Recoltarea lucernei

Epoca de recoltare a plantelor este factorul tehnologic care influenţează în modul cel mai pregnant atât nivelul şi calitatea recoltei, cât şi longevitatea lucernei (I. Moga şi colaboratorii).

O exploatare a culturii în concordanţă cu exigenţele biologice ale plantei este modalitatea care duce la obţinerea unor producţii mari, de calitate, şi la o longevitate sporită, în timp ce o exploatare neraţională plafonează nivelul producţiei şi afectează în acelaşi timp şi longevitatea.

După răsărire şi după pornirea plantelor în vegetaţie, creşterea producţiei are loc după o curbă în formă de S, explicată printr-o creştere lentă la început, printr-un ritm mai rapd în continuare şi din nou printr-o creştere lentă în fazele mai avansate de vegetaţie (Demarly); ciclul se repetă după fiecare coasă, însă nivelul de producţie este din ce în ce mai mic, pe măsură ce se măreşte numărul de coase. Creşterea masei radiculare şi a substanţelor de rezervă din partea superioară a rădăcinilor urmează o curbă asemănătoare cu aceea a creşetrii producţiei. După cosirea plantelor, nivelul substanţelor de rezervă din partea superioară a rădăcinilor scade în  mod substanţial, din cauza utilizării lor pentru formarea noilor lăstari; substanţele de rezervă încep să se acumuleze din nou, din momentul în care masa vegetală are o suprafaţă foliară satisfăcătoare, la o anumită fază de vegetaţie, nivelul acestora fiind egal sau chiar superior celui iniţial (Demarly; Planquaert). Cercetările întreprinse în diferite ţări au condus la formularea unor opinii unanime, în sensul că efectuarea cosirilor timpurii, repetate la intervale scurte de timp, conduce la obţinerea unor producţii total necorespunzătoare şi la reducerea vigorii plantelor. Cercetările întreprinse în România au adus o seamă de precizări utile pentru o exploatare raţională a plantelor de lucernă pe parcursul perioadei de cultură. În anul I de vegetaţie, în condiţii favorabile de umiditate şi când buruienile sunt combătute eficient, producţia de substanţă uscată creşte până la mijlocul fazei de înflorire, după care se înregistrează o diminuare simţitoare a producţiei. Acest fenomen este şi mai evident dacă se ia în considerare producţia de proteină brută. Scăderea producţiei de substanţă uscată şi a cantităţii  de proteină, în cazul recoltării în faze de vegetaţie mai avansate, se explică prin acţiunea depresivă a recoltării târzii, când, o dată cu lăstarii maturi, sunt înlăturaţi şi lăstarii noi, care încep să crească imediat după apariţia primelor flori, precum şi prin pierderea unei bune părţi  din frunze în urma îmbolnăvirii acestora. Necesitatea recoltării plantelor în anul I de vegetaţie în intervalul cuprins între sfârşitul fazei de îmbobocire şi mijlocul fazei de înflorire este justificat şi prin faptul că în această fază plantele au un conţinut mai ridicat în proteină brută cu până la 3-4% faţă de anii următori de vegetaţie. Pentru necesitatea recoltării lucernei în anul I de vegetaţie în intervalul cuprins între sfârşitul îmbobocirii şi mijlocul fazei de înflorire (la toate coasele) pledează şi determinările de rădăcini, care reliefează în intervalul amintit dezvoltarea unei mase mai abundente şi mai bine proporţionate pe profil, ce influenţează producţia de masă vegetală din anul următor, între creşterea masei vegetale şi creşterea masei radiculare existând o corelaţie pozitivă (Moga şi colaboratorii). În anul II de vegetaţie producţia este influenţată în mod evident atât de epoca de recoltare din anul I, cât şi de cea din anul II. Luând în consideraţie interacţiunea dintre epoca de recoltare a plantelor din anii I şi II de vegetaţie, se constată că limitele economice ale intervalului de recoltare sunt cuprinse între 30 şi 38 de zile în anul I şi între 30 şi 35 de zile în anul II de vegetaţie. Se poate reliefa legătura ce există între epoca de recoltare din anii I şi II, în sensul că, pe măsură ce recoltarea în anul I s-a făcut la intervale mai scurte, este necesar ca în anul II de vegetaţie intervalul de recoltare să fie mai mare şi invers. Epoca de recoltare a plantelor în anul I influenţează nu doar producţia anului II, ci şi pe cea a anilor III şi IV de vegetaţie. În anii II-IV de vegetaţie producţia este cu atât mai mare cu cât recoltarea plantelor pe parcursul anului I s-a făcut la intervale mai mari. Intervalul care reţine atenţia, luând în considerare şi producţia anului I, este cel cuprins între 32 şi 38 de zile. Creşterea maximă a producţiei sub influenţa remanentă a epocii de recoltare din anul II influenţează producţia anilor  III şi IV în măsură ceva mai mică decât în cazul precedent; de aici se desprinde importanţa deosebită ce trebuie acordată recoltării plantelor pe tot parcursul anului I de vegetaţie, avându-se grijă să se asigure atât o producţie mare şi de calitate, cât şi dezvoltarea unui sistem radicular profund şi bogat în substanţe de rezervă. Luând în considerare influenţa epocii de recoltare din anii I şi II asupra mediei producţiei anilor I-IV, reţin atenţia intervalele cuprinse între 30 şi 38 de zile în anul I (de la sfârşitul îmbobocirii şi până la mijlocul fazei de înflorire) şi între 30 şi 35 de zile