Recomandări tehnologice pentru cultivarea rapiţei de toamnă

Recomandări tehnologice pentru cultivarea rapiţei de toamnă

Rapiţa în rotaţia culturilor

Cele mai bune premergătoare pentru rapiţa de toamnă sunt plantele care se recoltează cât mai timpuriu, pentru a se putea pregăti terenul până la semănat în condiţii bune şi a se acumula apa necesară răsăririi. În această categorie, în opinia specialiştilor agronomi ai firmei Euralis, intră următoarele culturi: cerealele păioase, mazărea, cartoful extratimpuriu şi timpuriu, borceagul, trifoiul roşu după prima coasă. Rapiţa de toamnă nu se va cultiva, în primul rând, în monocultură, după floarea-soarelui, soia, fasole, năut (plante care sunt atacate de putregaiul alb - Sclerotinia sclerotiorum), după specii de plante cultivate din familia Cruciferae. Rapiţa nu trebuie să revină pe acelaşi teren decât după o perioadă de minimum 3-4 ani.

Rapiţa este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea plantelor de cultură din următoarele motive: eliberează terenul devreme şi lasă terenul curat de buruieni. În zonele din sudul ţării, după rapiţă se pot amplasa culturi succesive, cum ar fi: porumb pentru boabe, porumb pentru siloz etc.

Fertilizarea

Rapiţa este o mare consumatoare de elemente nutritive, reacţionând foarte bine atât la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, cât şi la fertilizarea cu îngrăşăminte organice. Consumul specific de elemente nutritive pentru realizarea unei tone de boabe, plus biomasa epigee corespunzătoare, este de: 30-70 kg N s.a., 25-50 kg P s.a. şi 60-100 kg K s.a. Îngrăşămintele complexe se administrează înainte de pregătirea patului germinativ şi trebuie să aibă un raport N:P în favoarea fosforului sau egal, folosindu-se îngrăşăminte complexe cu azot şi fosfor (îngrăşăminte binare) sau îngrăşăminte complexe care conţin şi potasiu (îngrăşăminte ternare) de tipul N:P:K.

Potasiul (K) - măreşte rezistenţa plantelor la temperaturi scăzute, rezistenţa la secetă, cădere şi boli, facilitând acumularea uleiului în seminţe. Doza de potasiu recomandată pe solurile slab sau mijlociu aprovizionate cu potasiu (sub 16 miligrame K2O/100 grame sol, respectiv sub 132 ppm K) este de 30-80 kg K s.a./ha. Îngrăşămintele simple cu potasiu se administrează înainte de efectuarea arăturii, iar îngrăşămintele complexe care conţin şi potasiu se administrează înainte de pregătirea patului germinativ. Planta absoarbe o cantitate importantă de potasiu primăvara, în timpul repornirii în vegetaţie. Circa 90% din această cantitate este restituită solului prin resturile vegetale, după recoltare. Din acest motiv, se ştie că rapiţa este cea mai bună alternativă pentru rotaţia culturilor, dar, în special, este o bună plantă premergătoare pentru cereale.

Fosforul (P) - asigură o bună înrădăcinare a plantelor, mărind rezistenţa acestora la temperaturi scăzute şi secetă. Fosforul stimulează înflorirea şi fructificarea, grăbeşte maturarea şi asigură un conţinut ridicat de ulei în seminţe. De asemenea, fosforul măreşte eficienţa azotului, sporul de recoltă obţinut prin interacţiunea azotului cu fosforul putânduse dubla faţă de sporul asigurat numai de azot. Doza de fosfor recomandată de specialiştii agronomi ai firmei Euralis este cuprinsă în intervalul 50-80 kg P s.a./ha, respectiv 50-60 kg P s.a./ha pe solurile cu fertilitate bună sau pe cele fertilizate în anii anteriori cu îngrăşăminte organice şi 60-80 kg P s.a./ha pe solurile fără aport de îngrăşăminte organice şi cu fertilitate mai redusă. Cultura de rapiţă are nevoie de mult fosfor, începând din stadiul de cotiledoane. Acesta este motivul pentru care este recomandat ca acest macroelement să fie aplicat foarte devreme. Îngrăşămintele simple cu fosfor de tip superfosfat (superfosfat simplu - 16-22% P s.a. + 19=20% Ca + 11-13% S, sau superfosfat concentrat - 38-50% P s.a. + 14% Ca) se administrează înainte de efectuarea arăturii, iar îngrăşămintele complexe se administrează înainte de pregătirea patului germinativ.

Sulful - este un element nutritiv important pentru rapiţă. Plantele sunt pretenţioase la deficitul de sulf, acesta fiind considerat cel de-al doilea element nutritiv limitativ al producţiei, după azot. Doza de sulf recomandată pe parcelele unde apare deficienţa de sulf este de 20-30 kg S s.a./ha. Necesarul de sulf poate fi satisfăcut prin utilizarea superfosfatului simplu ca îngrăşământ cu fosfor, aplicat înainte de efectuarea arăturii, sau prin utilizarea sulfatului de amoniu aplicat în primăvară. Trebuie evitat a se aplica sulfat de amoniu pe solurile cu un pH mai scăzut (reacţie mai acidă), precum şi pe plantele îngheţate sau umede, situaţie în care pot apărea arsuri pe frunze. Necesarul de S poate fi satisfăcut şi prin folosirea de îngrăşăminte complexe care conţin şi acest element. Nivelul de sulf de care cultura are nevoie este ridicat în timpul elongaţiei tulpinii, perioadă în care nutrienţii din sol nu sunt complet accesibili plantelor.

