Pierderile de elemente fertilizante si impactul lor asupra mediului

Dezvoltarea industrială din secolul XX a avut drept rezultat un ritm intens de urbanizare, de creştere a venitului pe cap de locuitor, de ridicare a nivelului de trai, de scădere a forţei de muncă din agricultură, de creştere a chimizării agriculturii româneşti, precum şi un consum exagerat de energie (petrol, cărbune, gaze etc.) şi de alte materii prime (minereuri, cherestea etc.).

Eugen Filiche (2011) consideră că cerinţele mereu crescânde şi diversificate ale societăţii, coroborate cu dinamica demografică, solicită agricultura pe multiple planuri, la parametri productivi din ce în ce mai ridicaţi. Unul dintre remediile pentru sporirea producţiei agricole mondiale este luarea în cultură a terenurilor virgine, ca: deşerturi, tundră, junglă, dealuri, munţi; dar foarte multe dintre aceste terenuri nu vor putea fi cultivate din cauza condiţiilor climatice şi pedologice improprii şi din cauza lipsei de apă. Mijlocul cel mai eficient pentru îmbogăţirea resurselor de hrană este sporirea producţiei agricole la hectar pe actualele suprafeţe de teren arabil, prin introducerea de noi soiuri şi hibrizi productivi, prin îmbunătăţirea tehnologiei de cultură şi prin chimizare.

Utilizarea crescandă a îngrăşămintelor minerale contribuie la sporirea recoltelor agricole, dar trebuie utilizate numai acele îngrăşăminte care ameliorează solul, sunt inofensive pentru om şi animale şi pentru obţinerea de produse agricole de cea mai bună calitate. În ceea ce priveşte agricultura, din suprafaţa totală a României, de 238.391 kmp, 10 milioane de hectare sunt cultivate şi 4,7 milioane de hectare sunt pajişti şi păşuni, iar eroziunea solului afectează 4 milioane de hectare din suprafaţa agricolă. În perioada 1980-1989, din cauza sistemului centralizat ce a funcţionat în domeniul agricol, dar şi a deteriorării sistemelor de irigaţii s-a înregistrat un declin al producţiilor agricole, declin puternic accentuat după anul 1991. Privatizarea în domeniul agricol poate avea atât efecte pozitive, cât şi efecte negative asupra factorilor de mediu. La nivelul anului 1992, din 14 milioane de hectare de teren agricol, circa 10 milioane de hectare (70%) au trecut în proprietate particulară, circa 2 milioane au rămas în proprietatea fermelor de stat şi circa 2,6 milioane de hectare sunt considerate domeniu public România, ca şi alte ţări din Europa de Est, s-a confruntat cu grave probleme de poluare a mediului, ca urmare a politicii de industrializare intensivă, a concentrării zootehniei în unităţi foarte mari, politică practicată în ultimii 20 de ani de regim totalitar.

Utilizarea de tehnologii depăşite fizic şi moral, neexecutarea de reparaţii, insuficienţa echipamentelor de epurare a apelor uzate şi a gazelor toxice şi exploatarea lor defectuoasă au condus la degradarea permanentă a factorilor de mediu: apă, aer, sol. Acelaşi Eugen Filiche consideră că, în ultimii ani, din cauza preţurilor foarte mari practicate la comercializarea îngrăşămintelor, cantităţile administrate au fost tot mai scăzute (azotul aplicat a acoperit doar 21% din necesităţile culturilor agricole). Totuşi, îngrăşămintele aplicate, alături de apele uzate provenite din crescătoriile de animale, sunt principalele surse de poluare cu nitraţi a apelor de suprafaţă şi subterane din România. Institutul de Sănătate Publică arată că, din circa 12.554 de puţuri rurale, aproximativ 36% prezintă concentraţii de nitraţi peste limitele admise de normativele în vigoare. Sectorul zootehnic contribuie la degradarea calităţii mediului, prin cantităţile mari de ape reziduale rezultate din această activitate (circa 125 de milioane de metri cubi pe an) şi ineficienţa staţiilor de tratare a acestor ape.

În privinţa reducerii poluării mediului, ca urmare a activităţilor din sectorul agricol, cercetării ştiinţifice din acest domeniu îi revin următoarele sarcini: elaborarea tehnologiilor specifice culturilor agricole în raport cu parametrii fizico-chimici şi condiţiile de mediu care să conducă la menţinerea sau sporirea fertilităţii şi evitarea degradării solului; stabilireaunui sistem de supraveghere a calităţii solului şi de prevenire a degradării lui prin poluare, din cauza activitaţii umane agricole; refacerea fertilităţii solurilor care au suferit procese de degradare prin eroziune, minerit de suprafaţă, acidifiere sau sărăturare; controlul stării de fertilitate şi stabilirea necesarului de îngrăşăminte pe baza analizelor de laborator; reducerea poluării apelor de suprafaţă, subterane sau folosite la irigarea culturilor. Utilizarea îngrăşămintelor minerale este o intervenţie activă a omului asupra naturii vii, fiind necesară cunoaşterea impactului lor asupra mediului ambiant, care în principiu se limitează la următoarele aspecte: pătrunderea elementelor nutritive din îngrăşăminte în apele freatice şi de suprafaţă, ducând la dezvoltarea activă a algelor şi formarea planctonului, adică la eutrofizarea apelor; utilizarea incorectă a îngrăşămintelor minerale poate înrăutăţi circuitul şi balanţa substanţelor nutritive, proprietăţile agrochimice şi fertilitatea solului; dereglarea optimizării nutriţiei plantelor cu micro- şi macroelemente poate provoca apariţia diferitelor maladii care înrăutăţesc starea fitosanitară a culturilor.

