Recoltarea culturii de sfeclă de zahăr

În vederea recoltării sfeclei de zahăr trebuie luate în considerare două elemente: stabilirea epocii de recoltare şi organizarea recoltării. Stabilirea momentului de recoltare prezintă unele greutăţi, din cauză că planta are o perioadă foarte lungă de depunere a zahărului, iar semnele exterioare nu marchează pragul după care întârzierea recoltatului ar influenţa negativ producţia.

Momentul recoltării trebuie de fapt să coincidă cu maturitatea tehnologică a rădăcinii, maturitate evidenţiată prin cel mai ridicat conţinut în zahăr şi prin cel mai redus conţinut în factori melasigeni. Din unele observaţii a rezultat că sfecla ajunge la maturitate când greutatea rădăcinii unei plante este de 1,5-2 ori mai mare ca greutatea frunzelor. Acest criteriu nu poate fi însă generalizat, întrucât soiurile rezistente la cercosporioza sau culturile tratate împotriva acestei boli au în perioada recoltării raportul rădăcinăfrunze de 1:1. De asemenea, sunt diferenţe însemnate între culturile din zonele secetoase şi culturile din zonele umede, după cum sunt între culturile irigate şi cele neirigate.

În zonele umede, la acelaşi conţinut de zahăr, greutatea rădăcinilor este egală cu greutatea frunzelor, în timp ce în zonele secetoase este de trei ori mai mare. Cenuşa solubilă este un important factor melasigen. În timp ce procentul de zahăr creşte cu avansarea vegetaţiei, conţinutul de cenuşă scade. O analiză a purităţii sucului celular oferă datele de bază care se pot lua în considerare la stabilirea momentului de recoltare. Fabricile de zahăr urmăresc prin analize evoluţia rădăcinii de sfeclă de zahăr spre maturitatea tehnologică şi declanşează campania de recoltare în funcţie de starea acestui element pe culturi, la care se adaugă starea sanitară, densitatea plantelor şi, nu în ultimul rând, producţia estimată, recoltarea propriu-zisă, transportul şi funcţionarea fabricilor.

Nu întotdeauna se poate însă realiza determinarea momentului recoltării prin analiza plantelor în dinamică. Din această cauză, epoca de recoltare se determină, cu mult mai mică precizie, însă şi după aspectul exterior al plantelor. În general, începutul maturităţii este arătat de schimbarea culorii frunzelor din verde pronunţat în verde deschis. Îngălbenirea funzei are loc de la marginea limbului spre interior. O parte din frunze se îngălbenesc complet, iar altele se desprind şi cad. La sfecla matură rămân verzi numai frunzele tinere din mijlocul rozetei. Grăbirea recoltării sfeclei de zăhar are consecinţe negative evidente asupra producţiei de rădăcini şi zahăr.

Din numeroasele rezultate experimentale şi luând în considerare industrializarea rădăcinilor, calendaristic, recoltarea sfeclei de zahăr trebuie să înceapă, cu abateri mai mari sau mai mici, după cum prezintă Gh. Bîlteanu, în funcţie de condiţiile anului de cultură, la jumătatea lunii septembrie (15-20) în zonele din sudul şi vestul ţării şi la începutul lunii octombrie (1-5) în zonele mai reci (Transilvania, Moldova), iar durata recoltării să se încadreze în circa 30 de zile (temparaturi mai mari de 10 grade Celsius). Recoltarea trebuie să se desfăşoare pe baza unor programe care să asigure funcţionarea zilnică a fabricilor şi asigurarea acestora cu un stoc permanent de 3 zile pentru a preveni eventualele dereglări în aprovizionare, datorate vremii şi altor cauze.

Este posibil ca unele suprafeţe să se recolteze chiar înainte de jumătatea lunii septembrie (cele foarte îndepărtate de fabrică, cele care şi-au pierdut în cea mai mare parte frunzele din cauza cercosporiozei sau a secetelor pronunţate, cele cu densitate redusă), după cum unele a căror recoltare să se prelungească până în prima decadă a lunii noiembrie. La acestea din urmă nu se înregistrează pierderi, întrucât zahărul se acumulează la temperatură mai scăzută de 10 grade Celsius (până la 6 grade Celsius). Întârzierea atrage totuşi după sine unele neajunsuri, între care stricarea timpului, a drumurilor şi pericolul ca rădăcinile să fie surprinse pe câmp de îngheţuri. Recoltarea sfeclei de zahăr se face manual, semimecanizat sau complet mecanizat. Pentru recoltarea manuală se folosesc mai multe unelte, între care cea mai răspândită este furca cu două coarne, în formă de liră. Cu această simplă unealtă se asigură o foarte uşoară dislocare a sfeclei de zahăr din pământ, fără să se producă vătămări.

În momentul când sfecla este dislocată, se prinde cu mâna de frunze, se trage afară, se scutură de pământ printr-o uşoară lovire de coada furcii şi se aruncă cu grijă în grămezi mici. Este mult mai indicat ca o parte din muncitorii agricoli să efectueze numai operaţia de dislocare cu furca, iar altă parte, smulgerea din pământ şi aruncarea în grămezi. În acest fel, randamentul de lucru este mai mare şi lucrarea mai economică. Imediat după recoltare, o altă echipă de muncitori curăţă rădăcinile de pământ şi face decoletarea. Curăţirea de pământ se face cu partea neascuţită a cuţitului, pentru a nu produce vătămări, iar decoletarea constă în înlăturarea coletului (circa 1 cm deasupra inserţiei primelor frunze - cele mai de jos), printr-o tăiere orizontală, caz în care se înregistrează o reducere a masei de rădăcini cu 15-18% sau printr-o tăiere conică (la sfeclele mai mari de un kilogram). Fabricile de zahăr cer cultivatorilor să predea sfecla decoletată orizontal, asigurându-se astfel o mai bună prelucrare şi o cantitate mai mare de zahăr la unitatea de materie primă prelucrată, decât în cazul decoletării conice.

