Producerea materialului săditor la florile perene

Producerea materialului săditor la florile perene

Înmulţirea prin seminţe

Deşi înmulţirea prin seminţe este specifică plantelor anuale şi bianuale, ea nu trebuie omisă din inventarul biologic al speciilor perene. La această metodă se apelează, mai ales, după cum prezintă Elena Şelaru, atunci când se doreşte obţinerea de cantităţi mari de material săditor, revigorarea plantelor, ameliorarea şi crearea de cultivaruri. Epoca şi locul de semănat se aleg în funcţie de exigenţele speciei şi posibilităţile materiale ale cultivatorului, plantele perene prezentând oportunităţi paralele. În general, semănatul trebuie realizat primăvara destul de devreme, în martie-aprilie, în unul dintre spaţii: seră, răsadniţă, afară, în aşa-zisa pepiniera specifică plantelor dendrologice. Primăvara devreme se seamănă, în special, o serie de specii alpine (Genţiana, Saxifraga, Arabis etc.), care pentru germinarea seminţelor necesită praguri de temperatură mai scăzută. La acestea se adăugă majoritatea speciilor perene, dar care pot fi semănate şi mai târziu, către începutul verii, în condiţii de câmp (Coreopsis, Gaillardia, Delphinium, Rudbeckia, Helenium etc.). De asemenea, semănatul poate fi făcut şi toamna pentru specii ca: Helleborus, Saponaria, Aquilegia, Alyssium etc. Plantele perene însă se cresc timp de 1-3 ani şi numai după aceea se folosesc ca material săditor la înfiinţarea culturilor în câmp, pentru flori tăiate, sau în cadrul amenajărilor peisagistice. Răsadurile de la speciile mai delicate, cum sunt cele alpine, de exemplu, se cresc în ghivece, aşezate la rândul lor în răsadniţe. La cele mai multe specii, ele se cresc fie direct în răsadniţe, solarii, fie pe brazde în pepiniera de flori perene. A se reţine totuşi că varianta producerii plantelor în ghivece, la toate speciile perene, este mult practicată astăzi. Ea face posibilă plantarea la beneficiar aproape în orice perioadă din an, cu excepţia iernii, desigur.

Înmulţirea prin butaşi

Butaşii sunt porţiuni de plante care atunci când sunt puse în condiţii favorabile sunt capabile să formeze rădăcini şi să dezvolte plante noi. Ei asigură o mai bună întinerire a plantei decât divizarea plantei, care este altă metodă de înmulţire. Butăşirea, ca metodă de înmulţire a plantelor perene, este aplicată, în special, la speciile cu lăstari subţiri, numeroşi, unele dintre ele cu frunziş persistent (Iberis, Dianthus, Aubretia etc.). La aceste specii se fac butaşi de lăstari. În acest scop se rup lăstarii vegetativi (fără flori) de la planta care se doreşte înmulţită, după care se scurtează la 5-8 cm, tăietura făcându-se sub un nod; se rup frunzele de la bază pe circa 2-3 cm şi se îngroapă (se plantează) această porţiune într-un substrat de nisip de râu sau perlit aşezat într-o lădiţă, pe parapet în seră, în răsadniţă sau în solar. Tratarea bazei butaşului cu o substanţă rizogenă (Radistim, Rizopon, Calux, de exemplu) favorizează şi grăbeşte formarea rădăcinilor. În continuare, butaşii sunt acoperiţi cu o copertină din plastic pentru asigurarea unui microclimat mai bun (umiditate relativă ridicată, temperatură constantă). De asemenea, pentru etapa de început se asigură o uşoară umbrire. Butaşii trebuie să dispună însă de căldura necesară (16-20 grade Celsius pentru cele mai multe specii) şi umezeală multă în aer (ei se pulverizează frecvent cu apă). Înrădăcinarea durează circa 4-8 săptămâni, după care butaşii sunt plantaţi în ghivece mici (6-10 cm) cu pământ. Butaşii de lăstari se fac în afara epocii de înflorire a plantei-mamă. Astfel, la speciile care înfloresc primăvara devreme (Aubretia, Dianthus, Phlox etc.), butăşirea se execută după înflorire; iar la cele care înfloresc vara (după 1-10 iunie), se execută primăvara, odată cu intrarea în vegetaţie a plantelor. La speciile care drajonează, se fac butaşi din drajoni (Aster, Helenium, Chaysantherinum etc.) primăvara. La speciile care au rădăcini groase, cărnoase şi muguri, cel mai adesea numai spre zona coletului, se folosesc butaşi de rădăcină. Ei se fac toamna, în septembrie, sau primăvara devreme la specii ca: Anemone japonica, Eryngium, Helenium, Phlox paniculata, Dicentra, Papaver orientale. Înrădăcinarea lor se realizează în răsadniţe sau sere.

