Pesta Micilor Rumegătoare (PMR)

Pesta Micilor Rumegătoare (PMR) este o boală virală foarte gravă, care afectează mai multe specii de rumegătoare mici, domestice şi sălbatice, foarte contagioasă şi cu o evoluţie foarte severă, terminată prin exitus în proporţie de 80-100%, se arata într-un material transmis de Academia de Ştiinte Agricole şi Silvice, Secţia de Medicină Veterinară.

Clinic, boala se caracterizează prin evoluţie de la supraacută la subacută, cu manifestări de febră şi tulburări generale, digestive şi respiratorii, iar morfopatologic prin hemoragii, leziuni ulcerative, eroziuni sau necroze pe mucoasele digestive şi respiratorii, în unele cazuri prin pneumonie sau bronhopneumonie. PMR a fost descrisă pentru prima dată în anul 1942 de L. Gargadennec şi A. Lalanne în Coasta de Fildeş, care au sesizat că maladia studiată de ei prezenta unele diferenţe clinice şi epidemiologice faţă de evoluţia pestei bovine la ovine, cu care se asemăna într-o oarecare măsură şi cu care putea fi confundată. Studiile care au urmat s-au axat în special pe proprietăţile agentului etiologic, demonstrând că acesta este asemănător, dar nu identic, cu virusul pestei bovine, de care se deosebeşte genetic şi antigenic. Este un virus ARN anvelopat, cu geometrie sferică, diametru de 150 nm şi genom linear. Este foarte asemănător antigenic cu virusul pestei bovine. Are o rezistenţă relativ redusă la acţiunea agenţilor fizici şi chimici, fiind distrus în 60 minute la 50°C, cu o perioadă de înjumătăţire de 2 ore la 37°C. Este distrus de ph-ul  ≤4 sau ≥11. Este foarte sensibil la alcool, fenol şi majoritatea substanţelor dezinfectante. Hidroxidul de sodiu 2% îl distruge în 24 de ore. Refrigerarea şi congelarea îl conservă.

În Europa, PMR nu a fost semnalată până anul acesta, când în data de 23 iunie a fost diagnosticat primul focar în Bulgaria, în localitatea Bolyarova, aproape de graniţa cu Turcia, şi apoi alte două focare, ceea ce a pus pe jar serviciile veterinare din toată Europa. Au fost sacrificate în vederea distrugerii peste 4.000 de rumegătoare mici, s-a instituit carantină şi o zonă de protecţie, ceea ce a stârnit proteste ale deţinătorilor. După doar câteve ore de la acestea, prim-ministrul Boyko Borissov a ordonat demiterea ministrului adjunct şi a altor câţiva oficiali pentru gestionarea defectuoasă a situaţiei. Graţie măsurilor drastice întreprinse, până la data redactării prezentului material se pare că nu au mai apărut noi focare. De asemenea, şi în România, în judeţele aflate la frontiera cu Bulgaria, au fost întreprinse măsurile de prevenire adecvate.

Receptivitate şi surse de infecţie

Se pare că cele mai receptive la PMR sunt caprinele domestice, la care boala are cea mai severă evoluție, cu cea mai mare mortalitate şi contagizitate, urmate de diversele rase de ovine. Rasele pitice şi animalele tinere sunt cele mai sensibile. Transmiterea bolii se face cel mai uşor direct, prin contactul strâns dintre animalele bolnave şi cele sănătoase, dar şi indirect, prin aerosoli sau, mult mai puţin eficient, prin intermediul surselor secundare, a solului, apelor, furajelor sau diverselor obiecte contaminate de animalele infectate aflate în imediata vecinătate, în migraţie sau transhumanţă. Eficienţa mai scăzută a transmiterii pe aceste căi se datoreză rezistenţei scăzute a virusului aflat în mediul ambiant faţă de acţiunea factorilor fizici şi chimici. Au fost descrise şi rare episoade de PMR, cu extindere limitată la bubaline, iar la taurine şi porcine au fost depistate infecţii inaparente clinic, dar necontagioase. Animalele infectate elimină virusul în timpul incubaţiei şi al bolii, prin toate secreţiile şi excreţiile, dar nu rămân purtătoare de virus de lungă durată. PMR poate îmbrăca forme endemice sau epidemice, cu morbiditate de până la 90-100% şi cu mortalitate de până la 50% la animalele adulte şi de până la 100% la cele tinere, mai ridicată în formele epidemice şi mai redusă în formele endemice. Există şi o oarecare sezonicitate, cu o dinamică ceva mai pronunţată în sezoanele mai reci şi mai umede, dar poate apărea oricând în cursul anului.

