Perioada optima de plantare a cartofului

Plantarea cartofului în perioada optimă are un rol determinant asupra producţiei. Acest moment depinde de temperatura şi umiditatea solului, dar este corelat şi cu condiţiile climatice din zonă, după cum afirma I. Sigismund şi colaboratorii, 2002. Cercetările au demonstrat că la cultura cartofului orice zi de întârziere după perioada optimă de plantare duce la pierderi irecuperabile de producţie.

---

Dacă plantarea începe prea timpuriu, din cauza umidităţii mai ridicate a solului apare pericolul tasării mai puternice a acestuia. Din cauza umidităţii ridicate şi a temperaturilor joase din sol, tuberculii pot fi atacaţi de diferite boli de putrezire (Rhizoctomia, Erwinia etc.), care afectează încolţirea şi creşterea colţilor, iar în final răsărirea. Dacă se plantează foarte devreme, dar în condiţii optime, asigurând o răsărire timpurie, în unele zone plantele pot fi surprinse de brumele târzii. În cazul plantării târzii, tuberizarea poate fi deplasată într-o perioadă de zi lungă, cu temperaturi ridicate şi secetă mai accentuată, ceea ce scurtează perioada de vegetaţie şi reduce producţia. Prin întârzierea plantării se riscă epuizarea tuberculilor în depozit, din cauza încolţirii şi a îmbătrânirii fiiziologice, uscarea solului şi pierderea rezervei de apă. Radlei (1963) a stabilit că, în cazul plantării după săptămâna a doua sau a treia a lunii aprilie, producţia scade cu o rată de 750 kilograme/săptămână, până la mijlocul lunii mai, după care rata pierderilor se măreşte. Hajdu (1985) a observat că, plantând după a doua jumătate a lunii aprilie, producţia se reduce cu 100-200 kilograme/hectar pentru fiecare zi de întârziere. Din cercetările lui Berindei (1968) şi Ianosi (1984) a rezultat că, în zona de stepă, dacă se plantează după data de 1 aprilie, producţia prezintă o tendinţă uniformă de scădere o dată cu întârzierea perioadei de plantare, în timp ce în zona colinară şi în zona umedă rata de scădere este mai redusă la început, după care creşte brusc. Dacă se plantează între 1 şi 20 aprilie, pierderile de producţie sunt de numai 1-5%, iar după această dată producţia scade cu 7-20% pentru fiecare decadă de întârziere. De multe ori, după plantare poate urma o perioadă cu temperaturi sub 0 grade Celsius şi zăpadă. Dacă temperaturile negative, până la minus 5 grade Celsius, apar după plantarea cartofului (cu circa 1-2 săptămâni înainte de răsărire) şi nu durează mult, tuberculii nu îngheaţă, nici în cazul unui bilon mic. Nici zăpada căzută după plantare şi înainte de răsărire nu afectează direct. Efectul acestor situaţii se poate manifesta însă indirect, prin condiţiile nefavorabile de creştere. Efectul lor negativ se manifestă numai pe terenuri grele, cu exces de umiditate, şi în cazul tuberculilor bolnavi (Erwinia, mana cartofului etc.), când aceştia pot putrezi. Umiditatea ridicată şi temperaturile de 4-5 grade Celsius sunt favorabile pentru dezvoltarea ciupercii Rhizoctonia sp., care atacă tuberculii şi îndeosebi colţii. În urma atacului, rigoarea colţilor scade considerabil. În unele situaţii, colţii pot fi distruşi aproape în totalitate, cauzând o răsărire anevoioasă sau creşterea procentului de goluri în cultură. Temperatura solului după plantare influenţează mult numărul de zile până la răsărirea culturii şi începerea procesului de tuberizare. După cum au demonstrat cercetările efectuate, rezultă că la o plantare timpurie, chiar dacă răsărirea durează mai mult, tuberizarea începe mai devreme, când condiţiile de temperatură, umiditate şi lungimea zilei sunt favorabile acestui proces. În asemenea condiţii se formează un număr mai mare de tuberculi la cuib şi se prelungeşte perioada de acumulare.

Avantajele plantării timpurii
pot fi următoarele: materialul de plantat nu încolţeşte în depozit; colţii cresc în sol, asigurând o dezvoltare continuă, neîntreruptă a plantelor; plantele răsar mai devreme, dezvoltarea plantei începe mai timpuriu şi are loc în condiţii mai bune de umiditate, temperatură şi de lumină, ce stimulează formarea unui număr mare de tuberculi; plantele beneficiază de o rezervă mai mare de apă în sol; se obţine o producţie mai timpurie; soiurile semitârzii sau târzii au la dispoziţie o perioadă mai lungă de acumulare; toamna, recoltatul poate începe mai devreme şi rămâne timp suficient pentru pregătirea şi, eventual, înfiinţarea culturii care urmează în rotaţie; în condiţii de irigare, se pot economisi 1-2 udări.

