Posibilităţi şi metode de combatere a buruienilor din culturile agricole

Prin combaterea buruienilor se înţelege, după cum prezintă W. Koch, o reducere a gradului de îmburuienare până la nivelul la care acesta nu mai produce pagube. De ce este necesar să se facă o distincţie între combaterea buruienilor şi stârpirea acestora?

A. Crefts  şi W. Robbin consideră că stârpirea buruienilor este indicată doar atunci când infestarea s-a produs pe o suprafaţă limitată, cu o specie puţin răspândită în localitatea respectivă, dar foarte dăunătoare în natură şi când există o metodă satisfăcătoare de distrugere. Din contră, combaterea devine singura metodă practică acolo unde buruienile sunt foarte răspândite şi greu de eliminat, iar costul stârpirii este neeconomic. Există diferite mijloace de luptă cu buruienile. De cele mai multe ori, pentru a realiza o combatere mulţumitoare, folosirea unei singure metode nu este suficientă, fiind necesară folosirea combinată a mai multor mijloace. În practică se folosesc următoarele metode de combatere a buruienilor: metode preventive; metode agro-tehnice; metode chimice; metode fizice; metode biologice.

Metode preventive de combatere a buruienilor

Pentru un teren slab îmburuienat, metodele preventive de luptă cu buruienile au importanţă mult mai mare decât metodele curative (A. Crafts şi W. Robbins). În condiţiile ţării noastre însă, cu terenuri puternic îmburuienate, aceste metode nu au decât rolul de a limita creşterea gradului de infestare şi răspândire a unor specii noi de buruieni. Efectul metodelor preventive nu este imediat; el poate fi observat numai în cazul unei aplicări continue şi de durată. Una dintre principalele metode preventive o constituie curăţirea materialului de semănat, fiind după unii autori „principala metodă preventivă“ de luptă cu buruienile. În prezent, sămânţa, pentru majoritatea culturilor, este produsă în unităţi agricole specializate unde, de regulă, loturile semincere sunt întreţinute curat, iar recolta este prelucrată în complexuri de uscare şi curăţire. Ca atare, sămânţa provenită de la aceste unităţi este livrată beneficiarilor practic lipsită de seminţe de buruieni. O altă metodă preventivă o constituie împiedicarea răspândirii buruienilor prin intermediul maşinilor agricole. Seminţe şi părţi ale organelor vegetative de înmulţire a buruienilor pot fi transportate de la o solă la alta sau de la o gospodărie agricolă la alta prin intermediul maşinilor agricole (S. Evans). Un rol deosebit în acest sens îl au combinele şi presele de balotat paie. Este indicat, prin urmare, ca asemenea maşini să fie bine curăţite înainte de a intra în brazdă, pe o suprafaţă nouă de teren, în special dacă există pericolul răspândirii unor buruieni de carantină. Gunoiul de grajd nefermentat şi apa de irigat sunt adesea surse de îmburuienare pentru terenurile agricole. Astfel, după determinările făcute de S. Kott, 20 de tone de gunoi nefermentat poate conţine până la 10 milioane de seminţe de buruieni, dintre care circa 350.000 capabile să germineze imediat. K. Bitiukova şi P. Dorojco arată că apa de irigat poate aduce, la o normă de 700 de metri cubi de apă 1,4 milioane seminţe de buruieni. Fermentarea corectă a gunoiului de grajd poate avea în acest sens o importanţă destul de mare. A. Crafts şi W. Robbins, citând din diferiţi autori, menţionează că seminţele de buruieni îşi pierd valabilitatea, în cazul temperaturii de fermentare de 85 grade Celsius, după patru luni, în cazul temperaturii de 70 de grade Celsius. S. Cott arată că vara fermentarea gunoiului de grajd timp de două luni la temperatura de 25 de grade Celsius este suficientă pentru pierderea facultăţii germinative a seminţelor de buruieni. Acelaşi autor menţionează că la suprafaţă seminţele îşi pierd mai greu viabilitatea decât la adâncimea de 45 cm în interiorul platformei de gunoi. Seminţele de buruieni aflate în apa de irigat pot fi îndepărtate prin intermediul unor site instalate în cazul irigării prin aspersiune, la sorburi, iar în cazul irigării prin brazde, pe canalele principale, lângă punctele unde canalele de distribuţie se ramifică (S. Lisogorov). O luptă foarte energică şi perseverentă trebuie dusă, de asemenea, împotriva pâlcurilor de buruieni segetale rămase necombătute, dar şi împotriva buruienilor ruderale.

