Plante însoţitoare ale culturii de trandafir

Pentru combinarea trandafirilor cu alte plante există posibilităţi infinite, după cum prezintă Eckart Haenchen. Orice tentantivă de clasificare este incompletă. Nu toate variantele sunt recomandabile în anumite condiţii. Experienţa personală şi concepţiile individuale pot duce la rezultate complet diferite, chiar şi pornind de la aceeaşi situaţie iniţială.

Criteriile de selecţie sunt atât de diferite încât o sistematizare este practic imposibilă. Pot fi folosiţi diverşi arbuşti, conifere sau foioase cu înălţimi, forme şi perioade de înflorire diferite, frunzele şi florile pot avea cele mai variate culori ş.a.m.d. Stratul de trandafiri poate să nu fie înconjurat de alte plante. Foarte potrivit este un cadru simplu şi liniştit, cum ar fi gazonul. Culoarea puternică a trandafirilor înfloriţi iese foarte bine în evidenţă într-un asemenea mediu. Pe lângă efectul optic, gazonul realizează un climat favorabil, echilibrat, care le prieşte foarte bine trandafirilor. Această ambianţă liniştitoare poate fi şi mai deosebită dacă crescătorul acordă suficientă importanţă varietăţii de soiuri şi asocierilor de culori şi parfumuri.

Plante însoţitoare joase
În condiţiile în care privitorul nu trebuie să se apropie prea mult de trandafiri, atunci când trebuie ţinute la distanţă ramurile spinoase ale plantei sau când florile trebuie să fie protejate de căldura emanată de aleile pietruite, atunci când acestea devin fierbinţi din cauza radiaţiilor solare, se vor folosi tufe joase, pentru a realiza delimitarea. Foarte des utilizată este Cotoneaster, o plantă disponibilă în diverse soiuri care nu cresc înalte şi acoperă foarte bine suprafeţele mai întinse. Foarte comun este soiul Cotoneaster dammeri „Skogholm“. Arbustul atinge o înălţime de 50 cm, are ramuri lungi şi frunzişul strălucitor. Un alt soi înrudit, care poartă toamna numeroase fructe portocalii, este Cotoneaster dammeri „Coral Beauty“. Cotoneaster dammeri „Streibs Findling“ creşte mult mai încet şi are o formă mai îndesată, acoperind şi mai bine spaţii largi. Pe o perioadă de mai multe luni, Potentilla este împodobită cu flori. Cele mai potrivite soiuri sunt cele mici şi mijlocii. La înălţimi de 30-50 cm, soiurile cel mai des întâlnite şi folosite sunt Potentilla fruticosa „jolina“ sau „Rheinsberg“ cu flori galbene, „Abbotswood“ cu flori albe, „Princess“ cu flori roz, „Red Ace“ cu flori roşii sau portocalii în interior şi galbene în exterior şi „Marian Red Robin“ cu flori de un roşu foarte strălucitor. Printre soiurile de Euonymus există, de asemenea, câteva de dimensiuni mici. Euonymus fortunei „Minimus“ este o plantă foarte joasă, cu frunze mici, care se dezvoltă bine în zone umbrite, dar nu acoperă bine decât suprafeţe restrânse. Euonymus fortunei var. radicans sau Euonymus fortunei „Vegetus“ cresc ceva mai mult şi pot, cu sprijinul de rigoare, să fie folosite şi ca plante căţărătoare.

Printre conifere, oferta de plante mici, târâtoare, este foarte bogată. Se recomandă mai ales ienupărul, Juniperus. Interesante sunt soiurile cu cetina albăstruie, de exemplu Juniperus squamata „Blue Carpet“, Juniperus horizontalis „Glauca“ sau Juniperus horizontalis „Wiltonii“. Cel mai cunoscut soi cu creştere orizontală şi cetină delicată, verde-albăstruie, este Juniperus sabina „Tamariscifolia“. Altă variantă apreciată este soiul Juniperus communis „Repandă“, cu cetina moale, verde. O plantă destul de robustă este Microbiota decussata. Arbustul are o formă boltită, este înalt de 20-30 cm şi poate atinge, la o vârstă mai înaintată, diametrul de 2 metri. Acele în formă de solzi sunt vara verzi şi iarna arămii. Printre tufele mai mici întâlnim multe posibilităţi interesante de asociere cu trandafirii. Acaena se întinde foarte bine pe sol. Florile nu ies în evidenţă, însă foarte interesante sunt fructele mici, sferice şi acoperite cu peri aspri. Acaena Buchananii are frunzişul gri-argintiu, Acaena microphilla verde sau maroniu, amândouă îşi păstrează frunzişul şi iarna şi se dezvoltă bine în locuri însorite, uscate. Anaphalis triplinervis atinge o înălţime de 25 cm. Frunzele sunt verzi-argintii pe partea superioară şi albe pe parte inferioară. Florile sunt mici, albe, în ciorchini mari şi deşi, apar în lunile iulie-august. Pentru suprafeţe mai mici, Artemisia schmidtiana „Nana“, cu frunze argintii şi acoperite cu peri, este foarte interesantă. Planta nu creşte mai înaltă de 15 cm, iar florile mici apar în august-septembrie în locurile foarte însorite.

