Plantele agricole indicate a fi cultivate în zona de stepă şi gruparea lor în asolament

În România se întâlnesc numeroase tipuri climatice, tipuri de soluri şi asociaţii vegetale. De ce pe un teritoriu relativ restrâns condiţiile biopedoclimatice sunt atât de diferite? Aceasta se datorează în primul rând poziţiei geografice a României, situată în partea de sud-est a Europei Centrale, la răscrucea acţiunii a patru centre de mare şi mică presiune, ce se formează cu regularitate departe de graniţele României. În al doilea rând, se datorează lanţului Carpatic, o zonă rece, cu poziţie centrală, care modifică influenţa acestor factori climatici.

Stepa sud-estică şi sudică este o zonă cerealieră, proprie în special pentru grâu şi porumb. Grâul de toamnă reprezintă o specie adaptată la condiţiile ecologice de stepă: răsare, creşte şi se dezvoltă folosind umiditatea de toamnă, iarnă, umiditatea din topirea zăpezii, iar în perioada fructificării folosind precipitaţiile din lunile mai-iunie. Se întâmplă adesea să intervină o perioadă de secetă, cu vânt cald şi evaporaţie puternică în timpul formării bobului.

În acest caz, se naşte un dezechilibru între transpiraţie şi absorbţia apei din sol. Grâul de toamnă este mult mai bine adaptat zonelor de stepă decât grâul de primăvară, deoarece se coace devreme. Aşa după cum prezintă I. Staicu, alături de grâu, planta proprie pentru stepa sudică este porumbul. Porumbul foloseşte pentru germinaţie umiditatea acumulată din topirea zăpezii şi căldura proprie acestei zone. Creşte şi se dezvoltă folosind epoca de ploi din mai, iunie şi începutul lunii iulie, iar căldura şi seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei determină o maturitate normală, înlesneşte lucrările de recoltare. Dacă însă seceta de vară apare înainte de formarea bobului şi rezervele de apă din sol sunt mici sau dacă în timpul legatului apar valuri de căldură, recoltele de porumb scad. Porumbul găseşte condiţiile favorabile de creştere şi dezvoltare pe cernoziomurile freatic umede şi pe solurile aluvionare din zona de stepă şi din lunca Dunării.

Porumbul găseşte cele mai favorabile condiţii de creştere şi dezvoltare pe solurile zonale de stepă în Banat. Recoltele de grâu, porumb, floarea-soarelui, mazăre de pe suprafeţe mari, obţinute în ultimii ani, în cadrul staţiunilor de cercetare-dezvoltare agricolă sunt etalonul producţiilor care se pot obţine pe terenurile stepelor şi dau o imagine asupra posibilităţilor de producţie pentru fiecare plantă cultivată. O altă cereală importantă pentru zona stepei sudice este orzul de toamnă. Cultura orzului nu este însă sigură decât în sectoarele adăpostite sau în cele protejate de perdele forestiere, fiind sensibile la ger. Plantele degeră dacă nu sunt acoperite de un strat de zăpadă destul de gros. În zona stepei de vest, orzul de toamnă găseşte cele mai favorabile condiţii de creştere şi dezvoltare din România. Dintre cereale, merită să fie extinsă cultura sorgului şi îndeosebi a sorgului pitic. Sorgul este mai rezistent la secetă decât porumbul. Are un sistem radicular mai ramificat decât al porumbului, suportă mai bine reacţia alcalină a solului.

Din hibridarea sorgului pentru boabe cu iarbă de Sudan s-au obţinut hibrizi de sorg pentru furaj verde foarte productivi. Planta industrială cea mai importantă şi cea mai propice a fi cultivată în stepa sudică este floarea-soarelui. Ea găseşte condiţii favorabile în stepa din vest. Urmează apoi inul de ulei, a cărui suprafaţă cultivată începe să se extindă în stepa de sud şi în cea de sud-est a României. Tutunul s-a adaptat, de asemenea, bine la condiţiile ecologice din stepă, prin alegerea varietăţilor şi soiurilor potrivite şi prin creare de forme noi, corespunzătoare condiţiilor pedoclimatice de stepă. Mazărea găseşte în stepă condiţii de creştere şi dezvoltare destul de bune. Plantele de nutreţ cele mai indicate pentru zona de stepă sudică sunt dintre leguminoase, lucerna şi parceta, iar dintre graminee, iarba de Sudan, sorgul.

