Posibilităţi de creştere a producţiei agricole la culturile de câmp

Dintre cele aproximativ 300.000 de specii de plante superioare care există şi din care, după cum prezintă Gheorghe Matei, circa 195.000 cu organe ce pot fi utilizate în alimentaţia omului sub diverse forme (Burger, citat de Storkopf), la ora actuală au importanţă economică majoră pentru om următoarele culturi: grâul, porumbul, orezul, orzul, ovăzul, secara, sorgul, meiul, cartoful, sfecla pentru zahăr, maniocul, soia, fasolea, arahidele, floarea-soarelui, inul, tomatele, portocalul, viţa-de-vie, mărul, bananul şi varza.

Având în vedere ritmul foarte rapid în care populaţia a crescut numeric la nivel mondial şi în mod special în ultima sută de ani, cererea pentru hrană a crescut acut. FAO apreciază că din cele 7 miliarde de locuitori ale Terrei, mai bine de 1,2 miliarde înregistrează carenţe de nutriţie grave, cu preponderenţă în zonele mai sărace şi suprapopulate ale lumii: Africa, India, China etc. Pentru a răspunde acestei priorităţi de grad zero a omenirii şi a obţinerii unei producţii agricole tot mai mari, au fost identificate două căi: creşterea suprafeţelor cultivate, sau calea extensivă, şi creşterea producţiilor pe unitatea de suprafaţă, sau calea intensivă. Analizând evoluţia producţiilor din ultimii 100 de ani, s-a constatat că în acest caz cele mai importante creşteri, de aproximativ 80%, au fost generate de introducerea în cultură a unor creaţii vegetale valoroase (soiuri şi hibrizi) cu potenţial productiv ridicat şi numai 20% din sporurile de producţie au fost generate de extinderea suprafeţelor cultivate şi de optimizarea tehnologiilor de cultivare. Creşterea suprafeţelor cultivate a fost cea mai veche formă prin care, de-a lungul evoluţiei umanităţii, s-au obţinut producţii agricole totale mai mari, înlocuind ecosistemele naturale (pajişti, păduri etc.) cu agroecosisteme (terenuri cultivate). Această modalitate are însă limite, care în contextul actual au fost atinse, iar posibilităţile de introducere în circuitul agricol a unor suprafeţe noi fără să fie afectat iremediabil echilibrul ecologic planetar sunt relativ reduse. O inventariere a terenurilor la nivel mondial arată că din suprafaţa totală cultivabilă, de circa 4,5 milioane de hectare, există încă suprafeţe importante de teren ale căror însuşiri agroproductive pot fi ameliorate pentru producţia agricolă, asigurând, cel puţin teoretic, un plus la suprafaţa mondială cultivată de cel puţin 50-100 milioane de hectare. Dacă se iau în calcul şi terenurile degradate, erodate, sărăturate şi suprafeţele cu păşuni naturale de slabă calitate, suprafaţa totală pe care omenirea poate conta mai creşte cu aproximativ 2,5 miliarde hectare, fără a se pune în pericol echilibrul ecologic al planetei (Ecaterina Feher).

