Producerea răsadurilor de flori anuale

Plantele anuale de grădină se pot obţine fie prin semănare directă în teren, fie prin realizarea mai întâi a răsadurilor. Producerea răsadurilor este obligatorie la speciile cu pretenţii foarte mari faţă de căldură, ca de exemplu begonia, după cum semănarea direct în teren se impune numai la speciile ale căror plante nu suportă să fie mutate (deranjate), ca de exemplu floarea miresei, macul, nemţişorul. În marea lor majoritate însă florile anuale se produc prin ambele metode.

Înmulţirea este una din etapele cele mai importante ale culturilor floricole. Reuşita depinde, în mare măsură, mai întâi de calitatea seminţelor şi apoi de cea a răsadurilor. Dar unde, cum şi când se produc răsadurile de flori? Serele, răsadniţele, solariile şi chiar încăperile obişnuite, mai mult sau mai puţin încălzite, în funcţie de pretenţiile speciei şi timpul de afară, servesc ca spaţii în care se seamănă sau se aşază vasele cu semănaturi. Timpul optim de semănare a florilor anuale se stabileşte în funcţie de specia la care vrem să producem răsaduri, de data când se doreşte vânzarea sau plantarea afară, de spaţiul şi sursa de încălzire de care dispunem. Perioada în care se înscrie semănarea florilor anuale pentru producerea de răsaduri începe cu lunile decembrie-ianuarie şi sfârşeşte cu lunile martie-aprilie. În privinţa tehnicii de producere a răsadurilor se disting două proceduri: semănatul în lădiţe şi semănatul direct în pământul aşezat în răsadniţe sau solarii.

Semănatul în lădiţe

Întrucât seminţele de flori sunt, în general, mici, iar semănăturile necesită îngrijiri mai atente, semănatul în lădiţe este cel mai practicat. În locul lădiţelor pot fi folosite şi alte tipuri de vase, ca, de exemplu, ghivecele, atunci când este vorba de cantităţi mici de seminţe sau de plante ale căror seminţe sunt mari (zorele, latirus, canelute etc.). Lădiţele, cu dimensiunile de 50-60/30-35/5-7 cm (lungime, lăţime şi înălţime), se fac din scândură. Între scândurile din fundul lădiţei se lasă spaţii de circa 2 mm prin care să se scurgă apa. În comerţ există tăvi de plastic, care se pot folosi cu condiţia să li se perforeze fundul în câteva locuri (orificii de 0,5-1 cm). În situaţia în care aceste cutii de lemn sau plastic au fost folosite, se impune spălarea şi dezinfectarea lor, prin scufundarea timp de 12-14 ore într-o soluţie de sulfat de cupru, cu concentraţia de 2-3%. Substratul (pământul) în care se seamănă trebuie să se menţină reavăn un timp cât mai îndelungat şi totodată să lase să se scurgă repede excesul de apă. El se poate realiza prin amestecarea cu nisip a unui pământ de grădină mai humos. Dacă se dispune de pământ din frunze, acesta este foarte bun, dar tot în amestec cu puţin nisip. Atenţie! Nisipul bun este cel din albia râurilor. Operaţiile premergătoare lucrării propriu-zise sunt: acoperirea spaţiilor care permit scurgerea apei cu cioburi din ghivece sparte, aşezate cu partea convexă (bombată) în sus; aşezarea mai întâi a unui strat de nisip (1-1,5 cm) şi a pământului până la aproximativ 2/3 din înălţimea cutiei sau direct a pământului; adăugarea sau cernerea, direct deasupra lădiţei, printr-o sită cu ochiuri de 1-2 mm, a unui strat de 2-3 cm de pământ, strat în care vor fi semănate seminţele; nivelarea cât mai bună şi tasarea uşoară a pământului cu ajutorul unei scânduri numite tasor (lădiţa trebuie să rămână goală pe circa 1-1,5 cm);  la semănarea în rânduri este necesară marcarea rândurilor cu ajutorul unei rigle, prin efectuarea unor şănţuleţe orientate perpendicular sau în sensul lungimii lădiţelor; distanţele între rânduri şi adâncimea şănţuleţului se stabilesc în funcţie de mărimea seminţelor.