Riscurile plantării prea
timpurii pot fi următoarele: umiditatea solului fiind mai ridicată, se produce tasarea puternică şi se formează mai mulţi bulgări în bilon; temperatura solului mai redusă şi umiditatea mai ridicată stagnează creşterea colţilor - tuberculii şi colţii pot fi atacaţi de boli de putrezire; răsărirea se face întârziat şi neuniform - creşte procentul de goluri în cultură; din cauza solului tasat şi bolovănos nu se poate forma un bilon corespunzător de mare şi de calitate; lucrările de întreţinere se vor face în condiţii mai grele; creşte consumul de motorină; după răsărire, plantele pot fi afectate de îngheţuri sau brume târzii.

Riscurile plantării prea târzii
pot fi următoarele: materialul de plantat se epuizează, scade vigoarea tuberculilor de sămânţă; va creşte numărul de plante debile şi de goluri în cultură; pregătirea terenului şi plantarea pe sol prea uscat reduc calitatea lucrărilor; vor fi necesare mai multe lucrări de pregătire a terenului şi de întreţinere; creşte consumul de combustibil; tuberizarea şi acumularea producţiei au loc în condiţii mai puţin favorabile; se realizează producţii mai mici. Perioada optimă de plantare se stabileşte în aşa fel încât plantarea să aibă loc cât mai devreme posibil, condiţiile termice şi de umiditate ale solului să permită o răsărire cât mai rapidă, iar perioada de vegetaţie să se încadreze în perioadele cu condiţii climatice favorabile creşterii şi dezvoltării plantei, respectiv formării producţiei. Plantarea trebuie începută cât mai devreme posibil, dar numai când temperatura solului la adâncimea de 10-15 cm ajunge la 6-8 grade Celsius (după unii autori 7-9 grade Celsius) şi când temperatura aerului se menţine timp mai îndelungat peste 10 grade Celsius. Plantarea se execută când solul este zvântat la suprafaţă şi nu se lipeşte de roţile tractorului sau ale maşinilor agricole, nu se tasează vizibil, iar la pregătirea patului germinativ şi plantare nu se formează bulgări mai mari de 3 cm diametru. În urma maşinii de plantat trebuie să rezulte biloane afânate şi formate din sol bine mărunţit. Pe solurile uşoare şi afânate, care se zvântă mai repede şi în zonele de câmpie unde pericolul brumelor târzii este mai redus, plantarea poate începe la o temperatură a solului de 5-6 grade Celsius. Pe solurile grele, mai umede şi cu expunere nordică, este recomandabil ca plantarea să înceapă după realizarea temperaturii de 9-10 grade Celsius în sol.

Calendaristic, perioada optimă de plantare în zona de stepă este între 20 martie şi 10 aprilie, în zona de silvostepă - între 1 şi 20 aprilie, în zona colinară - între 10 şi 20 aprilie, iar în zona de munte - între 20 aprilie şi 10 mai.
Perioada optimă de plantare este mult influenţată de condiţiile anului, de precipitaţiile şi temperatura solului. În anii excepţionali (mai calzi şi secetoşi sau mai reci şi ploioşi), începutul şi sfârşitul perioadei optime pot fi decalate cu aproximativ 7-10 zile. Pe solurile uşoare, în pantă şi cu expunere sudică, care se zvântă şi se încălzesc mai repede, se poate planta cu 5-10 zile mai devreme decât pe solurile mai grele, indiferent de zonă. În cadrul perioadei optime, durata plantării nu trebuie să depăşească 8-10 zile bune de lucru. Dar aceasta, de multe ori, din cauza condiţiilor climatice nefavorabile, se poate prelungi chiar la 20-25 de zile. Sunt cazuri în care suprafaţa cultivată cu cartof este prea mare, pentru dotarea insuficientă, eventual mai sunt şi deficienţe de organizare, ca urmare, plantarea întregii suprafeţe nu se poate termina în perioada optimă decât pe circa 60-80% din suprafaţă (uneori chiar mai puţin). În aceste situaţii, frecvent, o parte mai mică din suprafaţă se plantează mai devreme de perioada optimă, iar una mai mare, ceva mai târziu decât aceasta. Se recomandă ca plantarea să înceapă cu cel mai viguros material de plantat, care răsare mai uşor, formează mai mulţi colţi şi suportă mai bine eventualele intemperii. În perioada optimă se va planta cel mai valoros material (soi, categorie biologică etc.). Dacă plantarea se întinde pe o perioadă mai lungă, poate fi o greşeală dacă la început se plantează cel mai slab material, deoarece până la urmă se depreciază şi cel bun, iar în final, în ambele cazuri, vom avea o producţie slabă de tuberculi de cartof. Adâncimea de plantare se consideră adâncimea la care se aşază tuberculul de sămânţă, cu partea inferioară pe fundul rigolei trasate de brăzdarul maşinii de plantat, faţă de nivelul orizontal al solului, realizat după pregătirea patului germinativ. Plantarea se face doar la adâncimea la care stratul de sol poate proteja tuberculul-mamă şi tuberculii noi formaţi, care permite o răsărire uşoară a plantelor (străpungerea colţilor) şi există suficientă umiditate, aer şi temperatură pentru creşterea organelor subterane. Adâncimea de plantare este determinată de: textură, umiditatea şi temperatura solului; gradul de tasare şi adâncimea de pregătire a patului germinativ; perioada de plantare, cu condiţiile climatice din zonă; mărimea şi vigoarea tuberculilor de sămânţă; posibilitatea de recoltare mecanizată. Recoltarea mecanizată se poate face cu minimum de pierderi şi vătămări numai dacă cuiburile de cartof sunt amplasate relativ superficial şi la adâncime uniformă, iar sub cuib mai există un strat afânat de sol bine mărunţit, de cel puţin 8-12 cm. În condiţii de mecanizare, adâncimea de pregătire a patului germinativ şi adâncimea de plantare determină adâncimea şi poziţia de formare a cuibului şi posibilitatea realizării unui bilon de formă şi mărime potrivită. După unii autori, la distanţe mai mici între rândurile de cartof (70 sau 75 cm), adâncimea de plantare trebuie să fie ceva mai mare decât în cazul distanţelor mari între rânduri (90-100 cm). În cazul plantării la o adâncime mai mică, nu se poate realiza un bilon suficient de mare deasupra tuberculului plantat. Dacă plantarea este însă prea adâncă, vor exista probleme la recoltare, deoarece creşte procentul de bulgări, de pierderi şi de vătămări. Aceste fenomene sunt mai evidente pe solurile mai grele şi tasate. Fiecare centimetru la adâncimea de plantare reprezintă circa 100-150 de tone pământ/hectar, preluat şi trecut prin organele maşinilor de recoltat. Tot atunci însă, plantarea mai adâncă sau realizarea unui bilon mai mare (strat mai gros de pământ deasupra cuibului) asigură formarea unui număr mai mare de tuberculi la cuib, reduce procentul de tuberculi înverziţi şi deformaţi sau infecţii de mana cartofului.