Un aspect îngrijorător pentru omenire îl reprezintă faptul că, din cauza creşterilor demografice accentuate şi a nevoii de spaţii locative, suprafaţa agricolă şi arabilă continuă să scadă, iar nevoile de hrană sunt din ce în ce mai mari. În acest context, necesităţile de hrană ale omenirii nu se pot asigura decât printr-o schimbare majoră a structurii culturilor, mărind suprafeţele cultivate cu anumite specii din grupele cereale, leguminoase, oleaginoase etc., în detrimentul altora, a căror importanţă alimentară sau industrială este mult mai mică. Acest lucru este posibil şi s-a realizat de-a lungul timpului, când anumite specii, cum este soia, au fost promovate în cultură în detrimentul altora din grupa cerealelor, soia fiind o importantă specie oleoproteică cu posibilităţi multiple de utilizare în hrana omului. Creşteri importante de suprafeţe la anumite specii şi diminuarea altora au fost înregistrate în ultimul timp şi datorită mecanismelor de piaţă, cum este cazul rapiţei, care în România a ajuns de la suprafeţe medii cultivate în urmă cu un deceniu, de 50-60 mii hectare, la aproximativ 500.000 hectare în prezent. Această creştere spectaculoasă a fost dictată de piaţă, de preţul de valorificare ridicat al producţiei obţinute şi de trendul mondial de a căuta şi de a găsi noi surse de energie, de alternative la combustibilii fosili, rapiţa fiind una dintre speciile care asigură obţinerea biocombustibililor de origine vegetală - biodiesel. Tot din sfera schimbării structurii culturilor agricole se poate exemplifica renunţarea în totalitate la cultivarea unor specii agricole, a căror tehnologie, pentru condiţiile din România, era consumatoare de resurse, iar producţiile obţinute se situau la nivelul profitabilităţii minime şi nerentabile economic şi doar satisfăcătoare din punct de vedere calitativ (cultivarea de bumbac în zona de sud a ţării pe o fâşie de 10 kilometri paralelă cu fluviul Dunărea). Pentru stimularea fermierilor să cultive anumite specii care sunt importante pentru economia naţională şi care înclină balanţa comercială în favoarea importurilor, în ultimii ani au fost acordate stimulente financiare: pentru asigurarea necesarului de zahăr şi ulei s-a trecut la mărirea suprafeţelor cultivate cu sfeclă de zahăr şi floarea-soarelui, în detrimentul suprafeţelor cultivate cu cereale. Situaţii similare sau fost înregistrate şi în cazul unor specii de plante medicinale sau textile. Creşterea producţiilor pe unitatea de suprafaţă sau creşterea randamentului la hectar rămâne cea mai importantă cale de sporire a producţiei agricole totale, pentru că ea înglobează mai multe posibilităţi: optimizarea tehnologiilor de cultivare a plantelor; realizarea de lucrări de îmbunătăţiri funciare, asigurând astfel o creştere a capacităţii productive a terenurilor agricole; extinderea irigaţiilor în zonele cu deficit de apă; utilizarea unui grad de mecanizare ridicat şi a unui sistem de maşini performante care să asigure efectuarea în optim a tuturor verigilor tehnologice; introducerea în cultură a noilor creaţii vegetale, cu capacitatea superioară de valorificare a factorilor de vegetaţie şi nivel ridicat al producţiilor generate; asigurarea transferului de know-how de la universităţi şi institute de cercetare către fermieri/producători agricoli; utilizarea mai eficientă a terenurilor prin practicarea unor sisteme de agricultură durabilă, sustenabilă; stimularea investiţiilor în sistemul agricol privat şi încurajarea formelor de asociere a micilor fermieri; managementul tehnologic performant asigurat de un factor uman bine pregătit în domeniul agronomic; promovarea unor politici de piaţă care să asigure valorificarea rapidă şi eficientă a producţiilor agricole realizate, stimulând astfel capitalizarea fermelor agricole şi implicit a creşterii inputurilor sub formă de know-how etc. Toate aceste elemente menţionate au dus, în multe ţări ale lumii, la obţinerea unor creşteri importante ale producţiei agricole, existând ţări în care producţia s-a dublat sau triplat în ultimele decenii, cum sunt ţările vest-europene, SUA, Canada sau Mexic. În alte zone ale lumii, cum este continentul asiatic, prin practicarea unor sisteme de agricultură semiintensive sau intensive, se obţin 2-3 recolte pe an, pe acelaşi teren (China, Japonia, Filipine, Taiwan). Există însă multe ţări cu producţie medie pe hectar scăzută (în Africa, Asia sau America Latină), din lipsa utilajelor agricole moderne, a mecanizării agriculturii, a pagubelor aduse de boli şi dăunători, din lipsa irigaţiilor şi a îngrăşămintelor, a soiurilor şi hibrizilor de mare randament.

În România, valorile producţiilor medii anuale la principalele specii de importanţă economică cultivate au înregistrat creşteri semnificative din 1938 până în prezent. În acest sens, prezentăm în continuare evoluţia producţiilor medii la principalele culturi agricole între anii 1938 şi 2011: la grâu şi secară producţia a crescut de la 1.310 kilograme la hectar în anul 1938 la 3.665 kilograme la hectar în anul 2011; la orz şi orzoaică, producţia a crescut de la 724 kilograme la hectar în anul 1938 la 3.772 kilograme la hectar în anul 2011; la porumb, producţia a crescut de la 1.055 kilograme la hectar în anul 1938 la 4.529 kilograme la hectar în anul 2011; la floarea-soarelui, producţia a crescut de la 673 kilograme la hectar în anul 1938 la 1.801 kilograme la hectar în anul 2011; la soia, producţia a crescut de la 940 kilograme la hectar în anul 1938 la 1.984 kilograme la hectar în anul 2011; la sfecla de zahăr, producţia a crescut de la 13.668 kilograme la hectar în anul 1938 la 36.140 kilograme la hectar în anul 2011; la cartofi, producţia a crescut de la 8.250 kilograme la hectar în anul 1938 la 16.415 kilograme la hectar în anul 2011. Sporurile ridicate la unitatea de suprafaţă înregistrate în România din datele statistice pe ultimii 70 de ani au fost rezultatul conjugat al unor factori, care, ţinând cont de climatul general favorabil cultivării celor mai importante specii de câmp, a potenţialului de producţie ridicat, insuficient valorificat în prezent, plasează România între primele ţări producătoare în domeniul agricol din Europa şi la nivel mondial. Cu o medie de 0,411 hectare/locuitor, ţara noastră are un potenţial important de terenuri arabile şi poate fi considerată din acest punct de vedere deasupra unor ţări europene cu agricultură dezvoltată, cum sunt Franţa (0,298 hectare/locuitor) sau Germania (0,144 hectare/locuitor). Acest potenţial major trebuie valorificat la maximum, în concordanţă cu politicile europene în domeniu şi principiile dezvoltării durabile, cu păstrarea sau chiar îmbunătăţirea potenţialului produtiv al terenurilor din România, subscriind ideii de bază a Raportului Brundtland, care preciza că „dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare ce acoperă necesităţile prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi acoperi propriile nevoi“ (WCED, 1987 - „Raportul Brundtland“).

Victor VĂTĂMANU