Borul - în deficit pune probleme la rapiţă pe solurile uşoare, nisipoase, pe cele cu pH ridicat, precum şi în anii secetoşi. Carenţa de bor se manifestă prin stoparea creşterii plantelor, crăparea tulpinilor, deformări şi căderi ale florilor şi bobocilor. Frunzele tinere au limbul verzui-roşiatic, cu pete pestriţe, galbene între nervuri.

Azotul - este elementul nutritiv cu impactul cel mai mare asupra producţiei de rapiţă, având un rol important în formarea masei vegetative şi a ramificaţiilor, influenţând talia plantelor, numărul de flori şi silicve pe plantă şi producţia de seminţe. Doza de azot recomandată la rapiţă este cuprinsă între 80 şi 180 kg/ha, frecvent utilizându-se 100-120 kg/ha s.a. Se recomandă aplicarea fracţionată în 2-3 faze. Azotul se administrează astfel: - toamna, înainte de pregătirea patului germinativ se administrează o doză de 30 kg N/ha pe solurile mai fertile şi 3050 kg azot/ha pe solurile cu fertilitate mai scăzută; - primăvara devreme (sfârşit de februarie-început de martie, în funcţie de an), se administrează circa 50% din doză (60-80 kg N/ha), chiar mai mult atunci când plantele de rapiţă au fost afectate în timpul iernii; - restul dozei se administrează până în faza de muguri florali. Prin aplicarea fracţionată a îngrăşămintelor cu azot se asigură azotul corespunzător cerinţelor plantelor, se evită pierderea acestuia prin procesul de levigare şi se adaptează doza în funcţie de evoluţia culturii şi a condiţiilor de aprovizionare cu apă.

Lucrările solului

Imediat după recoltarea plantei premergătoare se recomandă efectuarea lucrării de dezmiriştit sau de arat. Lucrarea de dezmiriştit este necesară atunci când efectuarea arăturii nu este posibilă din diferite motive: sol uscat, lipsa utilajelor disponibile etc. Lucrarea se efectuează cu o grapă cu discuri sau cu ajutorul cultivatorului. Lucrarea de arat se efectuează cât mai repede cu putinţă, la adâncimea de 20-25 cm, cu plugul, obligatoriu în agregat cu o grapă (de exemplu, grapa inelară). Arătura trebuie efectuată cu cel puţin două săptămâni înainte de însămânţare, astfel încât semănatul să se efectueze într-un sol aşezat. Lucrările de întreţinere a arăturii urmăresc mărunţirea bulgărilor, nivelarea şi menţinerea terenului curat de buruieni, prin lucrări efectuate cu grapa cu discuri, grapa rotativă sau cultivatorul. Pregătirea patului germinativ - rapiţa cere un pat germinativ bine mărunţit şi aşezat, care să asigure un semănat superficial, o bună germinaţie şi o răsărire uniformă. Pregătirea unui bun pat germinativ reprezintă un element-cheie al reuşitei culturii de rapiţă. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se efectuează cu combinatorul la adâncimea de semănat şi perpendicular pe direcţia de semănat. Dacă terenul este prea afânat, înainte de semănat se efectuează o lucrare de tăvălugire uşoară a terenului, pentru a se asigura încorporarea seminţei la adâncimea optimă şi un bun contact al seminţelor cu solul.

Sămânţa şi semănatul

Epoca de semănat recomandată pentru rapiţă este intervalul 15 august-15 septembrie. Densitatea de semănat - obiectivul care trebuie avut în vedere la stabilirea densităţii de semănat în acazul hibrizilor îl constitue obţinerea în primăvara a 40-45 plante/mp. O densitate optimă determină o dezvoltare viguroasă a plantelor, care face ca acestea să fie mai rezistente în condiţiile nefavorabile din timpul iernii, tulpina să fie mai groasă în primăvară şi mai rezistentă la cădere şi determină o bună ramificare a plantelor, cu un număr mare de ramificaţii secundare şi terţiare.

Beneficiul oferit de potenţialul de ramificare

Hibrizii, comparativ cu soiurile, au o capacitate excelentă de ramificare. Ramificaţiile produc o mulţime de silicve şi optimizează producţia. Pentru hibrizi se recomandă obţinerea unei densităţi de 40-45 plante/mp. Norma de semănat - se calculează după următoarea formula: C = (D x MMB/P x G) x 100, unde: C = norma de sămânţă în kg/ha; D = densitatea la semănat, în boabe germinabile/mp; MMB = masa a 1.000 de boabe, în grame; P = puritatea fizică a seminţelor, în %; G = germinaţia seminţelor, în %. Distanţa optimă între rânduri este de 25 sau 37,5 cm. La aceste distanţe plantele au o dezvoltare optimă. Adâncimea de semănat este mică, urmărindu-se acoperirea seminţelor cu pământ, iar pe de altă parte, plasarea lor într-un strat cu suficientă umezeala pentru declanşarea procesului de germinare şi realizarea unui răsărit mai rapid şi uniform. Adâncimea de semănat este cuprinsă între 2 şi 3 cm, numai pe solurile mai uscate aceasta putând creşte până la 3-4 cm. Importanţa vigorii de pornire în vegetaţie - este esenţial ca înainte de intrarea în iarnă, planta să atingă stadiul optim de opt frunze. Rădăcina trebuie să fie, de asemenea, foarte bine dezvoltată. Vigoarea de pornire în vegetaţie joacă un rol important în această etapă.

Victor VĂTĂMANU