Tabloul clinic

Perioada de incubaţie  este de 4-6 zile, dar poate fi şi de numai 3 zile sau de 10 zile. Evoluţia clinică predominantă este supraacută sau acută la tineret, dar la animalele adulte apar frecvent forme subacute sau chiar fruste şi inaparente. Forma supraacută, cel mai frecvent întâlnită la tineretul caprin sub vârsta de 4 luni, are o evoluţie scurtă, de numai 5-6 zile, care debutează cu febră, anorexie, depresie, catar oculo-nazal, tuse, se continuă cu diaree gravă şi apoi survine moartea, practic în toate cazurile. Forma acută este forma caracteristică a bolii. Debutează cu febră, acompaniată de prostraţie, anorexie şi jetaj sero-mucos, care apoi devine muco-purulent, obstrucţionând căile respiratorii. Pe mucoasa bucală apar ulceraţii, focare necrotice şi pseudomembranoase, care determină hipersalivaţie şi halenă. Apar apoi manifestări de dispnee, cu tuse uscată sau grasă şi o diaree profuză, epuizantă. Moartea survine în hipotermie, într-o stare de deshidratare şi emaciere, după 6-10 zile, în majoritatea cazurilor. La exemplarele care supravieţuiesc urmează o lungă perioadă de convalescenţă. Forma subacută este întâlnită la animalele mai rezistente, la care prezintă simptome asemănătoare cu forma acută, dar mai puţin severe, cu o durată ceva mai lungă şi cu procent de supravieţuire mai mare. Există şi evoluţii cu simpome foarte şterse, limitate la erupţii pe mucoasele aparente, sau chiar fără niciun fel de semne clinice distinctive, dar cu pozitivare serologică.

Diagnostic

Diagnosticul prezumptiv are în vedere diferenţierea anatomo-clinică şi epidemiologică faţă de infecţia cu virusul pestei bovine la ovine, blue tongue, ectima contagioasă, febra catarală malignă, febra aftoasă, pleuropneumonia contagioasă a caprelor, pasteureloză ş.a. Dată fiind importanţa acestei boli, asemănările cu alte boli şi riscurile pe care le incumbă, la apariţia pentru prima dată a suspiciunii de PMR într-o ţară sau teritoriu, confirmarea diagnosticului prin metode de laborator este indispensabilă şi urgentă. În acest scop, se recoltează şi se expediază la laborator, în condiţii de refrigerare: probe de sânge integral, pe EDTA, preferabil de la animale cu forme incipiente; secreţii şi segmente de membrane exfoliate de la nivelul leziunilor de pe mucoase; flacoane cu sânge coagulat pentru exprimarea serului, recoltate de la animalele cu formele cele mai vechi de boală. Ambalate în flacoane cu soluţie-tampon formolizată, se trimit  limfonoduri mezenterice şi mediastinale şi fragmente din splină şi pulmoni cu leziuni. În laborator, există o paletă foarte largă de teste specifice, dintre care unele dedicate formelor recente, care urmăresc evidenţierea virusului (imunodifuzia în gel de agar, imunelectroforeza cantitativă, ELISA, reverstranscriptaza PCR şi alte tehnici de PCR, IF, izolarea pe culturi celulare renale de fetus ovin, de pulmon sau pe culturi celulare standardizate Vero, precum şi prin evidenţierea EC pe monostrat de culturi celulare), iar alte teste sunt dedicate formelor de boală mai vechi de 12-14 zile, prin care se urmăreşte evidenţierea anticorpilor specifici, prin metode serologice (ELISA de competiţie, SN şi mai ales tehnica de virusneutralizare, pentru care există acum o metodă standardizată).