Semănarea

Această lucrare se realizează fie prin împrăştiere, fie prin distribuirea seminţelor pe şănţuleţele care marchează rândurile. Cel mai adesea, seminţele se iau cu primele trei degete, după care, prin frecarea lor, se dă drumul la seminţe deasupra pămâtului din lădiţă. Pot fi folosite şi alte proceduri: distribuirea seminţelor direct din pliculeţ, semănarea cu ajutorul unei bucăţi de carton fin îndoită sub formă de jgheab, distribuirea seminţelor bob cu bob. Seminţele foarte mici (begonia, lobelia) este bine să se amestece mai întâi cu puţin nisip cernut printr-un ciorap de mătase, pentru a putea fi distribuite mai uniform. De asemenea, se poate recurge la semănarea pe hârtie de şerveţel, pentru a se controla uniformitatea semănatului. În urma udărilor, hârtia se dezintegrează. Cantitatea de seminţe la o lădiţă se apreciază în funcţie de mărimea seminţelor. Ea poate fi de 0,5-1 gram pentru cele mici; 2-3 grame pentru seminţele mijlocii şi 4-6 grame la seminţele mari. După semănare, seminţele se acoperă cu un strat subţire de pământ, cernut direct deasupra lor. Seminţele de la câteva specii (de exemplu begonia) nu se acoperă cu pământ, deoarece ele germinează la lumină.

Udarea

Se face cu o stropitoare cu sită foarte fină. În cazul seminţelor foarte mici se preferă udarea prin infiltraţie: lădiţa se scufundă până la jumătate într-un vas cu apă (cadă, tavă mai mare) în care se ţine până când pământul de la suprafaţă se umezeşte. Atunci când se seamănă mai multe specii, şi mai ales soiuri ale aceleaşi specii, nu se va neglija etichetarea, deoarece răsadurile seamănă între ele şi se pot amesteca cu ocazia repicării şi plantării în ghivece. De asemenea, este bine să se treacă într-un caiet data semănatului, specia, soiul şi alte informaţii, care la un moment dat pot fi necesare pentru o evaluare corectă a cantităţii şi calităţii răsadurilor. Cutiile cu semănături se aşază pe mese sau poliţe în spaţii încălzite (sere, camere). Ele se acoperă cu plăci de sticlă şi se umbresc cu hârtie de ziar, pentru a menţine cât mai constantă umiditatea din stratul superficial care cuprinde seminţele. În locul sticlei, atunci când este vorba de una sau un număr mic de lădiţe, se poate proceda la introducerea lădiţei într-un sac de plastic, după ce mai întâi s-au pus nişte arcuri din sârmă groasă. La declanşarea răsăririi se îndepărtează hârtia, sticla, plasticul. Îngrijirea răsadurilor mai departe constă în următoarele operaţiuni: udare, dar numai atunci când pământul de la suprafaţă începe să se usuce, evitându-se, pe cât posibil, excesul de umezeală, creşterea treptată a duratei şi volumului de aerisire; plivirea buruienilor; tratarea cu soluţii de substanţe fungicide în concentraţie de 0,1% dacă apar focare de infecţie; rărirea pe loc a răsadurilor prin smulgerea celor mai slabe sau prin tăierea cu foarfeca, dacă nu se doreşte recuperarea lor.

