Regimul de irigare a culturilor de porumb si floarea-soarelui

Pornind de la faptul cunoscut că solul constituie, după cum arată C. Bora şi C.V. Popescu (2002), un rezervor din care se alimentează cu apă plantele cultivate, întrebarea principală la care trebuie să se dea răspuns este legată de modul cum trebuie să acţioneze cât mai eficient, pentru a satisface, în optimum, cerinţele faţă de apă ale culturilor irigate, din punct de vedere al cantităţilor de apă care trebuie aplicate şi al determinării momentului udării.

---

Pentru stabilirea consumului de apă, regimului de irigare şi a momentului aplicării udărilor, trebuie să se ţină cont de mulţi factori care privesc relaţiile şi interrelaţiile dintre sol, plantă şi apă în anumite condiţii de mediu date, structura culturilor ş.a.

Regimul de irigare la porumb
Pentru cultura de porumb, Grumeza N. şi colab. (1989) citează numeroşi autori (Botzan M., 1966, Pleşă I. şi colab., 1968 etc.) care disting ca faze critice pentru apă: faza de înspicare - coacerea în lapte-ceară (cu 7-10 zile înaintea înspicatului, 10-20 de zile după înflorit). Ileana Neagu şi colab. (1969), citată de C. Bora şi C.V. Popescu (2002), consideră că momentul aplicării udărilor la porumb corespunde cu perioadele critice pentru apă: înspicat-coacerea în lapte, coacerea galbenă.

Bălan (1967), citat de -Şişeşti Vl. (1971), arată că perioada critică la porumb începe cu cea de-a 62-a până la a 72-a zi de la răsărit. Popescu Gh. şi colab. (1987) arată că, în condiţiile depresiunii Jijia-Bahlui, porumbul s-a irigat în mod obişnuit în luna iulie şi prima jumătate a lunii august. Bălăceanu C. (1983), referindu-se la consumul maxim diurn, arată că pentru porumb acesta este de 43 metri cubi la hectar pe zi şi se înregistrează la 68 de zile de la semănat.

Peyremonte şi Rooset (1977) constată că în Franţa perioada în timpul căreia porumbul este sensibil la secetă coincide cu perioada în care frecvenţa şi intensitatea deficitului climatic sunt mari şi îl citează pe Robelin M. (1963), care consideră că la porumb începerea irigării trebuie să aibă loc atunci când plantele au înălţimea de 15-20 cm, calendaristic între 20 iunie şi 1 iulie. Botzan M. (1966) îi citează pe Rhodes şi Nelson, care pun accentul pe necesitatea irigării porumbului în perioada de înspicare şi maturitatea în lapte-ceară. Autorii recomandă să nu se mai irige după coacerea galbenă. Răsuceanu E. (1971) arată că la porumb consumurile zilnice prezintă creşteri de 3-4-5 ori mai mari, la aceleaşi temperaturi, în intervalul umidităţii active. Consumurile sunt influenţate pozitiv mai mult de către umiditatea solului decât de temperatură în condiţiile din sudul Bărăganului.

Domunta C. şi colab. (1994) argumentează necesitatea irigării porumbului pentru boabe prin faptul că, în condiţii de neirigare, umiditatea solului scade sub plafonul minim (2/3 IUA) pe adâncimea activă (0,75 cm) şi chiar sub valoarea coeficientului de ofilire, afectând cultura în 103 zile din cele 156 de zile de vegetaţie. Rădulescu A. (1989) consideră că în condiţiile pedoclimatice de la Mărculeşti, jud. Călăraşi, consumul de apă la porumb boabe, media anuală, a fost de 4.934 metri cubi la hectar, oscilând între 4.642 (an ploios) şi 5.264 în 1986 (an foarte secetos). Aceste date au fost obţinute în regim irigat; în regim neirigat, consumul de apă mediu a fost de 3.193 metri cubi la hectar.

Brânzei E. (1980, 1981), studiind consumul de apă la porumb boabe cultivat în lizimetre, pe cernoziom freatic umed, constată că aportul freatic reprezintă o componentă importantă a bilanţului apei în sol, determinarea sa cantitativă fiind necesară pentru stabilirea gradului de participare la consumul total de apă şi momentul aplicării udărilor. Duicu I. (1994) ajunge la concluzia că la cultura de porumb, cultivat în condiţiile pedoclimatice caracteristice zonei Simnic, jud. Dolj, norma de irigaţie este de 2.000 metri cubi la hectar. Marinescu Gh. (1985-1994) arată că, în condiţiile de la Maglavit, jud. Dolj, variaţiile anuale la producţia de porumb au fost între 10 şi 18 tone la hectar. Nicolescu M. şi colab. (1994), analizând potenţialul productiv al hibrizilor de porumb, ajung la concluzia că hibrizii de porumb româneşti prezintă potenţial real de producţie între 7.200 şi 12.900 kilograme boabe la hectar.