Înmulţirea prin divizarea tufei

Acest mod de înmulţire este mult folosit la plantele care cresc sub formă de tufă de la nivelul suprafeţei solului, alcătuită din lăstari ori frunze, ca de exemplu la bujor, margaretă, tufănică etc. Lăstarii şi frunzele se formează din mugurii situaţi pe rădăcini sau în zona coletului. În acest caz, tufa plantei pe care dorim să o înmulţim se scoate din pământ cu cazmaua, după care se fragmentează în mai multe bucăţi, astfel ca fiecare dintre ele să posede câţiva lăstari sau frunze, cu rădăcini la bază. De multe ori se desprind numai porţiunile periferice ale plantei supuse înmulţirii (ea se numeşte plantă-mamă). Divizarea este bine să se facă, pe cât posibil, cu mâna (cu instrumente de tăiere - cuţit, cazma - se intervine numai atunci când este absolut necesar). Timpul optim de executare a acestei operaţii este în perioada de repaus a plantei-mamă. Lucrarea se face primăvara devreme sau toamna, pentru cele mai multe specii. Intervalul de timp după care o plantă este capabilă să fie supusă din nou procesului de divizare a tufei este de la 2-3 ani până la 8-10 ani, în funcţie de specie.

Înmulţirea prin drajoni

Specile care se drajonează (emit lăstari din muguri adventivi situaţi pe rădăcini) se pot înmulţi foarte uşor prin desprinderea lăstarilor din cadrul plantei-mamî şi replantarea lor în teren, acolo unde se doreşte. Faza optimă este atunci când drajonii sunt foarte bine dezvoltaţi şi au suficiente rădăcini. Acest lucru se întâmplă primăvara, după pornirea plantelor-mamă în vegetaţie, ca de exemplu la crizanteme şi tufănele.

Înmulţirea prin marcotaj

Marcotarea se bazează pe însuşirea pe care o au unele specii de a forma plante noi din tulpini şi ramificaţii laterale, atunci când vin în contact cu pământul. Aşa, de exemplu, la câteva specii perene de flox şi garofiţa, tulpinile au creşterea târâtoare, iar pe acestea se formează plante noi în zonele de contact mai bun cu pământul. La aceste specii, în decursul anilor, se produce procesul de invadare a terenului din jurul plantei-mamă şi cel de degarnisire (chelire) a părţii centrale, ca urmare şi a îmbătrânirii plantei-mamă.

Înmulţirea prin rizomi

Rizomii sunt tulpini subterane îngroşate şi alungite. Aceştia prezintă muguri, din care rezultă părţile vegetative aeriene şi florile. Tot de pe ei pornesc şi rădăcinile. Înmulţirea se realizează prin scoaterea rizomilor din pământ şi fragmentarea în bucăţi cu câte 2-3 muguri, care se replantează în teren. La stânjenel, lucrarea se execută cel mai bine după înflorire, dar se poate face şi toamna sau primăvara devreme. Părţile de rizomi îmbătrânite (ele nu au muguri) se aruncă. La cana (Canna indică), rizomii se scot toamna din pământ, se păstrează pe timpul iernii în pivniţe, iar primăvara  se curăţă şi se separă, după care se plantează din nou în grădină. Dacă se doreşte înflorirea mai timpurie, rizomii se pun mai întâi în ghivece cu pământ (luna martie), care se aşază într-un spaţiu călduros (16-18 grade Celsius) şi se udă.