Acolo unde nu se caută o completare a trandafirilor din punct de vedere coloristic, ci pur şi simplu un covor verde pe fondul căruia aceştia să iasă în evidenţă, Azorella trifurcata este o plantă recomandată. Plantele, cu frunzele aspectuoase, verzi-strălucitoare, atinge în înălţime doar 5 cm, iar florile albicioase nu se observă. Campanula portenchlllagiana şi Campanula poscharskyana, plante târâtoare cu flori violete, completează foarte bine trandafirii roşii sau roz. Perioada lor de înflorire începe în iunie şi durează suficient de mult. Înălţimea nu depăşeşte 15 cm, însă prin lăstari plantele se pot întinde pe suprafeţe considerabile. Se dezvoltă cel mai bine în penumbră. Cerastium tomentosum este o plantă foarte apreciată datorită frunzişului albicios, atingând 15 cm în înălţime şi întinzându-se orizontal. Florile albe apar în lunile mai şi iunie. Datorită florilor sale albastre, care apar în septembrie-octombrie, Ceratostigma plumbaginoides prezintă oarecare interes. Plantele ating înălţimea de 25 cm şi cresc în zone calde şi însorite. Cotula squalida, cu frunzele sale înguste, verzi-maronii, asemănătoare cu ferigile, formează un covor des, foarte jos. În locurile însorite sau în penumbră poate înlocui, pe suprafeţe mici, gazonul. De asemenea, Iberis sempervirens este foarte puţin pretenţioasă şi poate acoperi suprafeţe întinse. Plantele înalte de 25 cm sunt împodobite în luna mai de numeroase flori albe. Printre cele mai des folosite plante însoţitoare se numără levănţica, Lavanda angustifolia. Tufele ating înălţimea de 40 cm şi îşi păstrează frunzişul şi iarna. Florile cu tulpina lungă, ca nişte spice albastre sau violete, completează un loc în spectrul culorilor lăsat liber de trandafiri.

Frunzele verzi-argintii, aromatice, lărgesc chiar şi fără flori paleta coloristică. Această plantă are proprietatea că sporeşte rezistenţa trandafirilor la atacul păduchilor de plante. Unele soiuri de Sedum sunt foarte utile şi puţin pretenţioase. Sedum spurium „Album Superbum“ este unul dintre ele. Planta înaltă de 10 cm formează covoare verzi, florile nefiind de mare importanţă. Mai deosebite sunt, în iulie-august, florile galbene ale soiurilor Sedum hybridum „Immergrunchen“ sau Sedum floriferum „Weihenstephaner Gorl“. Frunzişul gri-albicios al anumitor soiuri de cimbru este recomandat pentru asocierea cu trandafirii, în special cu cei roşii sau roz. Cele mai apreciate soiuri sunt Thymus doerfleri şi Thymus pseudolaginosus. Frunzele sunt parfumate şi veşnic verzi. Covoarele asemănătoare cu gazonul nu depăşesc 5 cm în înălţime, florile roz apar în mai-iunie. Veronica spicata ssp. incana are frunze argintii, acoperite de peri şi atinge înălţimea de 30 cm. Veronica prostrata nu ajunde decât la 10 cm, are frunze închise la culoare şi înfloreşte cu flori albastre în mai-iunie.

Plante însoţitoare mijlocii
În timp ce plantele enumerate până acum pot alcătui, datorită înălţimii lor reduse, un fundal pentru trandafiri, pot realiza o trecere sau o delimitare, arbuştii ceva mai înalţi completează trandafirii sau contrastează cu aceştia, pe tot parcursul anului sau doar în perioadele de înflorire. Pot, de asemenea, să realizeze compartimentări ale spaţiului, să scoată în evidenţă culoarea trandafirilor sau să-i pondereze. Arbuştii pot fi plantaţi individual sau în grupe mici, între trandafiri, în spatele acestora sau lateral. Pentru conifere aflăm din nou numeroase variante utilizabile, cu forme din cele mai diverse şi culori variate. Aceste plante rămân verzi şi iarna, putând completa foarte bine culorile trandafirilor. Deseori se folosesc soiuri de Chamaecyparis. Chamaecyparis lawsoniana „Elwoodii“ impresionează prin forma sa lunguiaţă, verticală, cu ramuri foarte dese şi cetina verde-argintie sau albăstruie cu reflexe metalice. Planta creşte foarte încet până la o înălţime de 2 metri.