În stepa de vest, lucerna are producţii mari de sămânţă. Lucerna irigată se poate cosi de 4-5 ori, dând o producţie mare de masă verde bogată în proteine, deci cu valoare alimentară superioară. Iarba de Sudan s-a adaptat foarte bine la condiţiile pedoclimatice din stepa sudică a României. Ea cere căldură şi umiditate în perioada răsăritului, dar în fazele de vegetaţie este rezistentă la secetă. Culturile duble, fără irigare, reuşesc numai dacă se cultivă o plantă de furaj toamna, care se recoltează devreme şi după ea urmează o altă plantă de furaj. O succesiune foarte bună experimentată la Staţiunea de Cercetare Dezvoltare Agricolă Mărculeşti - Ialomiţa a fost borceagul de toamnă, cosit pentru masă verde, după care a urmat sorgul pentru siloz sau iarba de Sudan.

Gruparea plantelor în asolament în stepa sud-estică, sudică şi vestică Gruparea plantelor în asolament urmăreşte folosirea echilibrată a umidităţii şi a substanţelor hrănitoare din sol, sporirea fertilităţii şi obţinerea unor recolte mari şi stabile. Plantele principale, atât din punct de vedere al cerinţelor ecologice, cât şi din punct de vedere al necesităţilor economice sunt, în stepa sud-estică şi sudică, aşa cum s-a arătat anterior, grâul şi porumbul, cu predominanţa grâului, iar în stepa de vest, tot aceste plante, dar cu predominanţa porumbului. Restul de 30% trebuie ocupat de plante leguminoase amelioratoare, de cereale furajere, de alte plante furajere şi de plante ca: floareasoarelui, tutun, in pentru ulei, rapiţă etc.

În măsura în care prin perfecţionarea metodelor agrotehnice şi crearea de soiuri mai productive va creşte producţia de grâu şi de porumb la unitatea de suprafaţă, proporţia ocupată de aceste plante în asolament va putea fi scăzută chiar până la 50%, pentru a se putea cultiva o mai mare proporţie de plante amelioratoare, de plante industriale şi furajere. Problema ce trebuie rezolvată când se stabileşte asolamentul este să se asigure grâului şi porumbului plantele premergătoare cele mai potrivite. Cele mai bune premergătoare pentru grâu în stepa sudică sunt plantele care părăsesc terenul devreme: borceagurile, rapiţă, mazărea, inul de ulei. Cum proporţia de leguminoase şi de alte plante bune premergătoare pentru grâu nu poate fi aceeaşi cu proporţia de grâu, este necesar să se cultive grâu şi după alte plante premergătoare mai puţin potrivite şi anume după porumb şi, uneori, chiar după el însuşi, timp de 1-2 ani. S-a stabilit, în urma cercetărilor efectuate, că porumbul îngrăşat cu gunoi de grajd, bine întreţinut, lipsit de buruieni şi recoltat devreme, devine o bună premergătoare pentru grâu.

După recoltare, se poate pregăti solul pentru grâu printr-o arătură sau discuire dublă şi o grăpare, iar semănatul se poate face pe suprafeţe mari, la timpul potrivit. Cele mai bune premergătoare pentru cultura grâului de toamnă s-au dovedit a fi mazărea şi fasolea. După aceste plante leguminoase, s-au obţinut producţii mari de grâu: în condiţiile în care s-a făcut şi o aplicare corectă a îngrăşămintelor chimice, producţiile au crescut substanţial. Rezultate mai slabe s-au înregistrat când grâul a fost cultivat după porumbul pentru boabe nefertilizat; când s-au aplicat îngrăşăminte chimice şi organice, sporul de recoltă a fost destul de mare, proporţional cu celelalte variante. Analizând datele experimentale putem aprecia că efectul mazării înregistrat la grâu nu a fost întrecut de efectul unor variante de îngrăşăminte chimice. De asemenea, se mai poate constata că aplicarea a 20 de tone de gunoi de grajd dă sporuri de recoltă mai mari decât unele variante de îngrăşăminte chimice.