în anul II de vegetaţie (între mijlocul fazei de îmbobocire şi până când 20-25% din plante au înflorit). În situaţia în care în anul I recoltarea se face la intervale mai dese, iar în anul II la intervale mai mari, producţia poate să fie redresată în măsură destul de mare. o situaţie similară se înregistrează şi în variantele recoltate în anul I la intervale de 30-38 de zile, când pe parcursul anului II recoltarea plantelor se face la intervale mai dese. În anii III şi IV de vegetaţie, recoltarea plantelor se face după criteriile enunţate pentru anul II. Exprimarea intervalelor de recoltare în zile este destul de relativă, pentru că, în fond, factorul care determină parcurgerea fazelor de vegetaţie este cel termic (în condiţii favorabile de umiditate). După observaţiile făcute, pentru ca plantele să ajungă la începutul îmbobocirii, au nevoie de 820-850 grade Celsius pentru coasa I şi 600-650 grade Celsius pentru coasele II-IV. Aceste cifre sugerează ideea că intervalele dintre coase se pot scurta sau mări în funcţie de condiţiile specifice ale fiecărui an, precum şi de la o coasă la alta, fapt de care este bine să se ţină seama. Este bine stabilit faptul că rezervele de zaharuri reducătoare înmagazinate în partea superioară a rădăcinii, consumate pentru formarea lăstarilor la pornirea plantelor în vegetaţie, sau după cosiri, încep să se refacă când plantele au înălţimea de 25-30 de cm, deci după 15-17 zile de la recoltarea coasei precedente. (Demarly) În continuare, refacerea rezervelor radiculare este relativ intensă, iar la începutul fazei de îmbobocire nivelul acestora este apropiat de cel maxim al coasei precedente. Cercetările întreprinse în România de Bălan şi colaboratorii au evidenţiat o relaţie directă între conţinutul rădăcinilor în zaharuri reducătoare, la sfârşitul ciclului de vegetaţie, şi producţia anului următor, fiecare procent de zahăr reducător determind o creştere a producţiei cu 1,7 tone/hectar substanţă uscată sau 8,5 tone/hectar masă verde. În practică se impune ca lucerna să fie exploatată în continuu de la mijlocul primpăverii şi până la mijlocul toamnei. În condiţii favorabile de umiditate, acest deziderat este posibil, cu condiţia să se urmărească refacerea în limite rezonabile a substanţelor de rezervă ale rădăcinii. ţinând seama de acest criteriu, recoltarea coasei I se poate începe înainte cu 5-6 zile de apariţia bobocilor florali, având grijă ca pe porţiunea respectivă coasa următoare să fie recoltată după ce plantele au început să înflorească, interval în care rezervele de substanţe nutritive din rădăcini pot fi refăcute. La fel, pe suprafaţa unde coasa precedentă s-a recoltat la un interval mai mare de 32 de zile (când plantele au înflorit în proporţie de 20-25%), coasa următoare se poate lua la intervale de 28-30 de zile, urmând ca în continuare intervalul coasei următoare să crească din nou până la 35-37 de zile. Această alternanţă a intervalelor de recoltare este de preferat în locul indicaţiilor tradiţionale, după care este suficient ca numai una dintre coase să fie lăsată în vegetaţie o perioadă mai lungă de timp, pentru a permite refacerea rezervelor de substanţe nutritive. În situaţia în care recoltarea se face în intervale normale (30 de zile), urmând ca una dintre coase să fie lăsată la mijlocul fazei de înflorire, pentru refacerea substanţelor de rezervă, aceasta nu trebuie să fie în nici un caz coasa I; este bine stabilit că pe parcursul coasei I scăderea valorii nutritive a nutreţului se face într-un ritm mai accelerat decât la coasele următoare. Coasele II şi III sunt cele mai indicate pentru a fi recoltate în apropierea mijlocului fazei de înflorire, pentru că în cazul lor procesul de scădere a valorii nutritive, prin creşterea procentului de celuloză şi diminuarea procentului de proteină, este relativ mai lent, iar nivelul producţiei este mai scăzut. Un loc aparte îl ocupă ultima coasă, care, după recomandările clasice, se recoltează cu 5-6 săptămâni înainte de intrarea plantelor în iarnă (Pfitzenmeyer, Safta). observaţiile făcute la Fundulea au evidenţiat faptul  că atunci când recoltarea ultimei coase se face cu 5-6 săptămâni înainte de venirea primelor îngheţuri, dacă există umiditate în sol, plantele se regenerează şi lăstarii ating înălţimea de 15-20 cm. Pentru formarea acestor lăstari se consumă cantităţi însemnate din substanţele de zaharuri reducătoare acumulate pe parcursul anului. odată cu venirea primelor îngheţuri masa vegetală este distrusă şi, în consecinţă, substanţele de rezervă din rădăcini sunt consumate ineficient. Cercetările întreprinse în România au relevat superioritatea netă a variantei în care recoltarea ultimei coase se face mai târziu cu 2-3 săptămâni faţă de recomandarea anterioară, când temperatura minimă pe parcursul nopţii se apropie de punctul termic de 0 grade Celsius, favorizându-se astfel acumularea unor cantităţi suplimentare de substanţe de rezervă în rădăcini şi împiedicându-se formarea de lăstari înalţi, care diminuează rezervele de zaharuri. Acest mod de exploatare a ultimei coase a condus la obţinerea, în anul următor, a unor însemnate sporuri de recoltă, şi astfel îl considerăm ca deosebit de important.