Şi mai încet se dezvoltă Chamaecyparis obtusa „Nana Gracilis“. Acest soi pitic are cetina de un verde puternic, ramurile scurte foarte întortocheate şi dau deseori plantei o formă de „scoică“. Planta necesită deseori decenii întregi pentru a atinge 2 metri. Chamaecyparis pisifera „Filiera Nana“, cu cetină verde, sau C.p. „Filiera Aurea Nana“, cu cetina galben-aurie, sunt foarte interesante datorită crengilor filiforme care atârnă şi dau plantelor un aspect de salcie plângătoare. Aceste două soiuri cresc încet şi ajung la înălţimea de 1-1,5 metri. Printre diferitele soiuri de ienupăr se găsesc unele cu caracteristici foarte deosebite. Jumiperus communis „Hibernica“, ienupărul - coloana irlandez, formează o piramidă sau o coloană îngustă şi poate accentua planul vertical.

Cetina este moale, albăstruie, înălţimea plantei este de 3-5 metri. Ienupărul Juniperus squamata „Meyeri“ are cetina argintiu-albăstruie, creşte încet, în formă de pâlnie şi atinge 2-3 metri. Dintre soiurile de ienupăr care se prezintă sub formă de arbuşti vom menţiona Juniperus chinensis „Hetzii“ sau Juniperus chinensis „Old Gold“. Primul creşte repede, larg, până la 2-3 metri, în formă de pâlnie, cu cetina gri-albăstruie, celălalt creşte mai încet, ajunge doar la un metru înălţime şi are cetina galben-aurie sau galben-verzuie. Dintre molizii pitici, cel mai cunoscut soi este Picea glauca „Conica“, denumire datorată formei sale conice. Creşte foarte încet şi ajunge, la vârste înaintate, la o înălţime de 2 metri. Trebuie avut în vedere faptul că acest molid are uneori un aspect rigid. În locurile uscate şi prea călduroase poate fi atacat de dăunători. Picea albies „Nidiformis“ se potriveşte foarte bine cu trandafirii. Creşte echilibrat, rotund (în formă de „cuib“) iar cetina sa verde are un aspect foarte plăcut.

Poate atinge un metru înălţime. Verdele închis al pinilor este foarte plăcut în compania trandafirilor. Dintre soiurile sub formă de arbust, se recomandă cele care cresc încet. Pinus mugo spp. mugo ajunge la 1-2 metri, creşte încet, cu crengi arcuite şi cetina verde. Când trunchiul în formă de lumânare este scurtat în fiecare an, acest soi poate rămâne compact şi de mică înălţime. Un soi şi mai scund, care se dezvoltă mai mult pe orizontală, este Pinus mugo ssp. pumilio, pinul târâtor sau pinul pitic. Are o formă sferică sau târâtoare şi atinge un metru înălţime şi o lăţime dublă. Printre arbuştii cu flori nu se întâlnesc prea multe soiuri ale căror perioade de înflorire să coincidă cu ale trandafirilor. Cei mai mulţi arbuşti înfloresc devreme, primăvara, astfel încât, combinându-se aceste plante cu trandafirii, suprafaţa grădinii este plină de culoare mai multă vreme. În perioada de înflorire a trandafirilor însă arbustul nu este împodobit de flori, aşadar frunzişul trebuie să preia rolul decorativ. Trebuie neapărat numite două plante foarte valoroase, care înfloresc vara cu flori albastre.

Caryopteris x cladonensis, foarte cunoscut fiind mai ales soiul „Heavenly Blue“, înfloreşte din august până în octombrie cu numeroase flori individuale mici, albastre. Arbustul creşte vertical, atinge înălţimi de 70-100 cm şi are frunze înguste, argintii, aromate. Perovskia abrotanoides ajunge la un metru înălţime şi posedă, de asemenea, frunziş argintiu foarte parfumat. Florile albastre sau violete apar de la sfârşitul lunii iulie până în octombrie. Se recomandă o tăiere anuală. Foioasele, în special cele veşnic verzi, oferă o multitudine de posibilităţi de asociere cu tandafirii. Forme interesante, o bogăţie de flori primăvara sau vara, în multe cazuri şi fructe aspectuoase, şi toamna, împreună cu verdeaţa pe parcursul întregului an, toate sunt caracteristici importante ale acestor plante. Dintre numeroasele soiuri de dracila, câteva sunt foarte apreciate: Berberis candidula atinge doar 60 cm înălţime, frunzele sunt verzi pe partea superioară şi albe pe partea inferioară.