Tratament

Fiind vorba de o viroză, desigur că PMR nu beneficiază de un tratament specific, dar tratamentul cu unele antibiotice sau chimioterapice cu spectru larg de acţiune poate preveni infecţiile bacteriene secundare sau ameliora evoluţia clinică a bolii.

Profilaxie generală şi control

PMR este cel mai mult răspândită şi produce cele mai mari pierderi în ţările şi regiunile în care există cea mai mare densitate de caprine şi ovine. Boala se răspândeşte cel mai adesea nu prin intermediul surselor secundare, ci cu ocazia mişcărilor de animale receptive, a transhumanţei, târgurilor şi în general a comerţului cu asemenea animale. În cazul importurilor, controlul serologic şi carantina sunt obligatorii. FAO a recomandat ca în zonele de risc intens să se facă permanent o supraveghere serologică a tuturor efectivelor, cu introducerea vaccinării acolo unde se impune, în virtutea unor programe concepute cu consultarea şi sprijinul unor organisme internaţionale competente, care să evite risipa de fonduri. În acest sens trebuie să se aibă în vedere statutul diferit al regiunilor şi efectivelor analizate, ca fiind: a) libere; b) libere, dar ameninţate c) cu evoluţie endemică de PMR. În cazul ultimelor, obiectivul propus de FAO a fost eradicarea PMR până în 2020. De asemenea, s-a recomandat ca, de-a lungul frontierelor în ţările cu risc epidemiologic, să se instituie zone în care să se aplice screening serologic şi/sau vaccinare de necesitate. În scopul utilizării judicioase a fondurilor, s-a recomandat, acolo unde este cazul, utilizarea de vaccinuri bivalente sau polivalente. Cu toate că PB a fost eradicată oficial încă din 2011 la nivel mondial, o întrebare la care nu s-a primit încă un răspuns definitiv este dacă ar trebui sau nu să fie cuprinse şi bovinele în campaniile de vaccinare contra PMR cu scopul eradicării PMR la ovine, dat fiind faptul că virusul PMR produce infecţii - dar subclinice - şi la bovine, ceea ce ridică problema rolului posibil al bovinelor în întreţinerea lanţul epidemiologic al PMR.

Având în vedere succesul important obţinut în eradicarea PB, pe baza recomandărilor OIE şi FAO, se recomandă parcurgera conceptuală a unui traseu similar şi pentru eradicarea PMR, cu şanse mari de succes, avându-se în vedere că, în cazul PMR există şi câteva avantaje, comparativ cu situaţia din PB, care ar facilita atingerea obiectivului: •  Nu se pune problema unei pluralităţi antigenice între tulpinile patogene şi cele vaccinale; •  Toate vaccinurile atenuate conferă imunitate pe viaţă, ceea ce înseamnă că fiecare animal trebuie vaccinat o singură dată; •  Difuzarea PMR nu se face cu aceeaşi uşurinţă ca în PB; transmiterea se face de regulă prin contact direct, iar virusul eliminat  în mediu rezistă puţin (se pare că nu mai mult de 4 zile) la acţiunea nocivă a factorilor fizici şi chimici din mediul ambiant.

Un program judicios de eradicare trebuie derulat prin cooperarea ţărilor vecine interesate, cu asigurarea ab initio a tuturor fondurilor necesare pentru următorii 3 ani, deoarece întreruperea la un moment dat a programului, din lipsă de fonduri, ar putea duce la compromiterea întregului program.