În zonele favorabile de cultură, în condiţii fără irigare, pot surveni perioade de secetă, care impun luarea unor măsuri speciale. Aşa, de exemplu, când la recoltarea coasei II sau III rezerva de apă din sol este mică şi timpul se menţine secetos, plantele stagnează în vegetaţie şi îşi pierd o parte din aparatul foliar. Pentru a se preîntâmpina consumul inutil al rezervelor de substanţe nutritive din colet, se impune întreruperea vegetaţiei în momentul în care se manifestă primele semne de suferinţă, modalitate prin care se obţine o producţie utilă şi de foarte bună calitate, iar fenomenul de epuizare a plantelor este înlăturat. În acest caz, este de dorit ca următoarea coasă să se recolteze după un interval ceva mai lung de timp, de preferinţă după începutul înfloritului. Când condiţiile de umiditate sunt foarte favorabile plantele cresc viguros, iar în urma unei furtuni acestea pot să cadă. Şi în acest caz se impune să se treacă grabnic la cosirea masei vegetale, chiar dacă plantele nu au ajuns la faza optimă de recoltare, pentru a se preîntâmpina pierderea unei părţi din frunze şi deci scăderea valorii nutritive. o situaţie mai deosebită o întâlnim în zona cernoziomurilor şi a solurilor bălane din Câmpia Bărăganului şi Dobrogea. În aceste zone, în condiţii naturale, rezeva de umiditate acumulată în sol pe parcursul sezonului rece se epuizează în bună parte până la recoltarea coasei I, după care pot urma perioade de secetă care nu permit o refacere ritmică a masei vegetale. În acest caz, în majoritatea anilor lucerna nu poate să producă neîntrerupt de la mijlocul primăverii şi până toamna, motiv pentru care se cere luarea unor măsuri corespunzătoare. Cercetările întreprinse în aceste zone au scos în evidenţă necesitatea recoltării coasei I la mijlocul fazei de îmbobocire, iar a coasei următoare la începutul înfloririi, modalitate prin care se obţin sporuri de producţie şi un furaj mai valoros calitativ (Moga); recoltarea coasei I la mijlocul fazei de îmbobocit crează condiţii pentru înscrierea formării coasei II într-o perioadă mai favorabilă sub aspectul precipitaţiilor. Când lucerna se cultivă în amestec cu graminee perene, coasa I se va recolta la începutul fazei de burduf a gramineei, iar coasele următoare după criteriile enunţate la lucerna în cultură pură. În aceste condiţii, cele două componente se menţin în raporturi echilibrate; când însă recoltarea se face la intervale mai scurte, lucerna este dezavantajată şi ponderea de participare a graminei la producţia totală creşte.

Victor VĂTĂMANU