Plantele sunt împodobite în mai şi iunie de flori galbene-aurii, mai târziu de fructe roşii, purpurii atunci când sunt coapte. Berberi x hibridogagnepainii creşte până la 1,5-2 metri şi are frunze de 5 cm lungime, dinţate. Florile apar în mai şi sunt galbene, iar fructele devin negre atunci când sunt coapte. Berberis julianae are frunze mari, cu o lungime de aproape 10 cm, verzi şi strălucitoare. Arbustul atinge 2-2,5 metri, înfloreşte în mai cu flori galbene şi fructele sunt albastru-negricioase. Mahonul, Mahonia aquifolium, creşte până la aproximativ un metru şi este foarte nepretenţios. Frunzele sunt verzi şi strălucitoare, mănunchiurile de flori galbene apar în luna mai, iar fructele coapte sunt de culoare neagră. Soiurile disponibile de mălin, Prunus laurocerasus, sunt foarte variate. În contextul asocierii cu trandafirii, soiul Prunus laurocerasus „Otto Luyken“ se recomandă pentru că nu depăşesc 1-1,5 metri înălţime, dar creşte în lăţime aproape dublu. Este o plantă care se dezvoltă încet. Frunzele strălucitoare seamănă cu cele de laur. Florile albe, numeroase, apar în ciorchini în luna mai. Arbuştii de dimensiuni mai mari, cu flori, pot spori prin propria culoare efectul trandafirilor. Soiurile cu flori galbene ale speciei Achillea filipendulina se potrivesc în compania trandafirilor roşii sau roz. În funcţie de soi, înălţimile atinse sunt de 60 până la 120 cm. Florile se dezvoltă între iunie şi august.

Margaretele se potrivesc de minune cu trandafirii, atât margareta de vară, Leucanthemum maximum, cât şi margareta de câmp, Leucanthemum vulgare, amândouă disponibile în numeroase soiuri. Pot realiza trecerea între două soiuri de trandafiri de culori diferite. Tot mai des folosită este combinaţia dintre trandafirii roz sau roşii şi Delphinium, în diferite nuanţe de albastru. Soiurile roz sau albe nu prezintă mare interes. Cele albastre, în schimb, cu florile numeroase dispuse în formă de lumânare, aduc varietatea şi contrastul în grădina cu trandafiri. O tăiere a tulpinilor după prima înflorire duce la o a doua, chiar dacă nu atât de puternică. Echinops are un aspect foarte decorativ datorită frunzişului gri-verzui, zimţat, şi florilor sferice, albastre. Poate atinge înălţimi de 1,5 metri, însă este necesară multă atenţie din cauză că există pericolul păduchilor de plante.

Gypsophila paniculata aduce o adiere de eleganţă şi delicateţe. În funcţie de soi, planta atinge 80-120 cm, florile sunt simple sau compuse, albe sau roz. Ierburile sunt elemente foarte importante în grădinile de trandafiri, fie că sunt plantate individual sau grupe mai mari. Helictotrichon sempervirens formează „smocuri“ verzi-albăstrui cu spice galbene şi atinge înălţimi de 0,5-1 metri. Foarte decorativ este Pennisetum alopecuroides. Ajunge la 80-90 cm. Firele sunt zvelte, gri-verzui, florile sunt verzi-maronii sau roşcate. Stipa barbata este o specie de iarbă foarte elegantă, care atinge 30-70 cm înălţime. Dintre plantele cu bulbi, cea mai apreciată este Eremurus şi în special soiurile mari, cu flori galbene, care pot însoţi foarte bine trandafirii roşii în perioada de înflorire. Lilium candidum şi Lilium regale sunt două specii de crini ale căror perioade de înflorire coincid cu ale trandafirilor şi care pot fi utilizate cu succes. Multe flori de vară nu pot fi combinate cu trandafirii decât în cazuri rare, deoarece necesită o îngrijire deosebită şi florile lor, de culoare intensă, strică echilibrul grădinii. Pot fi folosite unele flori albastre, pentru că trandafirii nu pot avea această culoare, sau crizantemele albe.

Victor VĂTĂMANU