Pentru porumb, cea mai bună plantă premergătoare este lucerna. Plantele industriale urmează după cereale de toamnă sau după porumb; leguminoasele urmează după porumb, plante industriale sau cereale păioase. Numărul plantelor care reuşesc foarte bine este mai mare în stepa de vest decât în stepa de sud-est şi sud, asolamentul este mai complex. Nu trebuie să se piardă din vedere că zona stepei de vest este cerealieră şi că proporţia cea mai mare în asolament trebuie să o ocupe porumbul şi grâul. Cum la grâu, şi îndeosebi la porumb, se obţin producţii foarte mari, care satisfac cerinţele zonale, proporţia acestor două plante în asolament poate fi redusă, spre a permite cultivarea pe suprafeţe mai mări a acelor plante care egalează în producţie grâul şi porumbul şi care sunt deopotrivă necesare economiei naţionale. Aceste plante sunt: orzul de toamnă, ovăzul, floarea-soarelui, cânepa, rapiţa, lucerna de furaj şi de sămânţă. Se poate propune pentru zona stepei de vest un asolament cu următoarea succesiune: 1. mazăre, rapiţă; 2. grâu de toamnă + orz de toamnă; 3. porumb; 4. grâu de toamnă; 5. porumb; 6. porumb + sfeclă de zahăr + floarea-soarelui + cânepă. În acest asolament este asigurată preponderenţa porumbului, care ocupă peste 35% din întreaga suprafaţă cultivată. Grâul ocupă o suprafaţă sub 30%. Se pot cultiva în proporţie mai mică şi celelalte plante: rapiţă, orzul de toamnă, sfecla de zahăr, floarea-soarelui, cânepa etc. În acest asolament trebuie aplicat gunoi de grajd cel puţin o dată la porumbul care urmează după grâul de toamnă. La celelalte plante se pot aplica îngrăşăminte chimice.

Plecând de la constatarea că în zona stepei de vest porumbul îşi găseşte cele mai favorabile condiţii de creştere şi dezvoltare din România, unităţile agricole din această zonă îşi îndreaptă justificat atenţia spre această plantă, căutând să o cultive pe suprafeţe mari, uneori, mergând chiar până la monocultură. Această tendinţă este justificată din punct de vedere economic. Dar numai pentru primii 2-3 ani de cultivare. Există pericolul ca monocultura să-şi arate efectele defavorabile, cu deosebire prin extinderea bolilor, din care unele nu pot fi combătute cu substanţe chimice, ci numai prin aplicarea asolamentului. Principiul economic just este ca fiecare unitate agricolă, fiecare fermier, să se specializeze în cultivarea unui număr mai restrâns de plante, cele mai corespunzătoare pentru condiţiile pedoclimatice în care se află unitatea sau proprietatea. În toate asolamentele agricole din zona de stepă nu trebuie să lipsească sola săritoare de lucernă sau sparceta. Este necesar ca să se asigure acestor plante o longevitate cât mai mare şi o producţie susţinută. Aceasta depinde, în primul rând, de modul cum este pregătit terenul şi de aprovizionarea cu apă în anul când se seamănă lucerna. Cea mai bună pregătire a solului şi starea de umiditate optimă se realizează când planta premergătoare lucernei este rapiţa sau orzul de toamnă, plante care părăsesc terenul foarte devreme. Anumite terenuri din stepa de sud-est afectate de eroziune trebuie înierbate permanent. De asemenea, izlazurile degradate prin păşunatul abuziv trebuie semănate cu un amestec de leguminoase şi graminee, menite să refacă valoarea furajeră a acestor suprafeţe care astăzi au o productivitate extrem de mică, sau să se cultive cu plante furajere anuale.

Victor VĂTĂMANU