Cunoaşterea cât mai exactă a pierderilor de elemente fertilizante (humus, azot, fosfor, potasiu) prin intermediul scurgerilor lichide şi solide reprezintă o activitate importantă în cercetarea antierozională, datorită faptului că ajută la aprecierea scăderii capacităţii nutritive a solului, ce are implicaţii deosebite asupra productivităţii solurilor şi a mediului ambiant. Totodată, deplasarea acestor elemente la suprafaţă şi pe profilul solului constituie o sursă de poluare a mediului ambiant. Pe plan mondial, degradarea chimică a solurilor afectează 240 de milioane de hectare, reprezentând 12% din totalul suprafeţelor degradate, din care 135 de milioane de hectare sunt degradate din cauza pierderilor de substanţe nutritive. În America de Sud, din totalul solurilor degradate, 30% aparţin degradării chimice, îndeosebi a pierderilor de substanţe nutritive şi de materie organică din sol, în timp ce în America de Nord şi Oceania acest tip de degradare reprezintă mai puţin de 1%, iar în Africa, America Centrală şi Europa, degradării chimice îi revin 12 procente din totalul solurilor degradate. Pierderile de substanţe nutritive sunt principala formă de degradare chimică în Africa şi America de Sud, în timp ce în Asia predomină salinizarea, iar în Europa, poluarea. Pierderile cele mai grave, care afectează fertilitatea solurilor, sunt legate de pierderile de materie organică, respectiv pierderile de humus. Atunci când irosesc stratul de humus, agricultorii trebuie să plătească preţul unei fertilităţi reduse a solului, dar, din păcate, costul eroziunii nu se limitează doar la agricultură. Humusul antrenat de pe terenurile arabile de scurgerile de apă poate ajunge în pâraie, râuri, canale sau în lacurile de acumulare, precum şi în depunerile de sedimente, mărind concentraţiile de substanţe chimice pe care le spală prin scurgerea la suprafaţă. Zona în care se depun aceste sedimente în care concentraţiile de substanţe chimice depăşesc anumite praguri de toxicitate devine impracticabilă cultivării cu plante agricole o anumită perioadă de timp (Răuţă C., Cârstea St. - 1981, Răuţă C. şi colaboratorii - 1985). Anual, se pierd 1,5 milioane tone de humus. Din cauza practicării unei agriculturi de tipul „mineritului”, adică a extragerii până la epuizare a elementelor fertilizante, fără compensări corespunzătoare, există o tendinţă de secătuire a solurilor de humus şi de alte elemente fertilizante.

Practicarea unei agriculturi bazate, în special, pe rezervele naturale din sol acumulate de-a lungul timpului are ca efect apariţia unei tendinţe de scădere a conţinutului de humus, care poate duce la: distrugerea structurii solului, intensificarea compactării acestuia, deteriorarea regimului hidric, intensificarea fenomenelor de băltire, scăderea capacităţii de tamponare a acestora, reducerea producţiei agricole, pe scurt, la afectarea funcţiei normale a solului, ca parte componentă a ecosistemelor terestre şi ca factor important în menţinerea stabilităţii biosferei (Răuţă C. şi colaboratorii - 1985). Aceste schimbări exercită o presiune asupra mediului înconjurător, mergând până la dereglarea echilibrului dintre factorii de mediu şi la degradarea solurilor. Şi agricultura, din cauza poluării ecosistemelor agricole, a mediului neagricol, prin activităţile tehnologice, contribuie la degradarea mediului ambiant. În ultimele două secole, activităţile umane au modificat chimia pământului atât de mult încât aceasta poate genera consecinţe economice şi ecologice ireversibile. Trei dintre aceste consecinţe se detaşează ca fiind deosebit de ameninţătoare şi costisitoare: riscurile pentru securitatea hranei; riscurile pentru păduri; riscurile pentru sănătatea omului.

„Lumea modernă are obsesiile ei: poluare, societate de consum, degradarea mediului ambiant. Nimeni nu neagă existenţa unor fenomene nocive şi sunt binevenite avertismentele oamenilor de ştiinţă: omenirea trebuie alertată în legătură cu posibilele primejdii ale nesocotinţei sale (Răuţă C. - 1979). Atât pentru sănătatea noastră, cât şi pentru mediul ambiant este mult mai bine să previi, decât să tratezi. Din păcate, în pofida multiplelor argumente de ordin tehnic şi economic, devenim îngrijoraţi doar după instalarea maladiei, deşi am fi putut să o prevenim cu efort minim.

Victor VĂTĂMANU