şi intens aromat. Pomul este viguros, cu coroana sferică, foarte productiv, potrivit de rezistent la ger, dar sensibil la Monilinia. De Constantinopol - prezintă fructe mari, maliforme, puternic crestate şi suficient de aromate. Pomii sunt productivi, dar sensibili la ger şi boli. De Moşna - fructele sunt de mărime mijlocie şi piriforme. Pomul creşte ca arbustoid, este rezistent la ger şi tolerant la secetă. De Huşi - fructele sunt de mărime mijlocie spre mare, maliforme, cu coaste largi şi rotunjite, plăcut astringent. Pomul este de vigoare mijlocie spre mare, rezistent la ger şi sensibil la Monilinia. Aurie de Deltă - prezintă fructe mijlocii sau supramijlocii, piriforme, gâtuite spre peduncul, slab astringent şi cu o aromă plăcută. Pomul este de vigoare mare, foarte productiv şi rezistent la ger.

Portaltoii

Soiurile de gutui se altoiesc pe portaltoi de gutui înmulţiţi prin butaşi sau marcotaj.

Specificul înfiinţării plantaţilor

În condiţiile ţării noastre, gutuiul se plantează în sistem intensiv şi supraintensiv, la distanţă de 3-3,5 metri între rânduri şi 2-2,5 metri între pomi pe rând, asigurând o densitate de 1.140-1.666 pomi/hectar. Deşi soiurile de gutui sunt autocompatibile, se recomandă totuşi ca într-o parcelă să se planteze 2-3 soiuri. Formele de coroană recomandate pentru conducerea soiurilor de gutui sunt: vasul întârziat, piramida întreruptă şi mai rar tufă-vas.

Creşterea şi rodirea

În stare semispontană, gutuiul creşte ca arbustoid, cu înălţimi de 2-3 metri şi coroană răsfirată, iar în cultură este condus cu trunchi (mijlociu şi înalt) şi atinge o înălţime de 8-10 metri. Pomii încep să fructifice în anii 3-4 de la plantare. În timpul rodirii, ramurile de schelet se arcuiesc şi din interiorul coroanei pornesc lăstari viguroşi din mugurii dorminzi de la baza şarpantelor, care tind să restabilească forma naturală a coroanei. Pe ramurile de schelet şi semischelet se formează ramuri de rod lungi, asemănătoare mlădiţelor de la măr şi păr, şi ramuri scurte. După 5-6 recolte de fructe, creşterile se domolesc şi pomii formează numai ramuri de rod scurte, cu muguri micşti şi vegetativi. Din mugurii micşti iau naştere lăstarii fertili, care poartă în vârf o floare mare, albă sau roz, cu nervuri roşietice. După fructificare, vârful lăstarului se îngroaşă şi capătă forma unei măciuci, de unde şi denumirea de măciulie. Soiurile de gutui sunt autocompatibile şi de aceea nu necesită polenizatori (soiuri donatoare de polen).

Formarea şi evoluţia ramurilor de rod

La unele soiuri, ramurile de rod încep să se formeze în anul 2 de la plantare (Champion şi Leskowats), în timp ce altele, în anii 3-4 (De Moşna). Ramurile de rod specifice gutuiului sunt: ramura lungă şi măciulia. Ramura lungă - această ramură se formează la începutul fructificării gutuiului, pe ramurile groase de schelet. Ele au lungimea de 30-100 cm, prezintă muguri micşti în treimea superioară şi mijlocie şi vegetativi în stare dormindă către bază. Mugurii micşti sunt mai mari şi în timpul fructificării evoluează în măciulii. Fiecare mugure mixt este însoţit de 1-2 muguri stipelari, care devin activi numai după 2-3 ani, când formează ramuri lungi purtătoare de rod, de dimensiuni mai reduse. Frecvenţa formării acestor ramuri este mai mare la începutul rodirii şi după tăierile de regenerare. Evoluţia ramurii lungi - în timpul fructificării, ramura lungă se arcuieşte sub greutatea fructelor şi formează măciulii noi, mai viguroase în zona de curbură şi mai slabe către bază şi vârf. Se întâlnesc situaţii în care, pe ramura lungă, mugurii micşti alternează cu cei vegetativi, ceea ce face ca în anul următor, pe aceeaşi ramură, să se formeze măciulii şi ramuri vegetative. În anul al treilea, măciuliile viguroase de la vârful ramurii suport evoluează în ramuri lungi, măciulii şi coarne de melc. Măciuliile de vigoare slabă, situate în partea inferioară a semischeletului, de cele mai multe ori se usucă. Prin uscarea lor este activată dezvoltarea mugurilor suplimentari (de la baza lor) şi formarea de noi ramuri lungi, purtătoare de rod. Măciulia - este ramura de bază în fructificarea gutuiului. Se aseamănă foarte mult cu bursa de la măr şi păr, dar este mai lungă (5-15 cm) şi mai suplă.

Pe măciuliile viguroase se formează 3-5 muguri micşti (către vârf) şi 4-7 muguri vegetativi (către bază), iar pe cele slabe 1-2 muguri micşti şi 2-3 vegetativi, care arareori evoluează. În cele mai multe cazuri, fructele formate pe măciuliile slabe cad fiziologic imediat după legare. Evoluţia măciuliei - în timpul rodirii, mugurii micşti de pe măciulie dau naştere altor măciulii. Când se formează două măciulii de un an pe una de doi ani se obţine o ramificaţie fructiferă cunoscută în practică sub denumirea de „coarne de melc“. Când măciuliile sunt de vigoare slabă, evoluează unilateral într-o ramură scurtă, care adeseori se usucă. Tăierea de producţie la gutuiului începe din momentul apariţiei primelor fructe şi se continuă până la intrarea pomilor în declin. La pomii tineri - în perioada de formare a coroanei, ramurile roditoare lungi se scurtează cu 1/3 din lungime pentru stimularea pornirii în creştere a mugurilor de la bază şi realizarea unor măciulii viguroase. În următorii 2-3 ani, tăierile sunt mai moderate şi constau în: scurtarea măciuliilor subţiri deasupra unui mugure vegetativ, eliminarea măciuliilor epuizate şi reducţia semischeletelui. În anul 4 se fac tăieri de reducţie a semischeletelui şi de regenerare a măciuliilor şi coarnelor de melc. La pomii maturi - după 4-5 ani de rodire (fără tăieri), ramurile de semischelet ale gutuiului se arcuiesc sub greutatea fructelor. Măciuliile noi care se formează sunt din ce în ce mai mici, mai subţiri şi cu 1-2 muguri micşti. Scăderea potenţialului de creştere al acestor ramuri este compensată de trezirea la viaţă a mugurilor suplimentari (de la baza lor şi a semischeletelui), care au capacitatea de a forma ramuri noi, lungi, purtătoare de rod. În acest caz, tăierile constau în reducţia semischeletelui la nivelul unei măciulii viguroase sau a unei formaţiuni complexe, pentru fructificarea măciuliilor reţinute şi stimularea de noi ramuri fructifere. Cu această ocazie sunt suprimate toate ramurile degarnisite şi sunt regenerate coarnele de melc şi măciuliile epuizate. Când numărul măciuliilor este prea mare, se fac tăieri de normare prin care se elimină cele slabe, situate la o distanţă mai mare de ramurile de schelet.

Victor VĂTĂMANU