Adâncimea de plantare variază
între 0 şi 12 cm. Între 0 şi 6 cm este considerată adâncime mică de plantare, iar între 8 şi 12 cm, adâncime mare. Adâncimea potrivită şi optimă de plantare variază între 4 şi 8 cm. Regula generală este ca adâncimea de plantare să fie egală cu diametrul mic al tuberculilor de sămânţă. Dacă adâncimea de plantare depăşeşte 10-12 cm, producţia începe să scadă şi se măresc pierderile la recoltare.

Plantarea la adâncime mai
mică (0-6 cm) se recomandă în cazul în care: tuberculii sunt mai mici (fracţia mică de 30-45 mm diametru); solul este mai greu, rasat şi patul germinativ a fost pregătit mai superficial; solul este umed şi rece; se plantează mai timpuriu; tuberculii sunt mai puţin viguroşi şi/sau mai infectaţi de boli (mană, Erwunua, Rhizoctomia etc.); se doreşte o răsărire mai timpurie; recoltarea se face mecanizat. Prin plantarea la adâncime mai mică, dar uniformă, încolţirea şi răsărirea sunt mai rapide şi mai uniforme, scade pericolul de îmbolnăvire a tuberculului-mamă, sistemul radicular se dezvoltă mai bine şi pătrunde mai adânc, stolonii apar mai devreme şi vor fi mai viguroşi, regimul termic şi de aerare în bilon este mai favorabil.

Plantarea la adâncime mai
mare (8-12 cm) se recomandă în cazul în care: se plantează tuberculi mai mari (din fracţia 45-55 mm diametru); se plantează mai târziu şi solul este mai uscat, temperaturi mai ridicate; solul este mai uşor şi nisipos, bine drenat; patul germinativ s-a pregătit mai profund, este afânat şi bine mărunţit; există pericolul de erodare a bilonului (mai ales pe solurile nisipoase cu pericol de deflaţie sau în condiţii de irigare). Uniformitatea adâncimii de plantare este un alt aspect foarte important. Dacă adâncimea de plantare variază de-a lungul rândului, influenţează negativ, în primul rând, răsărirea, iar în final recoltarea. Maşina de recoltat se reglează de la început pentru o anumită adâncime de dislocare; dacă pe parcurs variază adâncimea cuiburilor, o serie de tuberculi vor fi tăiaţi sau alţii rămân nedislocaţi. Acest fenomen apare şi în cazul terenurilor denivelate, când, din cauza lăţimii mai mări a maşinii de plantat, adâncimea de plantare diferă de la un rând la altul. Pentru realizarea unei adâncimi cât mai uniforme de plantare, o condiţie esenţială este terenul nivelat, adâncimea uniformă de pregătire a patului germinativ şi reglarea corectă a secţiilor de la maşina de plantat cartofi.

Victor VĂTĂMANU