Analizând comparativ producţiile obţinute în condiţii de irigat şi neirigat putem constata că, pentru hibrizii tardivi, ca medie pe trei ani, producţia în condiţii de neirigare reprezintă numai 42% din producţia aceloraşi hibrizi produşi în condiţii de irigare. Grumeza N. (1994) arată că la porumb s-a înregistrat o gamă largă de valori ale mărimii normei de irigaţie, cu o frecvenţă redusă a celor sub 2.000 de metri cubi la hectar. Autorul menţionează că, dacă nu s-ar interveni cu apă din irigaţii în anumiţi ani deficitari în precipitaţii, s-ar ajunge la anihilarea parţială şi chiar totală a efectului favorabil al tuturor celorlalţi factori de vegetaţie. Robelin M. (1969), studiind coeficienţii culturali de transformare (K = ETM/ETP) pentru condiţiile din Valea Allier, constată că aceştia sunt unitari numai în luna august, în rest fiind subunitari.

Regimul de irigare la floarea-soarelui
I. Pleşă şi Gh. Florescu (1974) consideră că floarea-soarelui asigură producţii mari în condiţiile în care solul este bine aprovizionat cu apă, cu precădere în perioada de consum maxim, întinsă calendaristic între a doua jumătate a lunii iunie şi sfârşitul primei decade a lunii august, şi care corespunde ca fază de formare a calatidiilor şi de umplere a boabelor. În anii secetoşi, prima udare se aplică înainte de formarea capitulelor, iar în anii normali, înainte de înflorit, restul udărilor eşalonandu-se pe perioada de la apariţia calatidiilor şi până la umplerea boabelor. Ionescu-Şişeşti Vl. (1971) arată că normele de irigare au valori variabile în funcţie de zona pedoclimatică: 1.570-2.700 metri cubi la hectar în zona de stepă; 1.200-1.400 metri cubi la hectar în silvostepă; 700-1.000 metri cubi la hectar în zona pădurilor de câmpie, fragmentate într-un număr de udări, în funcţie de zonă de 3-4, 2-3, respectiv 1-2. Acelaşi autor recomandă următoarea schemă a regimului de irigaţie la floarea-soarelui pentru zona pedoclimatică - păduri de câmpie: norme de irigaţie de 700-1.000 metri cubi la hectar, în medie 830 metri cubi la hectar şi o singură udare; normă de irigaţie medie de 1.200 metri cubi la hectar, aplicându-se trei udări cu norme de udare de 400 metri cubi la hectar.

C. Bora recomandă pentru zona pădurilor de câmpie 2-3 udări, cu norme de udare de 600 metri cubi la hectar, 1-2 udări repartizate în perioada înfloritului şi o udare în prima decadă a lunii august, corespunzătoare umplerii bobului; norma de irigaţie recomandată este de 1.200-1.800 metri cubi la hectar. Olteanu Florica şi Merculiev O. (1961), din numeroase determinări, constată la floarea-soarelui că fiecare plantă consumă 70-80 de litri de apă pe întreaga perioadă de vegetaţie într-un an mijlociu de umed şi într-o cultură cu desime de 40.000 de plante la hectar, ceea ce echivalează cu 2.800-3.000 metri cubi de apă la hectar. Studiile efectuate în principalele ţări cultivatoare de floarea-soarelui asupra consumului de apă şi a fazelor critice dovedesc că floarea-soarelui are un consum mare de apă în faza formării calatidiului, a înfloritului şi a umplerii bobului. În aceste faze de vegetaţie plafonul minim nu trebuie să fie mai mic de 50-70% din IUA (Popescu I.C., 1991). Săndoiu D. (1961) a studiat floarea-soarelui în vase de vegetaţie şi a observat că producţia de ulei cea mai mică, de 27,2% din producţia martorului, s-a obţinut când seceta s-a manifestat în faza de trei perechi de frunze, adică în momentul formării primordiilor florale.

Reduceri mai mici de producţie s-au înregistrat când seceta a acţionat în faza înfloritului - 40,8% din producţia martorului. Calitatea seminţelor este afectată în mare măsură când seceta apare în faza de formare a fructelor. Păltineanu I. (1982) studiază irigarea culturii de floarea-soarelui în Dobrogea la un plafon minim de 50% din IUA pentru un strat activ de sol de 0-80 cm şi obţine o producţie de 3.300-4.000 kilograme la hectar. Mustaţă I. (1997), în condiţiile din Câmpia Olteniei, sudul extrem, deosebeşte la floarea-soarelui următoarele faze de vegetaţie legate de nevoia de apă: răsărire - apariţia calatidiilor (începutul lunii aprilie - a doua decadă a lunii iunie), cu nevoi reduse de umiditate; apariţia calatidiilor, inclusiv faza de formare a bobului (decada a treia a lunii iunie - sfârşitul primei decade a lunii august), caracterizată prin consum intens de apă şi se divide în trei subfaze critice pentru umiditate, şi anume: în timpul apariţiei şi formării capitulelor, în timpul înfloritului şi în timpul formării şi umplerii bobului; umplerea bobului până la maturitatea deplină, cu nevoi reduse de apă.

Victor VĂTĂMANU

revista, agricultura, vegetal, regim de irigare, hibrizi, porumb, floarea soarelui, tehnologie