Metode agrotehnice de combatere a buruienilor

Metodele agrotehnice constituie, la nivelul cunoştinţelor de astăzi, unul dintre principalele mijloace de combatere a buruienilor. Greutăţile ce pot apărea în unităţile de producţie în legătură cu aplicarea unora dintre metodele agrotehnice de combatere sunt aproape în exclusivitate de ordin economic: costul ridicat sau insuficienţa mâinii de lucru, lipsa unui număr suficient de maşini agricole etc. Unul dintre elementele metodelor agrotehnice de combatere îl constituie rotaţia culturilor, folosirea asolamentului uşurând mult lupta cu buruienile, aceasta constituind, de altfel, unul dintre principalele avantaje ale rotaţiei (A. Crafts şi W. Robbins, D. Isley, C. Jewell). În orice cultură (sau grupuri de culturi cu însuşiri asemănătoare) se întâlnesc anumite buruieni caracteristice. Ele sunt adaptate la particularităţile biologice ale plantei cultivate şi la particularităţile agrotehnice ce-i sunt specifice. Monocultura, menţinând aceste condiţii un timp mai îndelungat, ajută la infestarea terenului. Din contră, rotaţia culturilor, favorizând schimbarea frecventă a mediului natural şi alternarea diferitelor măsuri agrotehnice, nu permite decât unui număr redus de specii de buruieni să se dezvolte nestânjenit. Efectul pozitiv al rotaţiei se observă, de obicei, în timp. Influenţa pe care diferite culturi o pot avea asupra gradului de îmburuienare şi a raportului dintre specii depinde mult dacă în cuprinsul asolamentului se folosesc sau nu metode chimice de combatere. În cazul tehnologiei fără erbicide, această influenţă se manifestă, după W. Koch, prin: a) epoca de semănat; b) posibilităţi naturale diferite de concurenţă a culturilor; c) lucrări de întreţinere specifice. Puterea de concurenţă faţă de buruieni a plantelor agricole diferă foarte mult. Unele, cum ar fi cânepa, secara, culturile viguroase de orz, rapiţa, muştarul, culturile furajere anuale semănate des pentru masă verde şi într-o anumită măsură floarea-soarelui, cresc repede, acoperă bine terenul, înăbuşă buruienile anuale şi pot stânjeni în mod considerabil organele subterane ale buruienilor perene. Dacă sunt prevăzute în plan asemenea culturi, vor fi folosite în cuprinsul rotaţiei, pentru combaterea buruienilor. Grâul de toamnă (semănat la timp şi la densitatea optimă) luptă destul de bine cu buruienile, atât cu cele anuale dicotiledonate, cât şi cu unele buruieni perene ce lăstăresc târziu, cum ar fi costreiul (Sorghum halepense). Rotaţia are un rol pozitiv şi în cazul folosirii erbicidelor în benzi pe rând, intervalele dintre rânduri fiind lucrate mecanic. La Institutul de la Fundulea, în două experienţe situate alături, erbicidul a fost aplicat la porumb, la prima, în monocultură, iar la a doua, în rotaţia grâu-porumb. După 4-5 ani, în prima experienţă, costreiul (Sorghum halepense) s-a înmulţit foarte puternic, iar în cea de-a doua, fenomenul practic nu a fost observat, grâul intercalat o dată la doi ani stânjenind dezvoltarea acestor buruieni. În cazul utilizării metodelor chimice de combatere, simpla suprimare a monoculturii nu este suficientă. Dacă în rotaţie se succed 2-3 plante la care se aplică acelaşi erbicid, buruienile rezistente la acest produs se vor înmulţi ca şi în cazul monoculturii. Este necesar, prin urmare, să se realizeze şi o „rotaţie a erbicidelor“, folosind alte produse, la plantele la care este posibil. Una dintre cele mai eficiente metode de combatere a buruienilor prin metode agrotehnice o constituie lucrările solului, acesta fiind un mijloc eficient de combatere pentru toate categoriile biologice de buruieni anuale, bienale şi perene. Eficienţa lucrărilor solului depinde uneori de condiţiile pedoclimatice. După S. Kott, de pildă, seminţele de buruieni îngropate în sol pier mai repede pe terenurile uşoare, unde sunt supuse variaţiei condiţiei de mediu, decât pe terenurile grele. A. Crafts şi W. Robbins menţionează însă că buruienile perene pot fi stârpite într-un timp mai scurt pe terenurile grele şi mai puţin permeabile decât pe cele uşoare. Epoca şi frecvenţa lucrărilor solului trebuie fixate în funcţie de particularităţile germinării sau lăstăririi în timp a speciilor de buruieni anuale sau perene. După H. Braun, lucrarea solului poate combate buruienile cu eficienţă maximă numai în perioada când ele se găsesc într-o fază tânără; autorul mai arată că din această cauză nici nu este de conceput ca agricultorul să se poată limita, după recoltare, la o singură lucrare de combatere. Un alt element pentru combaterea buruienilor îl constituie tehnica de semănat. Culturile semănate la epoca optimă acoperă repede terenul, putând concura mai uşor cu buruienile (Gh. Ionescu-Şişeşti). În acest sens, se recomandă evitarea oricărui decalaj în timp între mobilizarea terenului şi semănat. Dacă nu se poate semăna la începutul epocii optime, este preferabil să se amâne şi pregătirea patului germinativ. Cele mai proaste rezultate se obţin atunci când se seamănă într-un teren în care buruienile încep să răsară. Densitatea plantelor, sporită până la limtele ei optime, contribuie substanţial la combaterea buruienilor, acestea fiind stânjenite din cauza umbririi mai puternice a terenului. Din contră, semănatul prea rar, ca şi greşurile din lanuri, favorizează îmburuienarea.

Metode chimice de combatere a buruienilor

Folosirea metodelor chimice reprezintă, în condiţiile ţării noastre, un mijloc foarte util de combatere a buruienilor şi care are perspectiva de a deveni din ce în ce mai rentabil. Totodată, combaterea chimică nu constituie un mijloc perfect, nu poate rezolva singura problemă a luptei cu buruienile şi trebuie aplicată neapărat în complex cu metodele preventive şi mai ales cu cele agrotehnice.  Prin combaterea chimică a buruienilor înţelegem, după cum afirmă W. Koch, „ţinerea sub control a creşterii plantelor nedorite cu ajutorul unor substanţe chimice numite erbicide, a căror utilizare este justificată din punct de vedere economic şi biologic“. Detroux L. defineşte drept erbicid  „orice produs care distruge plantele“. În sens mai larg, prin erbicid înţelegem o substanţă capabilă - în funcţie de concentraţia la care este folosită şi în cazul prezenţei unei constelaţii de factori naturali favorabili să exercite în mod total sau selectiv asupra ţesuturilor sau a metabolismului plantelor cu care intră în contact un efect negativ care poate duce la moartea acestora.

Victor VĂTĂMANU