Repicarea

Este o lucrare de îngrijire care trebuie să se facă la răsadurile foarte mici (begonia, lobelia, gura leului etc.) şi poate fi omisă în situaţia speciilor cu răsaduri viguroase şi creştere rapidă (crăiţa, cârciumăreasa etc.), la care semănarea s-a făcut însă ceva mai rar. Ea constă în transferarea răsadurilor din locul unde s-a făcut semănarea în alte lădiţe, dar la distanţe mai mari cu 1-3 cm între răsaduri, sau pe parapete, în sere, în răsadniţă şi uneori în ghivece. Scopul urmărit este de a acorda plăntuţei un spaţiu mai mare, aceasta însemnând condiţii mai bune de lumină, aerisire şi hrană. Pentru cele mai multe flori anuale, repicarea se face la circa trei săptămâni de la semănare, avându-se în vedere că răsărirea se produce în 8-10 zile în cazul unor condiţii optime. La begonie, răsadul creşte foarte încet şi atunci repicarea este posibilaaa numai după 4-8 săptămâni. Din acelaşi motiv, semănarea se face foarte devreme (decembrie), iar repicarea se repetă de 1-2 ori. Pământul trebuie să fie reavăn în momentul repicării răsadurilor. Asta înseamnă că locul în care se repică se pregăteşte şi se udă cu 1-2 zile înainte. De asemenea, răsadul se udă bine cu o zi mai devreme. La repicare se folosete un beţişor cu grosimea de câţiva milimetri, ascuţit la un capăt. Cu acesta se face mai întâi o gropiţă, apoi se îngroapă răsadul până la baza frunzelor, după ce mai întâi i s-a rupt vârful rădăcinii. Fixarea răsadului se realizează cu acelaşi plantator, prin înfigerea lui în poziţie oblică, la 5-6 mm distanţă de plantă şi aducerea apoi la verticală, presându-se bine pământul pe traiectul porţiunii îngropate. În cazul răsadurilor neuniforme, se sortează la repicare, astfel ca într-o lădiţă să se pună răsadul de aceeaşi mărime. Altfel, diferenţele se accentuează, deoarece răsadurile mari le vor umbri pe cele mici. Îngrijirea răsadurilor repicate constă în: udarea prin pulverizare, plivirea buruinilor şi, eventual, afânarea pământului tot cu plantatorul. Fertilizarea cu soluţii foarte slabe (0,01%) de îngrăşămite minerale se poate face de 1-2 ori, dar nu este obligatorie.

Ciupirea

Este o lucrare de îngrijire mai specială, care constă în îndepărtarea vârfurilor răsadurilor, deasupra a 2-4 noduri, cu scopul ca ele să ramifice mai bine la bază şi să formeze tufe compacte. De obicei, ruperea vârfului plantei se face după circa 2-3 săptămâni de la repicare, uneori odată cu plantarea în ghivece.

Plantarea în ghivece

După alte trei săptămâni de la repicare, se trece la plantarea răsadurilor în ghivece. În acest moment, răsadurile trebuie să aibă 3-5 frunze bine dezvoltate. Răsadurile trecute în ghivece vor dispune de un volum mai mare de hrană, rădăcinile lor vor împânzi pământul în ghivece, vor reuşi să înflorească şi, mai ales, nu vor suferi prea mult când vor fi trecute afară, în grădină sau jardiniere. Ghivecele folosite sunt de dimensiuni mici (6-8 cm în diametru), confecţionate din lut sau material plastic. Înainte de utilizare, ghivecele de lut se introduc în apă timp de 6-12 ore, iar cele vechi se curăţă şi se dezinfectează. Desigur, şi ghivecele de plastic se spală şi se dezinfectează, dacă au mai fost folosite. Este foarte important ca ele să aibă orificii prin care să se scurgă apa de udare în surplus. Tehnica plantării în ghivece este următoarea: orificiul ghiveciului se acoperă cu un ciob, peste care se pune un strat de 1-1,5 cm nisip, uşor umezit, care asigură o bună drenare a apei; apoi se aşază pământ până la o treime sau jumătate din înălţimea ghiveciului, după care urmează aşezarea plantei cu coletul puţin sub marginea ghiveciului, cu rădăcinile îndreptate în jos şi adăugarea de pământ de jur-împrejur până se umple ghiveciul. Fixarea plantei se face printr-o tasare uşoară. În final, ghiveciul rămâne gol pe circa 1 cm. Ghivecele cu răsaduri se aşază pe parapete în seră sau direct pe solul serei, în rasdniţe sau solarii, după care se udă, urmărindu-se ca pământul din ghiveci să se îmbibe bine cu apă. Aceasta este întreaga filieră de producere a răsadurilor de flori anuale. Producătorii însă pot interveni cu unele modificări, în funcţie de dotările de care dispun şi, implicit, de banii cu care au posibilitatea să susţină cheltuielile necesare, precum şi de destinaţia răsadurilor şi de particularităţile anumitor specii.

Victor VĂTĂMANU