Înmulţirea prin rădăcini tuberizate

Rădăcinile tuberizate, numite impropriu tuberculi, sunt rădăcini cărnoase, mult îngroşate din cauza acumulărilor de substanţe de rezervă, fără muguri pe suprafaţa lor. La unele specii, cum este dalia, mugurii sunt plasaţi la partea superioară, în zonele coletului. Sunt plante cu o singură rădăcină îngroşată, după cum există şi plante cu mai multe rădăcini îngroşate (dalia). În situaţia unei singure rădăcini tuberizate se procedează la divizarea ei în 2-3 bucăţi, astfel ca fiecare dintre ele să aibă măcar un mugure. Pentru ca mugurii să devină vizibili, rădăcinile tuberizate se pun mai întâi în condiţii de căldură şi umezeală, aşezându-se în lădiţe sau ghivece, îngropând rădăcinile pe jumătate într-un pământ de frunze sau turbă. Înmulţirea daliei constă în divizarea ori separarea rădăcinilor tuberizate, astfel ca la fiecare fragment să revină cel puţin un mugure. Această înmulţire se practică o dată cu înfiinţarea culturilor sau ceva mai devreme.

Înmulţirea prin tuberculi

Tuberculii sunt rădăcini subterane mult îngroşate, care prezintă muguri în zona apicală din care cresc şi se dezvoltă organele supraterestre (tulpini, frunze, flori) ale plantelor. Dintre florile de grădină, Anemone coronaria şi Eranthis hirnalis prezintă astfel de formaţiuni geofite. Înmulţirea are în vedere divizarea tubercului în fragmente care să posede cel puţin un mugure. Metoda este mai puţin practicată, la aceste specii preferându-se producerea tuberculilor plecându-se de la obţinerea plantei din sămânţa (vezi Anemona).

Înmulţirea prin bulbi

Bulbii sunt organe subterane de rezistenţă la intemperii (uscăciune şi frig) şi care servesc, totodată, la înmulţirea plantelor. După modul de alcătuire, structură, ciclu de viaţă, bulbii sunt de mai multe feluri: bulbi tunicaţi cu ciclu de viaţă anual (lalea, tuberoză, stânjenel olandez); bulbi tunicaţi pereni, cu primenirea treptată a tunicilor (narcisă, zambilă); bulbi solzoşi pereni (crin); bulbi aerieni, care se formează pe tulpina aeriană (Lilium tigrinum). Înmulţirea constă în scoaterea din pământ a cuibului de bulbi al plantei-mamă, după care se execută: curăţirea de pământ, de rădăcinile, frunzele şi tulpinile uscate, precum şi separarea şi sortarea pe categorii de mărime. Toate aceste operaţiuni se fac după ce, mai întâi, bulbii sunt bine uscaţi, pentru ca prin curăţirea şi separarea lor să nu provoace răni şi deprecierea tunicilor protectoare. Timpul optim de înmulţire a plantelor bulboase este în perioada de repaus; vara pentru lalele, narcise, zambile; toamna pentru tuberoze. La speciile cu bulbi anuali, scoaterea lor din pământ, în vederea înmulţirii, se face în fiecare an, iar la cele cu bulbi pereni, la 3-4 ani

Înmulţirea prin tuberobulbi

Tuberobulbul sau cormul este un tubercul cu unul sau mai mulţi muguri la suprafaţă, protejat de câteva frunze pergamentoase (de exemplu, gladiola, brânduşa). Tulpinile aeriene cu frunze şi flori pornesc din mugurii de la suprafaţă. La baza tulpinii aeriene, se formează tuberobulbi noi, cu numeroşi tuberobulbili prinşi de disc. Ca şi în cazul plantelor cu bulbi, înmulţirea constă în scoaterea din pământ a tuberobulbilor. După uscarea lor, se fac curăţirea, separarea şi sortarea.