Decoletarea greşit efectuată „adâncă“ atrage după sine importante pierderi de recoltă. Nivelul la care se decoletează constituie în fapt un acord între fabricant şi cultivator. Odată cu decoletarea este obligatorie şi îndepărtarea vârfului rădăcinii mai subţire de 1 cm. Vârful rădăcinii trebuie înlăturat, deoarece se veştejeşte mai repede şi de aici începe alterarea întregii rădăcini. Circa 10% din pierderile de zahăr ce se înregistrează în timpul păstrării sfeclei se datorează neînlăturării vârfului rădăcinii. Operaţia de decoletare trebuie să se facă imediat după smulgerea sfeclei din pământ. Prin întârzierea acestei lucrări se înregistrează pierderi în greutatea sfeclei şi pierderi în conţinutul de zahăr. Recoltarea semimecanizată presupune operaţia de dislocare a rădăcinilor cu dislocatorul de sfeclă de zahăr, urmând ca decoletarea să se execute manual.

Recoltarea mecanizată se poate desfăşura prin două metode: divizat şi direct. Recoltarea mecanizată divizată constă în: decoletarea rădăcinilor (prima fază), dislocarea, extragerea din sol, separarea rădăcinilor de pământ şi frunze, încărcarea în buncăre sau mijloace de transport (a doua fază). Maşina de recoltat sfecla efectuează la o singură trecere decoletarea pe 6 sau 12 rânduri. Concomitent cu decoletarea se execută încărcarea coletelor într-un mijloc de transport, care se deplasează paralel cu maşina şi curăţirea rândurilor de frunze şi resturi vegetale. Rădăcinile decoletate se recoltează (dislocă) cu o altă maşină agricolă care execută şi încărcatul într-un mijloc de transport ce se deplasează cu maşina. Prin metoda directă de recoltare se realizează, cu o singură maşină (o singură trecere), toate operaţiunile menţionate mai sus (decoletare, dislocare, curăţire, încărcare).

Maşinile de recoltat trebuie să disloce rădăcinile cu pierderi cât mai reduse (maximum 1%) şi să le decoleteze corect, pe linia frunzelor inferioare. Gradul de vătămare al rădăcinilor nu trebuie să depăşească 3%, iar pământul rămas pe rădăcinile recoltate - 6%. Sfeclele decoletate trebuie scoase din pământ cât mai repede, în cazul când se face mai întâi decoltatul mecanic, apoi smulgerea. Cercetările efectuate au pus în evidenţă faptul că întârzierea cu numai o zi a extragerii din sol a sfeclei decoletate determină o pierdere de zahăr de 0,4%, iar la 9 zile întârziere, pierderile se ridică la 1,4% Pentru recoltarea mecanizată se cer îndeplinite următoarele condiţii: terenul foarte bine nivelat; rânduri echidistante şi drepte; densitatea uniformă a plantelor; coletul plantelor uniform dispus deasupra solului; umiditate normală a solului; cultură total lipsită de buruieni.

Operaţia cea mai pretenţioasă în recoltarea mecanizată o constituie decoletarea. La distanţă pe rând mai mică de 12 cm sfeclele nu se pot decoleta; rădăcinile cu coletul deasupra solului la peste 12 cm sunt culcate şi se taie oblic. O decoletare corespunzătoare se asigură dacă rădăcinile sunt uniform dezvoltate, ieşite cu coletul la suprafaţa solului nu mai mult decât lungimea acestuia, pentru a nu se elimina din corpul sfeclei mai mult decât coletul. Sfecla de zahăr rămasă pe câmp decoletată trebuie adunată în grămezi de circa 1.000 de kilograme şi acoperite cu pământ sau frunze şi colet; faţă de grămezile neacoperite, pierderile în greutate şi de zahăr se reduc la jumătate. Recoltarea şi transportul trebuie însă astfel organizate încât sfecla recoltată, curăţată şi decoletată într-o zi, să fie până seara transportată la fabrică sau baza de recepţionare. Mecanizarea recoltării sfeclei de zahăr aduce importante avantaje economice, prin reducerea consumului de muncă şi deci prin reducerea preţului de cost al producţiei.

Numai pentru decoletare consumul de muncă se reduce de la 16,6 z.o./ha, la 5,3 z.o./ha, iar când recoltatul se execută cu combine specializate, consumul scade de la 40 z.o./ha, prin recoltare manuală la numai 3 z.o./ha. În funcţie de calitatea tehnologică, sfecla de zahăr poate fi: de calitate superioară (turgescentă, proaspăt recoltată, uniformă, matură din punct de vedere tehnologic): de calitate tehnologică normală (turgescentă, proaspăt recoltată); calitate tehnologică slabă (fibrolemnoasă, cu început de veştejire, nematură din punct de vedere tehnologic); calitate tehnologică necorespunzătoare (înghetaţădezgheţată, cu început de putrezire); înaptă pentru obţinerea zahărului.

Victor VĂTĂMANU